Ion Antonescu – Hitler (1940-1944). Întâlniri, memorii, scrisori (IV)

Citiți partea precedentă a articolului

12 iunie 1941, München

La întâlnirea dintre Adolf Hitler și Ion Antonescu din 12 iunie 1941, de la München, au participat, din partea germană, Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe, feldmareșalul Keitel, generalul A. Jodl. Chiar de la debutul întâlnirii, Ion Antonescu, în numele poporului român, a adresat șefului guvernului german felicitări „pentru marile succese ale armatelor germane în războiul din Balcani și din Creta”[1]. Felicitarea pentru Creta se referea la ocuparea insulei grecești din Estul Mării Mediterana, la 1 iunie 1941, după operațiuni de desant aerian de amploare. După laudele aduse armatei germane, Ion Antonescu îl ridică în slăvi pe Hitler, declarându-i că „poporul român știe”[2] că aceste victorii se explică prin „geniul Führerului”[3], dar și pregătirilor excepționale ale armatei germane. Victoriile din ultimul timp, sublinia Antonescu, se explică, „nu în cele din urmă”[4], prin extraordinara bravură a „soldatului german”[5].

După care face o declarație de atașament și loialitate față de Germania, fără ca Hitler să i-o fi cerut, zicând că „poporul român ar fi gata să mărșăluiască până la moarte alături de Axă”[6]. Declarația din urmă a șefului statului român a fost făcută sub puternica impresie produsă de Blitzkriegul din Balcani, în cursul căruia Armata Germană a zdrobit fără cruțare orice rezistență întâlnită în cale. Atașamentul României față de Axă „până la moarte” dovedește că, la acel timp, Ion Antonescu era convins sută la sută că Germania a câștigat definitiv războiul. Din această convingere nezdruncinată, și care s-a dovedit atât de pripită, a declarat Ion Antonescu ceea ce a declarat.

Mai departe, șeful statului român spuse lui Hitler că poporul român „are o încredere absolută în simțul de dreptate al Führerului”[7]. Poporul român și-a legat soarta de cea a poporului german, din motivul că cele două popoare „se completează economic și politic și că au de înfruntat un pericol comun”[8]. După care denumește pericolul comun care amenință securitatea, viața celor două popoare, anume „pericolul slav”[9], prezent mereu în istoria ultimelor două secole și care pericol „este necesar să i se pună capăt… o dată pentru totdeauna”[10].

România, declară Ion Antonescu, a revenit la drumul pe care a mers 40 de ani regele Carol I, la „drumul cel bun”[11], alături de Germania. El, Ion Antonescu, nu duce o politică externă personală, ci una în spatele căreia se află „întregul popor român”[12]. Dovada acestei realități politice se poate constata „din zelul general cu care poporul român îl urmează”[13] pe el, pe Antonescu „în politica externă”[14].

Laudele adresate lui Hitler și Germaniei dovedesc un Ion Antonescu exaltat și ditirambic, iar lipsa lui de măsură nu era departe de o atitudine de idolatrie față de Hitler. Ion Antonescu continuă în aceeași notă, spunându-i șefului guvernului german o enormitate: „în timpul războiului mondial (referirea era la Primul Război Mondial) România nu a luptat împotriva Germaniei, ci s-a aliniat împotriva Austriei și înainte de toate împotriva Ungariei pentru a scoate în relief vechile sale revendicări și drepturi vechi de 2.000 de ani”[15]. Odată atinse obiectivele naționale, adaugă el, referindu-se la Unirea din 1918, între România și Germania nu mai existau deosebiri de „păreri”. Încă puțin, și luat de zelul său laudativ, șeful guvernului român putea să afirme că, în vara anului 1917, la Mărăști, Mărășești, Oituz, Răzoare, Cireșoaia ș.a., armata română a luptat doar cu armatele austro-ungare! Este prima dată când constat la Ion Antonescu un comportament aproape slugarnic cu un șef de stat străin. Iar explicația e simplă. Ion Antonescu, în luna iunie 1941, avea convingerea nestrămutată că Germania a învins definitiv și că războiul din Est, contra Imperiului sovietic, i se părea unul ușor de câștigat. Apoi, laudele deșănțate aduse Germaniei, armatei sale și lui Hitler puteau fi făcute și din nerăbdarea cu care Ion Antonescu aștepta clipa eliberării provinciilor românești din Nord-Est, anexate de URSS în vara lui 1940. Dacă această rațiune l-a făcut să aducă așa de mari laude lui Adolf Hitler, îl aprob întru totul, căci un șef de stat român are obligația de a face orice (totul), dacă are ocazia, pentru a readuce alături de țară Nordul Bucovinei și Basarabia.

Apoi, Ion Antonescu îi amintește lui Hitler că în același război mondial (primul – n. ns.) „aproximativ 2½ milioane de români au stat de partea Austriei și mulți dintre ei au luptat ca ofițeri cu calificare superioară în armata austriacă și au fost decorați cu Crucea de Fier”[16]. Mai spuse lui Hitler, că el, Ion Antonescu, a reușit să restabilească „ordinea socială și politică”[17] din România. România „va aduce doar jertfele economice posibile pentru a ușura Germaniei purtarea acestui război”[18]. De asemenea, ea va pune la dispoziția Germaniei, a armatei sale „teritoriul român pentru crearea de puncte strategice în vederea acțiunii în Balcani și în Răsărit”[19]. A demonstrat, mai spuse Ion Antonescu, că se ține de cuvânt. Gravele probleme interne provocate de lipsa de judecată a conducătorilor Legiunii au declanșat o gravă „criză social-politică”[20]. A rezolvat criza, deoarece el a avut „în spatele său”[21] întregul popor român. Îl asigură pe Hitler că „ordinea internă din România este în mod absolut asigurată”[22].

În domeniul economic, el „a făcut tot posibilul, pentru a-i ușura Germaniei conducerea războiului”[23]. Dă exemplu, în acest sens, „pactul petrolului”, din 4 decembrie 1940, care prevedea colaborarea româno-germană pe 10 ani în acest domeniu. Declară că pentru a ajuta Germania în acest domeniu a fost nevoit „să impună României îngrădiri economice”[24] care s-au aflat la baza declanșării unei crize în România. Criza economică e depășită, iar noua recoltă va conduce la eliminarea oricărei crize economice sau sociale în viitorul apropiat. Și-a onorat angajamentul de a pune la dispoziția armatei germane „toate mijloacele și înlesnirile pentru realizarea sarcinilor ei în România”[25].

După care, Ion Antonescu vorbește lui Hitler despre problemele europene și regionale. La acel moment, zice el, România nu ridică nicio pretenție teritorială, deoarece prima urgență „este de a termina războiul și pentru a termina războiul ar fi necesar să fie făcut un pas foarte serios în Răsărit”[26]. Desigur, prin acel pas, Ion Antonescu făcea trimitere la iminenta declanșare a războiului cu URSS. Declară că din acest motiv a venit să se întâlnească cu Hitler, „pentru realizarea acestui pas”[27]. În acest scop, spuse el lui Hitler, România „pune la dispoziția Führerului toate forțele auxiliare militare, politice și sociale ale României”[28]. În vederea „marelui eveniment care se apropie”[29], zise Ion Antonescu, el „a reorganizat forțele armate și și-a dezvoltat resursele economice și financiare”[30]. Amintește că România nu va renunța niciodată „la drepturile sale”[31]. Prin „drepturile sale”, Antonescu avea în vedere, desigur, partea de Transilvanie cedată Ungariei chiar din cauza omului căruia el îi spunea acest fapt, Nordul Bucovinei, Basarabia și Cadrilaterul. El, Antonescu, are o încredere absolută „în simțul dreptății führerului”[32] pe care „îl roagă”[33] să nu se ia nicio hotărâre definitivă cu privire la drepturile poporului român, „înainte ca situația să fie examinată în modul cel mai precis din punct de vedere etnografic, politic, istoric”[34].

Iarăși îl gratulează pe Hitler, zicându-i că el, Hitler, „lucrează pe termen lung”[35], și că la o reexaminare a Drepturilor României să nu se facă abstracție de faptul că „România a constituit timp de 400 de ani o barieră în fața slavilor și a Turciei”. Poziția geografică a României, resursele sale în materii prime pe care le are, calitățile rasiale ale poporului român fac ca „în viitor”[36] România să aibă un rol de aliat puternic pentru Germania. După care șeful statului român devine retoric, zicându-i lui Hitler, într-un mod nepotrivit cu poziția sa, că el, generalul Antonescu, „nu e politician și diplomat”[37]. Adaugă că el „s-a născut soldat și vrea să moară soldat”[38]. Iarăși se umilește în fața lui Hitler, făcând aprecieri cu totul deplasate. El, Antonescu, în calitatea de „diplomat și politician improvizat nu a avut până acum darul de a reuși să-l convingă pe Führer și pe colaboratorii acestuia de drepturile țării sale” [39]. Înțelegându-și aceste „slăbiciuni”, declară că i-a înmânat lui Hitler un Memorandum[40] „în care sânt analizate situația momentană și cerințele României”[41]. Declarațiile lui Antonescu, în fața lui Hitler, invocarea, chipurile, a spiritului de dreptate al acestuia, ca și cum șeful statului român nu ar fi știut că dictatorul Germaniei este marele vinovat de dezintegrarea teritorială a României, dovedesc ori diplomație, ori slugărnicie față de fiorosul bandit ucigaș travestit în șef de stat, Hitler.

În continuare, Ion Antonescu simte nevoia să facă un fel de filosofie a istoriei sui generis zicându-i cancelarului german că poporul român este „un popor nefericit”[42], și că loviturile „foarte grele”[43], primite în vara anului 1940, au fost nu din cauză că el „ar fi comis greșeli”[44], ci din cauza greșelilor „păturii conducătoare și în special ale ultimului rege”[45]. Drept pentru care, încă o dată, el, Ion Antonescu, îl roagă pe Hitler „să nu ia nici o decizie definitivă, fără ca România să fie încă o dată întrebată”[46]. În ceea ce-l privește pe el, va continua să colaboreze cu loialitate și sinceritate cu Axa. Are de gând să ajute Germania „în repurtarea victoriei”[47]. Nu și în cazul în care „se vor lua hotărâri care vor fi contrare intereselor vitale ale țării sale”[48]. Într-o asemenea situație, poziția sa în România ar fi grav „zdruncinată”[49]. Declară despre sine că este „un luptător”[50]. A luptat toată viața, „45 de ani împotriva dificultăților și vicisitudinilor”[51]. El nu a fost, și nu este, și nu va fi niciodată „disperat”[52]. Înțelege să fie perseverent pe drumul „care conduce spre victoria Axei”[53]. Va merge până la capăt și în vederea împlinirii „drepturilor României”[54].

În cuvântul său, Hitler începe prin a spune că este foarte bucuros că Antonescu „îl vizitează pentru a treia oară”[55]. Dorește să lămurească „situația actuală”[56] și să prezinte „cauzele” care au „condus la această situație în ceea ce privește România”[57]. Recunoaște că nu poporul român și nici generalul Antonescu nu au avut nicio răspundere față „de multe evenimente dureroase”[58] care au încercat România în ultimul timp. Starea grea a României, spuse Hitler, se datorează „greșelilor păturilor conducătoare și în special ale ultimului rege” [54]. „Ultimul rege”, despre care au vorbit și Antonescu, și Hitler, era, desigur, Carol II. Vinovăția acestuia, în catastrofa din vara anului 1940, nu poate fi cu niciun chip ocolită.

După care, Hitler emite un sofism ieftin, atribuind catastrofa prin care a trecut poporul român, începând din vara anului 1940, doar pe seama „greșelilor” conducătorilor săi, și nici vorbă din cauza sa, a lui Hitler și a Germaniei, sau a lui Stalin și URSS! Declară că, din 1933, Germania a dorit să stabilească relații bune „cu toate statele est-europene”[60]. România a colaborat pe plan economic cu Germania, dar în planul relațiilor internaționale „guvernele românești anterioare au luat din păcate poziție împotriva Reichului în Liga Națiunilor și la alte conferințe internaționale”[61]. Pentru Germania, anul 1939 a fost unul „greu”, din cauza campaniei mondiale „pusă în scenă împotriva Reichului de către Franța și Anglia și de evreimea ce era în spatele acestora”[62]. Germania, în acei ani (1938-1939 – n.ns.), adaugă Hitler, a dorit să clarifice relațiile cu România. Carol II a vizitat Germania, iar în cadrul discuțiilor avute, regele României „i-a dat să înțeleagă necesitatea stabilirii unei legături naționale între Germania și România prin acordarea României unei părți a Slovaciei de Est, precum și a Rusiei Subcarpatice”[63]. Dacă se crea această punte teritorială, continuă Hitler, regele Carol II voia să construiască „o șosea și o linie ferată”[64] între România și Germania. A explicat lui Carol II că nu pot fi construite acele legături din motive financiare.

Apoi, continuă el, faptul care l-a revoltat cel mai tare a fost acela că atunci când Franța și Anglia au confirmat că „Germania ar vrea să cucerească Basarabia”[65], România, în fața acestor afirmații, a tăcut, iar prin „tăcerea sa s-a alăturat acelor cercuri care aveau drept țel să înăbușe Germania printr-o combinație europeană sau extraeuropeană”[66]. Și regele Carol II, deși propusese ceea ce propusese, „a dat crezare afirmațiilor britanice că Reichul ar amenința România”[67]. Drept care, regele Carol II a acceptat „garanția Angliei”[68] incluzând România „în frontul antigerman”[69]. Tot asemenea afirmații, mincinoase, au fost răspândite cum că Germania ar avea intenții agresive față de Finlanda și Marea Baltică. Scopul acestor afirmații, zicea el, era de „a atrage Rusia în coaliția vest-europeană”[70]. Aceasta ar fi cauza principală, mințea Hitler fără să clipească, care a pus Germania „în situația dureroasă de a merge la Moscova”[71], în urma căreia s-a „realizat acordul festiv cu Uniunea Sovietică”[72]. „Acord festiv”, după Hitler, era semnarea pactului cu Stalin și partajarea Estului Europei cu acesta în august și septembrie 1939!

După care zice lui Ion Antonescu că prin „acordul festiv” cu Stalin „Finlanda, regiunea Baltică și Basarabia erau indicate ca neaparținând sferei de interese germane”[73]. Un eufemism ieftin, desigur. Declară șefului statului român că dacă s-a dus la Moscova, Joachim von Ribbentrop, semnând cu Stalin un pact de împărțire a Estului Europei, a făcut-o doar că l-au obligat „anumite state ce au acceptat garanția britanică împotriva Germaniei”[74]. Între „anumite state”, evident, se afla și România. El nu e vinovat, nici Germania, de „acest foarte dureros acord cu Rusia”[75]. Între Rusia și Germania existau prea mari diferențe „ideologice”[76] care împiedicau o colaborare. Nu dorește să intre în amănunte asupra „consecințelor acestui acord”.

Nu știu ce gândea șeful statului român la auzul acestor „argumente” cu totul insolite ale lui Hitler. Niciun cuvânt despre Polonia și partajarea ei între el și Stalin. Polonia și România, Statele Baltice și Finlanda, sugera Hitler lui Antonescu, au fost vinovate că au devenit victime ale celui de-al Treilea Reich și URSS! El și Germania ar fi necesar să fie scoși din cauză, sugera Hitler. S-au simțit în pericol. Erau încercuiți de o coaliție „antigermană”, și au reacționat doar în legitimă apărare! Iată cum justifica Adolf Hitler, în fața lui Ion Antonescu, semnarea celui mai grav pact de împărțire a Europei de Est în sfere de influență cu Stalin. Vinovații nu erau alții decât victimele, nu Germania și URSS.

În anul 1940, îl lămurea Hitler pe Antonescu, situația în „regiunea Baltică”[77] s-a schimbat radical. Dacă el și Germania nu interveneau, regiunea în cauză „ar fi ajuns în dependență sovieto-rusă”[78]. După care adaugă: „ba chiar sub stăpânire rusă”[79]. Schimbă regiunea zicând șefului statului român că atunci când nori întunecați au venit „deasupra Balcanilor”[80], regele Carol II „în ultimul minut s-a adresat din nou Reichului”[81] pentru a opri invazia rusă. Dacă la acel moment, neînțelegerile dintre România și URSS nu se rezolvau pe cale pașnică, aceasta ar fi ocupat-o în întregime.

Referirea lui Hitler era la ultimatumurile lui Stalin adresate României în 26-27 iunie 1940 în vederea cedării imediate către ea a Basarabiei și Bucovinei. Același rege Carol, mai zise Hitler, a cerut Germaniei „o garanție”[82]. Declară că după „o lungă și grea cumpănire, Germania s-a declarat gata să acorde această garanție”[83]. Nu spuse niciun cuvânt că respectiva „garanție”, el și Germania au acordat-o României doar după ce România a acceptat să cedeze din teritoriul național Nord-Vestul Transilvaniei Ungariei și Dobrogea de Sud Bulgariei, la Viena, pe 30 august 1940, unde chiar el, Hitler, a amenințat statul român cu dispariția dacă nu se supune hotărârilor sale.

Garanția dată României, la 30 august 1940, la Viena, spuse Hitler, l-a nemulțumit mult pe Stalin care a înțeles-o ca pe un act „dușmănos”[84] contra URSS. Din cauza acestor „garanții” [85] au venit trupele germane în România și „în acele ore critice”[86] prezența lor „a înlăturat răul cel mai mare”[87]. „Răul cel mai mare”, după vorbele lui Hitler, nu era altul decât un atac generalizat al URSS asupra României, în vara și toamna anului 1940, iar spusele lui sunt conforme unui adevăr istoric absolut.

Mai departe, Adolf Hitler spuse lui Ion Antonescu că „în timpul vizitei sale la Berlin, Molotov”[88] l-a întrebat abrupt „dacă această garanție este îndreptată și împotriva Rusiei”[89]. Vizita ministrului sovietic de Externe V.M. Molotov la Berlin, la datele de 12 și 13 noiembrie 1940, așa după cum o va și spune Hitler lui Antonescu la întâlnirea de față, avea scopul de a propune Germaniei un nou târg (pact) de împărțire a Estului Europei, fiind vizate de intențiile agresive, expansioniste ale URSS România, Bulgaria, Turcia și Finlanda.

La întrebarea directă a lui V.M. Molotov privind garanția dată României la Viena, pe 30 august 1940, Hitler îi spuse lui Antonescu că „a răspuns evaziv, că nu consideră că Rusia ar avea intenția să atace România”[90]. Și că i-a spus lui Molotov că „textual garanția este valabilă pentru fiecare agresor”[91]. Aflăm, apoi, că V.M. Molotov, tot cu ocazia acelei vizite, l-a întrebat dacă Germania acceptă ca URSS să ofere „o garanție analoagă față de Bulgaria”[92], care ar fi dus la ocuparea teritoriului acesteia de armata sovietică. În cazul Bulgariei, Hitler spuse că a răspuns lui Molotov că Bulgaria nu a cerut URSS o asemenea garanție și că „nu există nicio analogie cu garanția românească”[93]. Tot cu acel prilej, Molotov ar fi cerut lui Hitler instalarea de „baze militare la Dardanele”[94], el răspunzându-i că Rusia poate primi „anumite înlesniri în statutul Strâmtorii”[95]. Propunerea lui Hitler către Molotov însemna un refuz categoric ca Rusia să-și extindă dominația în Strâmtori și Balcani.

Ultima „problemă” pe care a ridicat-o Molotov la întâlnirea din 13 noiembrie 1940, spuse Hitler lui Antonescu, a fost „problema finlandeză”[96]. Molotov a declarat șefului guvernului german că URSS „este amenințată”[97] de Finlanda, și că relațiile „ruso-finlandeze”[98] sunt la un nivel inacceptabil. Și în fața acestor pretenții sovietice, spuse Hitler lui Antonescu, el a dat un răspuns nefavorabil declarându-i lui V.M. Molotov că un atac al URSS împotriva Finlandei ar crea o „situație de nesuportat”[99]. După care cancelarul german trage concluzia că „toate acestea”[100], adică toate pretențiile de ocupare de noi teritorii în Balcani și la Marea Baltică de către URSS, „au fost declanșate până la urmă de garanția acordată României”. Refuzul Germaniei de a accepta noile revendicări teritoriale ale URSS a determinat că „din acel moment Rusia a trecut în tabăra dușmanilor Germaniei”[101]. Și tot ca urmare a neacceptării pretențiilor sovietice, informa Hitler pe șeful guvernului român, a avut urmări în plan militar. URSS a concentrat numeroase trupe la granița germană de est, „formațiuni rusești de motorizate și blindate”[102]. Rusia a dislocat mari unități din interiorul său spre Vest. Tot la granița germană, sovieticii au masat o flotă aeriană extrem de puternică. Iată-l încă o dată confirmat pe Victor Suvorov care în unele dintre cărțile sale[103] argumentează deosebit de veridic că în prima parte a anului 1941, Stalin a ordonat masarea la granițele Germaniei și României a unor mari forțe, cu scopul ca, la Ziua M, acestea să atace devastator Al Treilea Reich și România. Același Victor Suvorov consemna că în „iunie 1941, Uniunea Sovietică a înființat cea mai puternică armată din lume, însă Nu la Granița Germană”[104]. Era vorba de armata a 9-a, „cea mai puternică din lume”[105], pusă sub comanda lui Gh. Jukov, și care avea misiunea de a ataca România în iunie 1941, caz în care ar fi dat o lovitură „fatală pentru Germania”[106], deoarece „România este principala sursă de petrol pentru Germania”[107].

În lumina acestor dezvăluiri, nu putem decât să acceptăm că la 22 iunie 1941, Germania și aliații săi nu au comis o agresiune împotriva URSS, ci au declanșat un atac preventiv, de preîntâmpinare a atacului sovietic asupra României și Germaniei naziste. În momentul de față, adică când Hitler se întâlnea cu Antonescu la München, declara Hitler, Rusia dorește intimidarea Germaniei „prin masarea unei armate uriașe la granița răsăriteană a acesteia”[108], pentru ca să „înainteze agresiv împotriva Finlandei și României”[109]. Un asemenea atac din partea Rusiei, continua cancelarul german, ar echivala „cu un atac direct asupra Germaniei”[110]. Germania va reacționa „imediat”, chiar dacă ar „avea loc un atac indirect”[111]. Măsurile militare luate de Rusia „începând din iarna anului 1940/1941”[112] îl determină pe Hitler să creadă că aceasta „a devenit dușmanul Reichului”[113]. Germania e hotărâtă „de a înfrunta toate eventualitățile”[114], iar situația „serioasă”[115] provocată de Rusia obligă „lumea opusă Rusiei”[116] să fie unită, să nu fie măcinată de tensiuni interne.

Apoi, Hitler declară că îi este „recunoscător” lui Antonescu că nu insistă „acum asupra soluționării problemelor”[117] (teritoriale – n.ns.) pe care le are România. Europa va fi organizată „cu o privire largă spre viitor”[118], îl liniștea Hitler pe șeful statului român. Situația României, situația ei „s-ar consolida”[119] și dacă toți „s-ar strânge în jurul”[120] lui Antonescu. Acceptă că atitudinea lui Antonescu ar fi pe deplin „justificată”[121] prin însăși „atitudinea adoptată”[122].

Cuvintele nebuloase ale lui Hitler privind drepturile României, încifrate de-a dreptul, cred că nu au avut darul de a-l mulțumi pe Antonescu. Dar cum el era intrat hipnotizat de personalitatea cancelarului german, și cum sufletul lui, ca și al întregului popor român, ardea de dorința de a elibera prin luptă provinciile românești istorice din Nord-Est, a tăcut. De altfel, într-o Europă controlată, stăpânită autoritar de Germania, Ion Antonescu era absolut convins că singura putere europeană care ar putea ajuta România să-și elibereze teritoriile intrate sub ocupația imperiului sovietic, nu era alta decât Al Treilea Reich.

După aceste referiri la situația viitoare asupra revendicărilor teritoriale românești, Adolf Hitler îi prezintă sintetic lui Antonescu punctul său de vedere asupra pericolului reprezentat de Uniunea Sovietică pentru Germania și România, pentru Europa întreagă în general. Concentrarea marilor unități armate sovietice (el a zis „instrumentelor ei de putere”) la granița cu Germania, are drept scop, după Hitler, împiedicarea Germaniei de a câștiga războiul. El a vorbit de realizarea „unei cotituri hotărâtoare a războiului prin folosirea liberă a tuturor forțelor sale”[123]. Pe această cale, Stalin urmărește ca Germania „să piardă timp”[124], fapt favorabil URSS și „pentru Anglia”[125]. Apoi, în concepția lui Hitler, orice slăbire a Germaniei, Rusia o va folosi pentru a nimici Germania, „principalul obstacol în continua sa expansiune în Europa”[126]. Tot URSS, prin politica sa agresivă, va imobiliza forțele japoneze care ar dori să acționeze cu „întreaga lor forță vis-a-vis de America”[127].

Mai departe, Hitler avea intuiția că atitudinea Uniunii Sovietice va încuraja Anglia să reziste și „să îi dea Americii speranță într-un aliat”. Stalin, după Hitler, face tot ce poate pentru a împiedica „terminarea războiului din anul 1941”[128]. În caz contrar, își dezvăluia Hitler intențiile, Rusia va avea de suportat „consecințele”[129].

Constatăm că explicațiile date lui Ion Antonescu de către Adolf Hitler erau în întregime exacte, corespundeau ad litteram situației geopolitice de la mijlocul anului 1941.

După care Hitler oferă un exemplu cu privire la intențiile malefice ale URSS și Stalin, și anume cazul Iugoslaviei. Așa, zise Hitler șefului statului român, „cu puține zile înainte de intervenția Germaniei împotriva Iugoslaviei”[130] URSS a încheiat un tratat cu aceasta. Tratatul sovieto-iugoslav, continuă Hitler, era „doar în aparență teoretic și platonic”[131]. Tratatul a încurajat Iugoslavia să se ridice, să reziste Germaniei, Rusia livrând acesteia „arme și muniții”[132]. Repeziciunea acțiunilor armatei germane în Iugoslavia „a împiedicat realizarea acestei obligații”[133]. Victoria Germaniei în Balcani l-a determinat pe Stalin să strângă legăturile cu Anglia. Chiar „în acel moment”[134], zise el lui Antonescu, „Cripps se afla la Londra”[135] pentru a pune bazele unei viitoare colaborări ruso-engleze. Într-adevăr, Stafford Cripps, ambasadorul Angliei la Moscova, fusese chemat pe 11 iunie 1941 să prezinte un Raport guvernului, iar faptul că Hitler știa acest amănunt dovedește cât de bine era informat.

Apropierea anglo-sovietică determină Germania să ia în calcul următoarele ipoteze, spuse cancelarul german șefului guvernului român. Din cauza intențiilor agresive ale URSS, Germania „a fost constrânsă să își întărească continuu frontul de răsărit”[136] unde până acum avea „un număr neînsemnat de trupe”[137]. Concentrările de trupe germane în est se produceau „în paralel cu trimiterile de trupe rusești”[138] la aceeași graniță.

Din aceste vorbe înțelegem bine că concentrarea de mari forțe sovietice la granița cu Germania (dar și cu România), a precedat cu luni bune venirea în zonă a forțelor germane. Din cauza intențiilor perfide, agresive ale lui Stalin, Germania a mutat în Răsărit „unități aeriene puternice…, care erau prevăzute pentru atacul asupra Angliei”[139]. Tot din cauza Rusiei, el, Hitler, nu a putut declanșa atacul (terestru) asupra Angliei. Un asemenea atac ar fi o reușită certă „când întreaga armată aeriană germană ar fi angajată pentru ofensivă”[140]. Asupra Angliei, desigur. Din cauza noilor împrejurări provocate de Stalin, Germania s-a orientat spre „noile posibilități din Răsărit”[141]. Are credința că Germania poate fi pusă „într-o situație neplăcută, deoarece i s-ar smulge inițiativa de acțiune”[142], caz în care ea ar fi nevoită „să pareze loviturile”[143] lui Stalin. Apreciază o asemenea ipoteză ca insuportabilă „din punct de vedere militar”[144].

Alt mare pericol care derivă din noile provocări ale Rusiei Sovietice, mai zise Hitler, ar fi ca „soarta războiului să nu se hotărască în 1941”[145], caz în care, îl lămurea Hitler pe Ion Antonescu, în „anul 1942”[146] forțele rusești să se întărească considerabil. După care, Hitler spuse lui Antonescu adevărul ascuns al acelor zile istorice: „În ultimele săptămâni situația s-a înrăutățit în asemenea măsură, încât aducerea formațiunilor rusești la granița de răsărit a Germaniei obliga Germania să comaseze în răsărit tot mai multe divizii, să le priveze de o activitate fructuoasă, să le întrerupă pregătirea și să le țină într-o permanentă stare de alarmă”[147]. Mișcările de trupe, concentrările de forțe militare la granița cu Uniunea Sovietică „nu ar fi provocate de Germania”[148]. Germania a fost obligată „să ia măsuri de apărare”[149]. Situația poate provoca „tensiuni”[150] și „posibilități conflictuale”[151]. Spuse lui Ion Antonescu, folosind un ton aluziv, că „în orice moment ar putea avea loc o descărcare”[152]. De forțe, desigur. Ca șef al Armatei și conducător al Germaniei, el, Hitler, a luat toate măsurile „pentru a nu exista niciun fel de surprize, care ar periclita viitorul Reichului și al popoarelor aliate lui”[153]. Consideră România ca primul „aliat” al Germaniei. Dacă „ciocnirea” cu forțele rusești „ar avea loc”[154], soarta Europe va depinde de această „ciocnire”.

Ajuns aici, Adolf Hitler adresează șefului statului român o rugăminte. El, Hitler, „nu l-ar ruga totuși în niciun caz pe Antonescu să-i acorde sprijin”[155], în conflictul cu Rusia. Dacă războiul cu URSS va izbucni, armata germană va izbândi, „ar câștiga deznodământul în mod precis în favoarea sa”[156], căci este înzestrată „cu cele mai bune mijloace care au existat vreodată în istorie”[157]. Apoi, Hitler adaugă că „așteaptă din partea României ca ea să facă totul numai în interesul ei”[158]. Îl asigură pe Ion Antonescu că „după terminarea conflictului, România va primi despăgubiri, care, atât cât interesează Germania, nu ar avea delimitări din punct de vedere teritorial”[159]. Rugămintea lui Hitler ca România să se implice doar în operațiuni militare în vederea atingerii obiectivelor sale naționale, ar fi fost necesar să fie folosită de Ion Antonescu ca motiv principal de oprire a armatei române pe Nistru, după ce Basarabia și Nordul Bucovinei fuseseră eliberate în iulie 1941. Din păcate, el a ignorat spusele, „rugămintea” lui Hitler.

În continuarea întâlnirii, Hitler prezintă lui Antonescu „pe baza unei hărți”[160] înaintarea „trupelor rusești de la granița finlandeză până la cea românească”[161]. A spus că incursiunile avioanelor rusești în spațiul aerian al Germaniei au devenit „tot mai numeroase”[162]. Declară lui Antonescu că la aceste continue provocări rusești „a venit momentul… să se răspundă cu forță”[163]. Dacă ele ar fi tolerate în continuare, „rușii ar deveni tot mai nerușinați”[164]. Tot cu ajutorul unor hărți, Hitler a arătat lui Antonescu repartizarea „forțelor aeriene rusești”[165]. În caz de izbucnire a conflictului, atât Antonescu, cât și Hitler au fost de acord „că rușii vor încerca în mod sigur să atace din aer regiunile petrolifere și Constanța”[166].

Și Ion Antonescu i-a prezentat lui Hitler „un plan de operații împotriva rușilor”[167], între ei având loc o dezbatere asupra amănuntelor. De asemenea, Ion Antonescu a prezentat lui Hitler „măsurile de apărare a României împotriva unui atac rusesc”[168], ajutându-se de mai multe hărți. Au discutat în „mod deosebit”[169] despre măsurile luate „împotriva inundațiilor, pe care România le luase deja”, dar, care, din cauza nivelului scăzut al apelor râurilor „vor deveni inutile”[170].

Aflăm, mai departe, că la „o remarcă”[171] a lui Hitler care se întreba dacă România ar purta operațiuni militare încă „din primele zile”[172] contra Rusiei, sau dacă „o rămânere a României în afara conflictului n-ar determina rușii la o anumită reținere față de teritoriul românesc”, Antonescu „a răspuns că el însuși dorește să lupte alături din prima zi”[173]. Chiar dacă România s-ar menține în afara conflictului, spuse Antonescu, „rușii vor bombarda zonele petrolifere”[174]. Poporul român nu l-ar ierta niciodată pe el, pe Antonescu, „dacă ar lăsa armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marș prin România împotriva rușilor”[175]. Din acest motiv, consemna interpretul oficial al lui Adolf Hitler, Paul Otto Schmidt, Antonescu „este de părere că România din prima zi trebuie să participe activ la luptă”[176].

Mai departe, aflăm că Hitler a abordat „problema Comandamentului Suprem din România”[177], despre care Hitler i-a spus lui Antonescu „că el intenționează să-l lase să apară în fața poporului român drept comandant suprem în acest spațiu”[178]. Statele Majore ale celor două armate s-ar pune de acord „cu respectarea unor linii directoare elaborate”[179], dar la nivel de armate s-ar păstra „o libertate de acțiune relativ mare”[180]. Pe Antonescu nu l-a izbit neplăcut, cred, expresia lui Hitler, „să pară” comandant suprem, drept pentru care răspunse cancelarului german că „acceptă cu plăcere această propunere”[181]. Nu pentru faimă, zise el lui Hitler, acceptă poziția, ci din nevoia de „a îndeplini cu succes misiunile ce îi revin”[182].

După care, spre finalul întâlnirii, Antonescu îi mulțumește lui Hitler pentru „prezentarea clară și sistematică a situației internaționale și a poziției României”[183]. El, Antonescu, ca și poporul român și armata română, au convingerea profundă, că dintotdeauna „Rusia reprezintă dușmanul comun, care intenționează să acționeze împotriva Germaniei sub dublul drapel al slavismului și al anarhiei”[184]. Rusia dorește să distrugă Germania, specula Ion Antonescu, deoarece aceasta „este singura țară din Europa consolidată în mod absolut din punct de vedere militar și social”[185]. Mai crede cu tărie, el, Antonescu, că Rusia dorește „să învingă Germania”[186], pentru ca, mai apoi, „să reia înaintarea în Europa pe care ei au început-o mereu timp de zece secole ca slavi, timp de trei secole sub țari și timp de două decenii sub Stalin”[187].

Ion Antonescu acceptă integral punctul de vedere cum că Rusia se pregătește să atace Germania și România la primul moment „favorabil”[188]. În momentul conflictului din Balcani, de comun acord cu Anglia, Rusia a mobilizat mari forțe „la granița românească”[189].

În ultimul timp, spuse Ion Antonescu lui Hitler, s-au „simțit”[190] demersuri diplomatice „de la Moscova la Washington”[191] către România „pentru a o determina să-și schimbe cursul ei actual”[192]. Recent, mai zise șeful guvernului României, V.M. Molotov a declarat „ministrului plenipotențiar Gafencu (Grigore Gafencu – n.ns.) că acum a sosit momentul cel mai prielnic pentru o înțelegere între Rusia și România”[193]. Același Molotov, adaugă conducătorul României, i-a declarat lui Grigore Gafencu că are „cea mai înaltă apreciere la adresa aparatului lui Antonescu ca om de stat”[194]. Amânarea conflictului cu Rusia, în opinia lui Ion Antonescu, „ar fi periculoasă”[195] și ar întârzia „victoria Axei”[196]. Nu este cazul, declară el lui Hitler, să fie luată în considerare „forța de rezistență a armatei”[197] rusești, căci însuși poporul rus „își dorește eliberarea”[198] de sub stăpânirea lui Stalin. Mai spuse aceluiași Hitler că poporul român „se gândește zi și noapte la ceasul răfuielii cu Rusia și dorește ca acest moment să sosească cât mai repede posibil, pentru a se putea răzbuna pentru tot ce i s-a petrecut din partea Rusiei”[199].

În legătură cu „perspectivele” unui război cu URSS, aflăm că Antonescu era convins că ar fi fost obținută o victorie categorică. El spuse lui Hitler că exemplele din istorie nu ar fi indicat să-i ducă la judecăți false. Dă exemplu cazul lui Napoleon, ca și al Germaniei „în 1917”[200], când au avut de luptat „cu mari dificultăți de spațiu”[201]. „Spațiul”, spuse Ion Antonescu lui Hitler, nu mai poate fi „un aliat al Rusiei”[202], căci a fost „eliminat acum de către motorul din aer și de pe pământ”[203]. Hitler îl completează pe Antonescu, precizând „că scopul acțiunii”[204] contra Rusiei este de a nu permite „armatelor rusești retragerea în vasta lor țară, ci de a nimici aceste armate”[205].

La sfârșitul acestei istorice întâlniri Hitler – Antonescu a avut loc „un dejun mai larg”[206]. Imediat după dejun, Ion Antonescu își ia rămas bun de la Hitler printr-o „scurtă discuție”[207].

După atâtea spuse cruciale, pe care le-am subliniat, nu-mi rămâne decât să conchid că ambii conducători de state și de guverne, Hitler și Antonescu, au subestimat în mod dramatic potențialul militar al Rusiei. Faptul se va repercuta decisiv asupra mersului războiului, cât și asupra rezultatului lui, care vor fi funeste pentru jumătate de Europă, dar și pentru omenire, în ansamblul ei.

(va urma)

Autor: Prof. dr. Gică Manole

Referințe:

[1] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 93.
[2], [3], [4], [5], [6], [7], [8], [9] Ibidem
[10] Ibidem, pp. 93-94.
[11] Ibidem, p. 94.
[12], [13], [14], [15], [16], [17], [18], [19], [20], [21], [22], [23], [24], [25] Ibidem.
[26] Ibidem, p. 95.
[27], [28], [29], [30], [31], [32], [33], [34], [35], [36], [37], [38], [39] Ibidem.
[40] Conținutul acestui Memorandum a fost analizat în capitolul IV al cărții de față.
[41] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 95.
[42] Ibidem, p. 96.
[43], [44], [45], [46], [47], [48], [49], [50], [51], [52], [53], [54], [55], [56], [57], [58], [59], [60], [61] Ibidem.
[62] Ibidem, p. 97.
[63], [64], [65], [66], [67], [68], [69], [70], [71], [72], [73], [74], [75] Ibidem.
[76] Ibidem, p. 98.
[77], [78], [79], [80], [81], [82], [83], [84], [85], [86], [87], [88], [89], [90], [91], [92], [93], [94], [95], [96] Ibidem.
[97] Ibidem, pp. 98-99.
[98] Ibidem, p. 99.
[99], [100], [101], [102] Ibidem.
[103] Victor Suvorov, Spărgătorul de Gheață, Editura Polirom, Iași, 1995 și Ziua M. Cine a început al Doilea Război Mondial, Editura Polirom, Iași, 2011.
[104] Victor Suvorov, Spărgătorul de Gheață, Editura Polirom, Iași, 1995, p. 143.
[105] Ibidem.
[106] Ibidem, p. 290.
[107] Ibidem, pp. 143-144.
[108] Antonescu – Hitler, vol. I, p. 99.
[109], [110], [111], [112], [113], [114], [115], [116] Ibidem.
[117] Ibidem, p. 100.
[118], [119], [120], [121], [122], [123], [124], [125], [126], [127], [128], [129] Ibidem.
[130] Ibidem, p. 101.
[131], [132], [133], [134], [135], [136], [137], [138], [139], [140], [141], [142], [143], [144], [145], [146], [147] Ibidem.
[148] Ibidem, p. 102.
[149], [150], [151], [152], [153], [154], [155], [156], [157], [158], [159], [160], [161], [162], [163], [164], [165], [166], [167] Ibidem.
[168] Ibidem, pp. 102-103.
[169] Ibidem, p. 103.
[170], [171], [172], [173], [174], [175], [176], [177], [178], [179], [180], [181], [182], [183], [184], [185], [186] Ibidem.
[187] Ibidem, p. 104.
[188], [189], [190], [191], [192], [193], [194], [195], [196], [197], [198], [199], [200], [201], [202], [203], [204] Ibidem.
[205] Ibidem, p. 105.
[206], [207] Ibidem.

Citiți și:
Radu Golban dezvăluie datoriile Germaniei față de România
Onoare și demnitate

 

yogaesoteric
31 ianuarie 2024