Profetismul lui Mihail Eminescu

„În lumea aceasta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru. Trecutul lui, tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” (Mihail Eminescu)

Tărăgănând imperativul aspectelor esenţiale, ne moleşim în pasivitatea morală a vremii, ne pierdem în vârtejul lasciv al prezentului, încetinind paşii şi ezitând să trecem pragul dincolo în lumea reală, în lumea lui Hristos, care este paralelă cu cea în care trăim, în care mai căutăm, mai scormonim după himere…, în care mesajul, comunicarea nu mai aparţin limbii naţionale, limbii noastre liturgice, ci devine un limbaj unilateral, sacadat şi nearticulat. Într-o atare situaţie, în ecuaţia: eu, tu, El, Noi, nu mai sunt entităţi, nu mai constituie comuniunea de har, nu se mai poate comunica, nu mai suntem consubstanţiali în duh, ci se trece la obedienta ascultare, la aşteptarea promisă…, la iluzii, la transformarea care deliberat întârzie, aducând doar depresii şi amnezii. În loc să se ţină Calea cea dreaptă, cea plină de lumină, adevăr şi cuminecare, Calea vieţii spre care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos, cei mai mulţi, în goana lor nebună, aleargă după labirintul sinelui, jocul cel mai complicat al existenţei, drumul simplist chipurile, care duce paralel cu realitatea, claritatea, simplitatea și mântuirea omului creştin.

Schimbarea la faţă a unei Naţiuni, refacerea chipului ei dumnezeiesc nu poate avea loc decât printr-o revoluţie de înnoire moral-spirituală, cum a fost cea declanşată de Mântuitorul lumii, nu prin cea ideologică, mult trâmbiţată de criza mondială, care: „… este provocată şi valorificată programatic, după planuri financiare bine stabilite şi controlate. Ne aflăm într-un punct, spune Mugur Vasiliu, în care experienţa eternilor revoluţionari îşi spune cuvântul. Lumea poate fi cucerită şi stăpânită printr-o tehnică foarte veche: constrângerea financiară. Fără sânge ‒ sau doar în măsura în care aceasta foloseşte. Este o revoluţie universală, globală. Globalizarea urmăreşte să cuprindă întreaga omenire, întregul glob pământesc. Este vorba despre o mişcare totală, declanşată şi controlată cu instrumente financiare, prin care este aservită cea mai mare parte dintre popoarele lumii. Preschimbarea statelor naţionale independente din punct de vedere economic în state «bancare» internaţionale a pregătit terenul pentru acest pas, prin crearea dependenţei financiare.”[1]

Instrumentul prin care se doreşte realizarea acestei revoluţii, mai corect spus disoluţii mondiale, este cel de natură financiar-economic. Obiectivul fundamental al acestei globalizări este ruperea creştinului ortodox de Iisus Hristos. Emblematica şi simptomatica lumii ecumeniciste, mondialiste, globaliste este: fără Dumnezeu! Adică, sfârşitul erei creştine, sfârşitul omului îndumnezeit! Eludarea realităţii de astăzi oricât de precară şi vitregă este: „sărăceşte considerabil înţelegerea resorturilor lumii moderne”, spune Răzvan Codrescu, inclusiv a stadiului ei actual (în care ceea ce interbelicii numeau „iudeo-masonerie”, „hidra masonică”, „oculta internaţională”, „plutocraţia iudaică”, „conspiraţia sionistă” etc.) se dovedeşte o realitate planetară deghizată abil în sloganuri „umanitare”, dirijând instaurarea aşa numitei „noi ordini mondiale”, fie pe calea curentă a şantajului economic şi a terorismului ideologic, fie pe cea excepţională a şantajului politic şi a terorismului militar, aşa cum le-am văzut exercitate în Irak sau în Serbia.[2]

Preceptele filosofice fără sens, cele în afara şi împotriva lui Dumnezeu, concepute intenţionat şi programate împotriva omului sau a naţiunilor purtătoare a pecetei dumnezeiești-creştine, au determinat calculul politic al ţărilor mari-acaparatoare de noi teritorii atât de râvnite. Aşa a fost şi poate mai este visul şi continuitatea politicii la început ţariste, apoi bolşevice şi acum neoperestroice faţă de Dacoromânia în general şi Basarabia, Herţa, Transnistria şi Bucovina de Nord în mod special. Neputându-se realiza visul panslavismului de a se intitula a „Treia Romă”, urmaşa „legitimă”, a Imperiului Bizantin, sub pretextul „onoarei”, care ruina fără emoţii şi fără ruşine o mare provincie a Moldovei, ambiţia ţaristă a trecut în patrimoniul bolşevicilor, care au preconizat şi promovat revoluţia mondială. Joseph de Maistre a intuit destinul cabalistic al Basarabiei, pregătit de ţarul pravoslavnic-bizantin Alexandru I: „Je suis tente’ de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province.” („Sunt tentat să cred că totul se va sfârși cu scindarea Moldovei, pentru a satisface onoarea sau ruina unei provincii.”)[3]

Ţarii, monarhii, despoţii însetaţi de acaparări îşi împlineau cu cinism politica de cotropire afirmată de Napoleon I: „Voi cuceri pământuri, căci istorici care să dovedească ale cui sunt, avem.”[4] Imaginea expansiunilor programate este clară pentru noi, dacă privim atent la contextul războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Moldova şi Valahia au fost ocupate vremelnic de armata ţaristă, graţie Congresului de la Tilsit, din 1807, având acoperire înţelegerea dintre Napoleon I şi Alexandru I privind împărţirea Imperiului Otoman, în aşa fel încât cele două provincii româneşti să intre în componenţa caracatiţei ruseşti.

Nu observaţi că seamănă cu o anticipare şi o prefigurare a viitorului pact Molotov-Ribbentrop ca două picături de apă? Ministrul Instrucţiunii publice în două cabinete ţariste, profesorul de drept la Universitatea din Moscova, consemnează visurile şi planurile ţarului Alexandru I: „În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblasti) Rusiei.”[5]

Onoarea rusă ţaristă anunţa la 15 aprilie 1810 că, de fapt, pentru a înfăptui o faptă moral-pravoslavnică, doreşte nici mai mult nici mai puţin decât patru gubernii: Basarabia, Moldova, Oltenia şi Muntenia. Un an mai târziu acelaşi plan se dorea înfăptuit de Ţarul ocrotitor. La 2 octombrie 1811, feld-mareşalul biruitor la Slobozia, Mihail Kutuzov (1745-1813), iniţia cu Poarta, la Giurgiu, cu regret, tratativele unei micşorări a marilor pretenţii ţariste, oprindu-se doar la Basarabia. Neşansa şi nefericirea noastră a fost că Pavel Vasilievici Cicacov, amiralul rus însărcinat de ţar, graţie constrângerilor lui Napoleon, să renunţe la orice pretenţii şi să încheie pacea cu orice preţ, a ajuns prea târziu, abia după negocierea lui Kutuzov. Anglia, care întotdeauna era favorabilă politicii sale, şi-a plasat o flotă în Bosfor, determinând mai devreme deznodământul, silind astfel Poarta să încheie repede înţelegerea cu Petersburgul prin pacea de la Bucureşti. Momentul este foarte prielnic Rusiei, care îşi dă întreaga silinţă de a corupe diplomaţii aflaţi la negociere: Dimitrie Moruzi, dragomanul şi fratele său Panaiot, proprietarul Hanului celebru, Manuc-bei şi paşa Ramiz Capudan.

Scrisoarea lui Napoleon I, prin care cerea categoric Porţii: „să nu facă pace cu niciun preţ” (observaţi jocul diplomatic, machiavelic al împăratului, n.a.), era în posesia lui Panaiot Moruzi, care n-a făcut-o cunoscută (Alexandru Boldur). Între timp, înarmat cu nişte hărţi măsluite, care chipurile ar fi fost trimise de Napoleon I, Kutuzov le-a pus pe masa tratativelor. Mai devreme de negocieri, dragomanul Porţii, Dimitrie Moruzi fusese deja cumpărat de împuterniciţii Petersburgului: făgăduinţa unei mari moşii în Basarabia, evaluată la 100.000 de lei aur, plus un inel de aur încrustat cu briliante, de circa 15.000 de piaştri, neţinându-se astfel cont de rugămintea Sultanului Mahomed II de-a nu se accepta cedări teritoriale.[6] Tot în slujba ţarului s-a aflat şi Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron, care vine cu ideea trăsnită a asimilării celor trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail, ţinuturi care întregeau jumătatea de est a Moldovei, alături de Basarabia. Minciuna contelui a fost confirmată şi validată în documente de Dimitrie Moruzi, contra cost, evident. Aşadar, Moldova este crunt păgubită, iar Poarta de două ori înşelată. Prin urmare, Basarabia, la 28 mai 1812, în urma Tratatului de la Bucureşti, era cumpărată prin înşelăciune de ruşi, de la un stat străin care n-a avut-o niciodată în posesie-moştenitoare.

Trădătorii şi ucigaşii Basarabiei plătesc însă pe rând preţul vânzării: la 26 octombrie 1812, de ziua sa, este decapitat lângă Şumula dragomanul Dimitrie Moruzi, urmat la 1 noiembrie la Istambul de fratele său Panaiot şi un an mai târziu, la Colentina, lângă Bucureşti, pe 25 noiembrie 1813, de paşa Ramiz Capudan. Manuc-bei, fiind cel mai isteţ dintre ei, scapă după câteva refugii în Ardeal, la Viena şi apoi la moşia sa de la Hânceşti. Protestul boierilor moldoveni pe lângă domnul fanariot Callimachi a fost zadarnic. Ruşii şi-au asumat politic Basarabia ca pe propria gubernie, căci spiritual încă din 1808 restauraseră Dioceza de Cetatea Albă, impunând ca întâi stătător pe mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, şcolit la Kiev, dar originar din Bistriţa Transilvaniei.

Puţine sunt cazurile când delegaţia oficială a unui stat se vinde, se lasă cumpărată de adversari înaintea tratativelor. Succesul diplomaţiei ruse s-a datorat faptului că atât Mustafa IV, cât şi Mahmud/Mahomed II au avut încredere în capacitatea negociatorilor greci şi armeni. Conducătorul delegaţiei ţariste, amiralul Cicagov, a confirmat mai târziu secretul vânzării, avându-i ca protagonişti pe dragomanul Dimitrie Moruzi, care a refuzat în favoarea lui Scarlat Callimachi oferta sultanului de a urca pe tronul Moldovei, şi pe confratele său armean Manuc-bei. Dimitrie Moruzi, ca să fie mai sigur de câştig, juca la dublu şi simultan: când în favoarea Rusiei, care i-a acordat ordinul „Sfântul Vladimir”, gradul III, în 1810, când în favoarea Porţii otomane. Indiferent de forma de guvernământ, monarhie sau republică, indiferent de statutul religios al Statelor care ne-au invadat, un aspect esenţial se reţine: Principatele Dacoromâne au constituit şi constituie permanent pofta şi râvna de cotropire şi anexare la teritoriile lor. Setea lor era des înăsprită de împotrivirea dorinţei noastre naţionale, de continuitate masianică, de neatârnare şi nesubjugare străină. Este evident faptul că naţiunea noastră creştin-ortodoxă era un obstacol demn de luat în seamă şi de către protagoniştii revoluţiei bolşevice, mondiale. De aceasta se temea şi evreul Friedrich Engels pe la anul 1848: „Românii sunt un popor fără istorie… (acest aspect probabil şi-l dorea cu tot dinadinsul, chiar dacă era conştient că realitatea era alta, n.a.) destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas înainte.”[7]

Afirmaţia lui Engels n-a fost nici gratuită şi nici întâmplătoare. Ea a fost premeditată şi lăsată moştenire spre a fi dusă la împlinire de urmaşii săi legatari-testamentari ai comunismului: Lenin, Troţki, Stalin, Brejnev şi ceilalţi mari kominternişti de dinainte şi după 1989. În decursul istoric martiric-multimilenar s-au aţintit asupra Daciei Mari mai multe uragane politice expansioniste: perşii, romanii, grecii, furtunile-migratoare, apoi, slavii, maghiarii, turcii, tătarii, leşii, fanarioţii, ruşii, habsburgii, catolicii, protestanţii, neoprotestanţii etc., toate cu tendinţa şi încrâncenarea de a ne distruge identitatea naţională şi pe cea religioasă creştin-ortodoxă ‒ Trupul şi Sufletul sfânt al Naţiunii noastre Dacoromâne.

„A patra mare experienţă a înăbuşirii elementului majoritar de către minoritari, ne arată Teodor Codreanu, în spaţiul românesc (după fenomenul sud dunărean, după Transilvania şi după regimul turco-fanariot), se lansează în Basarabia şi în Bucovina de Nord, în Herţa şi în judeţele de pe malul Mării Negre încorporate la Ucraina. Aici, asimilarea şi deznaţionalizarea masivă, de care se temeau Blaga şi Eliade, a devenit realitate. Dinspre Rusia planurile sunt vechi, dar începutul concret datează de la 1812. Ţarii n-au adus, fireşte, nici colonişti maghiari, nici fanarioţi, ci aveau nevoie de a infiltra printre români alţi alogeni. Au fost preferaţi ruşii, ucrainenii, evreii, găgăuzii şi bulgarii, aduşi şi împroprietăriţi în locuri dintre cele mai fertile. Toţi aceştia aveau menirea să schimbe, încetul cu încetul, structura demografică şi în ultimă instanţă identitatea autohtonilor, care se dorea să devină neapărat o seminţie slavă. Domnii Moldovei au «predat» Basarabia la cheie, ţarului Alexandru I, cu o populaţie românească de 95%. Ţarii, Stalin şi urmaşii săi au redus-o la nici 63%. Această statistică nu spune mai nimic însă despre catastrofa etnică a românilor basarabeni.”[8]

Menirea unui apologet creştin, a unui mărturisitor ortodox, a unui martir, a unor aleşi-eroi ai spiritului naţionalist-hristic se revelează într-o conştiinţă mistică, responsabilă asumării tradiţiei sfinte străbune, a apărării valorilor ei precreştine şi creştine, permanente, a jertfei şi a biruinţei duhovniceşti. Printr-o astfel de luptă ascetică se ard prejudecăţile, uitările care primenesc comodităţile leneşe, ura, mentalităţile, superstiţiile, calomniile, compromisurile, laşităţile, violenţa, corupţia democrată, demagogiile politicianiste, simptomele nevralgice ale modernismului, exacerbarea ridicolului, manipularea, dezinformarea, sarcasmul maliţios, mustrările imbecile, diletantismul precar, labirintul dilemelor hilare, premeditarea destructurării Tradiţiei creştine, a Neamului etc. Viziunea profetică a celor aleşi de Dumnezeu pentru elita naţionalist-creştină a neamului asumă chemarea proniatoare în comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, a destinului naţiei ortodoxe, circumscris ontologiei arheităţii, în care se configurează toate generaţiile ce însumă sensul mesianic al seminţiei noastre dacoromâne. Imperativul acestei chemări şi alegeri este naţionalismul creştin ortodox cu reverberaţiile sale creative, naţional-universale. Misticismul trăirii noastre lăuntrice îl elaborează doar lupta noastră ascetică, ca o chemare a lui Hristos, ca devenire creştină autentică. Prin urmare, Ortodoxia noastră, adică noi, Dumnezeu+Neamul suntem responsabili de destinul nostru şi numai noi ni-l asumăm, ni-l definim, ni-l conştientizăm, ni-l trăim, ni-l nădăjduim, ni-l zidim, ni-l jertfim în hotarele veşnicei Iubiri Hristice. Aşadar, menirea noastră este lupta şi biruinţa ortodoxă de a ne defini crezul conştiinţei noastre morale şi religiozitatea spiritului dacoromân, creştin.

Nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu şi de Neam, nu ne poate face responsabili în afara menirii noastre binecuvântate de Atotcreatorul, precum şi faptul că tot nimeni în afara lui Dumnezeu şi a Naţiei noastre, a Sfinţilor ei, nu ne poate judeca şi pedepsi, decât în cumpăna Dreptăţii, în lumina Adevărului şi în crezul Iubirii lor. Nu ne interesează opiniile, părerile, aforismele, ori definiţiile unor oameni, comunităţi, popoare sau dicţionare, fiindcă nu sunt certe, nu sunt corecte, nu sunt morale, nu răspund naturii noastre, ci sunt tendenţioase, profanatoare, fiindcă vin din partea celor care prea des ne poftesc. Deci, sunt irelevante, insignifiante şi ofensatoare. Demnitatea suferinţei noastre naţionale, proniatoare, istorice nu este atât răsplata căderilor dese de la Calea întru Dumnezeu, ci mai ales jertfa dăruirii noastre întru Înălţarea Neamului spre mântuirea sa, precum şi călăuzirea altor seminţii şi popoare spre acelaşi ţel hristic. Revelator în acest sens al maturităţii noastre istorice, al împlinirii teologico-martirice dacoromâne este şi sacrificiul deplin şi dumnezeiesc al sfinţilor contemporani din temniţele atee monarho-comuniste: O, sfinţilor mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos; vouă, celor ce aţi suferit foame, ger, schingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti, vă aducem mulţumirile noastre.[11]

„Cei din puşcăriile… (totalitare), subliniază filologul-cercetător Mugur Vasiliu, se cunoşteau între ei prin crezul pe care îl împărtăşeau cu toţii…, crez care era expresia dreptei credinţe, trăită şi manifestată în interiorul poporului român; crez în care se pregătiseră pentru examenul pe care mulţi dintre ei şi-l doreau din tot sufletul cu un fel de avânt şi entuziasm de a-şi dărui tinereţea, cu un fel de nerăbdare de a se jertfi pentru Hristos şi pentru neamul românesc; crez care se întruchipase, prin voia lui Dumnezeu, în acel moment şi în faţa poporului său, în cel care a fost educatorul lor, Corneliu Zelea Codreanu ‒ numit de români, ca şi în alte secole Horea, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Căpitanul.”[12]

Spiritul, Harul, Duhul nu biruieşte într-un om, elită sau într-o naţie, care nu se concretizează Suferinţei întru sine, pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Mistica şi asceza ortodoxă pun bazele unei pedagogii naţionalist-hristice a suferinţei divino-creştine, a meditaţiei, a cunoaşterii, a dăruirii, a jertfei, a dragostei, care este de fapt spiritul religios veşnic al dacoromânului, pe care îl promovăm, pe care îl trăim, pe care îl asumăm de-a pururi, în cadrul culturii ortodoxe ori în cea a filosofiei Duhului, ca valoare sacră naţional-universală.

„Să nu se creadă că bâlbâim cuvântul acesta – spirit, spune Mircea Eliade, ca un copil neputincios, pentru că l-am citit în cărţi şi l-am văzut pomenit în polemici apusene. Vom arăta că îl înţelegem şi îl trăim. Şi nu ne intimidează nici sarcasmul suficient al bătrânilor inteligenţi, nici mustrările maturilor, nici glumele imbecililor de ambele sexe, nici nepăsarea celor care se pretind a fi astăzi îndrumătorii noştri spirituali, nici seaca indiferenţă a universitarilor. Vom arăta că ne cunoaştem îndestul forţele ca să nu cutezăm cu frunţile răsturnate, să-i privim în ochi şi să le cumpănim loviturile. Iar cum ştim că vom întâlni împotriviri ‒ nu aşteptăm, ci lovim noi întâi. Voim să biruiască valorile ce nu sunt izvorâte nici din economia politică, nici din tehnică, nici din parlamentarism. Valorile pure, spirituale, absurd de spirituale. Valorile creştinismului.”[13] Fenomenele naturale psiho-spirituale intern-externe ale omului, comunităţii, Naţiunii, în întreaga lor istorie ţin de resortul interior al manifestărilor vieţii creştine, de întrepătrunderea lor cu trăirea mistică a aleşilor, de răsfrângerea prezenţei dumnezeieşti în conştiinţa moral-religioasă a Geniului, a Eroului, a Martirului, a Mărturisitorului, a Sfântului, a omului înduhovnicit în general.

Prezenţa conştiinţei harice a celor chemaţi şi aleşi, a elitei ortodoxe, naţionalist-creştine, a veşnicilor creatori în universul fiinţei naţionale este pricinuită permanent de experienţa mistică a celor eterni, care şi-o asumă în credinţa dreaptă, nădejdea continuă, dăruirea vie, nemărginită, suferinţa tainică, neîncetată, jertfa sfântă, îndumnezeirea hristică, prin călăuzirea destinului moral-religios al naţiunii noastre creştin-ortodoxe spre mântuirea ei întru Hristos.

„Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi «Naţionalişti» sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru Neamul şi Ţara lui. Dar există şi o astfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o Ţară şi un Neam intră şi rămân în eternitate.”[14] Cei mai glorioşi naţionalişti-creştini ai neamului nostru am putea spune sunt eroii, profeţii, martirii, mărturisitorii, sfinţii, de-a lungul timpului şi până astăzi, care au îmbrăcat destinul naţiei lor în cămaşa lui Hristos: „Sfinţii veacului al XX-lea, martirii mărturisitori în temniţele şi în afara temniţelor româneşti, cunoscuţi sub numele de sfinţii închisorilor, au făcut cu toţii parte din şcoala de educaţie creştină a neamului românesc denumită Mişcarea Legionară. Această şcoală despre care se vorbeşte nu prea mult, fals şi într-un singur ton, plin de ură ‒ de la înfiinţarea ei şi până astăzi ‒, a fost creată, îndrumată şi condusă de Corneliu Zelea Codreanu. El este cel care a opus politicii interne anticreştine – deci antiromâneşti – şi agresiunii bolşevismului dinspre răsărit, învăţătura iubirii lui Hristos pe care a propăvăduit-o întregului popor, într-o vreme care seamănă foarte mult cu vremea în care trăim noi şi care avea înclinaţii sioniste anticreştine foarte clare şi manifeste.”[15]

Un astfel de erou-martir, înaintemergător sfinţilor mucenici din temniţele atee, a fost/este şi profetul nostru Mihail Eminescu. El a intuit plenar viitorul şi a înţeles profund ca nimeni altul, gânditor sau istoric dacoromân, ciclul apocaliptic milenar abătut asupra Dacoromâniei, precum şi drama modernă, prin frângerea trupului şi sufletului Basarabiei între anii plini de tragism: 1775; 1812; 1877-1879; 1940; 1944-1945. Eminescu, ca toate valorile spiritual-duhovniceşti ale neamului dacoromân, este partea din cea mai sublimă sferă şi mai sfântă a destinului nostru naţional. Nu întâmplător, Nicolae Iorga îl definea ca fiind expresia integrală a naţiunii române. Cugetând cu smerenie adâncul neamului, Eminescu ne arată puritatea gingăşiei, veneraţia sa sfântă, descendent al ilustrei ginte primordiale, geto-daco-română. Meditaţia profetică, intuiţia duhovnicească, înţelepciunea inimii lui Eminescu ne fac să înţelegem desluşit legea dumnezeiască din noi, din comunitatea prezentă, din moşi şi strămoşi, ca pe o lege scrisă dintru începuturi întru această naţie preasuferindă, dar binecuvântată.

Cerul neamului se identifică cu sufletul Luceafărului nostru poetic prin lumina Logosului dumnezeiesc. Jertfa profetului Mihail Eminescu este un principiu naţional-creştin care se sumete (înalță) cu mii de generaţii, peste adâncul menirii istorice, peste înaltul pisc al devenirii noastre religioase. Eminescu se identifică prin geniul său naţional, prin jertfa sa sfântă, prin chemarea sa creştină, prin curgerea sa universală, prin alegerea şi trăirea sa ortodoxă şi ne identifică totodată pe noi ca mărturisitori întru Hristos, ca lumină a sufletelor ce se cuminecă în Icoana Logosului, ca aură a transfigurării, a Învierii, a Înălţării, a mântuirii. Desigur că toţi fiii mari ai neamului şi-au iubit naţiunea cu toate provinciile ei sfinte dinlăuntru şi din afară: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Cadrilaterul, Basarabia, Herţa, Transnistria, Bucovina, Ardealul, Banatul, Voievodina ş.a., dar între toate se pare că cea mai adulată rămâne tot Basarabia-martiră.

Mihail Eminescu este românul care a iubit Basarabia cu tot cugetul, cu tot sufletul, cu toată fiinţa şi cu toată dăruirea sa, la fel ca pe Bucovina-mumă, la fel ca pe Dacia Mare – muma noastră a tuturor românilor de pretutindeni. Dumitru Murăraşu mărturisea că „Mihail Eminescu a fost: cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc.”[16] Este atâta adevăr, atâta lumină, atâta căldură şi atâta duioşie în cuvintele harice ale cugetului său divin, care lăcrimează pentru neam: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi răzbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”[17] Eminescu, spune Teodor Codreanu, „a întrupat arheul românităţii în toată plenitudinea lui, dându-i contur conceptual ontologic, pornind deopotrivă din filosofia greacă a lui Platon şi Aristotel (care erau de fapt traco-geto-daci, n.a.), din Johann Baptista van Helmont şi Dimitrie Cantemir, dar şi din imaginarul poporului român aşa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul/memoria românităţii, eroul-arhetip fiind singurul care-şi aminteşte, în ultima sa călătorie spre casă şi părinţi, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute.”[18]

Intuiţia ontologică a Eminului nostru drag prefaţa evenimentul, faptul istoric care venea. Personalitatea sa religioasă, vasta sa cultură, filosofia Duhului care-l inspira, i-au conferit geniul şi aura românului cult, românului absolut. Nu este de mirare că l-a uimit până şi pe cel care nu se uimea de nimeni altul decât de sine, pe Nicolae Iorga: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic se cuvine să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror judecată nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne.”[19]

În cadrul Societăţii „Carpaţi”, genialul nostru profet a militat profund pentru înfăptuirea unităţii tuturor românilor întru Marele Regat al Daciei Mari. Fiecare atentat asupra uneia dintre Provinciile Dacoromâne era ca un pumnal înfipt în inima marelui poet-profet. Pentru Ardeal, va suporta la 28 iunie 1883, brutala zidire în camisolul de forţă. Pentru Basarabia, de care era atât de îndrăgostit, va suferi drama nefastelor negocieri din vara anului 1878, de la Berlin, care au culminat cu răpirea Basarabiei iubite.[20]

În această lume, care i-a curmat viaţa la nici jumătatea ei, prin uneltele iudelor şi caiafelor nimicitoare puse în pofta răului, a distrugerii adevărului şi iubirii, Eminescu s-a dăruit pătimirii Crucii lui Iisus Hristos, Golgotei neamului, martiriului mărturisirilor sale. Asemeni tuturor eroilor-martiri, a sfinţilor, a marilor mărturisitori, cuvioşilor, pedagogilor şi duhovnicilor, poetul era conştient că drumul mântuirii personale, împletit cu cel al mântuirii colective a Naţiei, va trece implicit prin urcuşul martiriului, care se configurează în martiriul conştiinţei sacre şi cel al jertfei sfinte, a sângelui. Suferinţa sfântă, creştin-ortodoxă, cea deopotrivă întru Dumnezeu, întru neam şi întru sine, are sub învelişul ei permanenţa harului şi a binecuvântării cereşti. Reacţia noastră la suferinţă se cuvine să fie demnă şi creatoare, ca o cale care ne rezideşte spiritual. Suferinţa asumată şi trăită cu onoare şi nădejde aduce mult mai mult folos sufletului, fiindcă se concretizează în dăruire, în jertfă, în iubire. Suferinţa creştină este plugul binecuvântat care ară sufletul nostru ortodox, pentru ca Duhul Sfânt să semene harul cel de viaţă dătător.

Prin sufletul profetului nostru Mihail Eminescu n-a trecut neliniştea metafizică, ci fiorul adânc al suferinţei sale naţionalist-religioase. Suferinţa creştin-ortodoxă este o harismă dumnezeiască specială, prin care Mântuitorul Hristos ne învredniceşte să trăim în preajma biruinţei. Viaţa creştinului-ortodox mărturisitor este și o suferinţă fericită. Ea sălăşluieşte doar în sânul marilor trăitori mistici, a marilor temerari naţionalişti. Pătimirile suferinţelor sfinte netezesc calea spre cele două mântuiri: cea a sinelui menit şi cea a neamului împlinit. Oricare martiriu al cărui sens este numai hristic, întru Hristos şi naţiune este o coordonată şi o componentă organic-fundamentală a vieţii duhovniceşti, ce urcă tainic spre mântuirea sfântă. Fiecare jertfă întru Dumnezeu, întru neam şi întru aproapele dreptmăritor este o consimţire şi o cuminecare a martiriului ales. Fiecare profet al mesianismului hristic este fie purtătorul martiriului conştiinţei, fie mucenicul botezului sângelui. Martiriul este o consecinţă a sacrificiului voit, privind prigoana şi persecuţia creştinului pentru dreapta credinţă şi dragostea sa sfântă după Dumnezeu. Martiriul ne botează fiinţa şi persoana într-o cristelniţă hristică dumnezeiască.

Fiecare fiu-ales al neamului nostru dacoromân şi al mântuitorului nostru Iisus Hristos este chemat fie spre martiriul conştiinţei, fie spre cel al botezului sângelui. Mihail Eminescu, în ipostaza şi personalitatea sa creştin-ortodoxă, a trăit martiriul în menirea sa existenţială ca pe o necesitate ontologică. El a avut sfânta binecuvântare de a trăi şi împlini ambele ipostaze ale martiriului profetic: cea a conştiinţei morale şi cea a muceniciei sfinte.

„Eminescu este suma lirică de voievozi.” (Petre Ţuţea)

Autor: Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio

Note:

[1] Mugur Vasiliu, Raportul orbului, Editura Scara, Bucureşti, 2013, p. 20.
[2] Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Editura Fronde, Alba-Iulia-Paris, 1999, p. VIII, Studiu introductiv.
[3] Apud G. I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, institute d’Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943, p. 33.
[4] T. Codreanu, Basarabia eminesciană, op. Cit. P. 11.
[5] Leon Casso, Rossia na Dunaie i obrazovanie bessarabscoi oblasti, Moscova, 1913.
[6] Alexandru Moraru, Subteranele istoriei, Rolul lui Manuc-bei în vânzarea Basarabiei către Rusia, www.tribuna ‒ Basarabia.ro
[7] Apud. Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. Din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p.31.
[8] Teodor Codreanu, A doua Schimbare la Faţă, Scara, Bucureşti, 2013, p. 76)
[11] Fragment din Acatistul Sfinţilor Români din Închisori. Editura Areopag, Bucureşti, 201.
[12] Mugur Vasiliu, Raportul orbului, Editura Scara, Bucureşti-2013, p. 208.
[13] Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Itinerariu spiritual. Scrisori către un provincial. Destinul culturii româneşti. Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 22.
[14] Mircea Eliade, România în eternitate, „Vremea”, 13 octombrie ‒ 1935.
[15] Mugur Vasiliu, op. Cit. P. 210
[16] D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, ediţie realizată de Stancu Ilin, Editura Atos, Bucureşti, 1999, p. 169.
[17] mss. 2257, fila 65r.
[18] Teodor Codreanu, Basarabia eminesciană. Editura Junimea-Iaşi, 2013, p. 8.
[19] T. Codreanu, Basarabia eminesciană, op. Cit. P. 9.
[20] mss. 2264, p. 282r.

Citiți și:
Aura Luceafărului – Mihail Eminescu
Extraordinara descoperire a unei vetre dacice la temelia casei lui Eminescu de la Ipotești

 

yogaesoteric
10 februarie 2024