Shakespeare și Eminescu – Titani ai tuturor timpurilor (II)

„Shakespeare a dat naștere acelei forțe creative care îl face unic!” (S.T. Coleridge)

Citiți prima parte a articolului

Marele William Shakespeare și-a întrupat opera-capodoperă în vremea sfârșitului de secol al XVI-lea și în primul deceniu al secolului al XVII-lea, într-un covârșitor optimism, garnisit pe ici pe colo cu o aromă pesimistă, dar în ton cu pofta, cu apetitul regal al societății sale londoneze, conturând astfel icoana Omului creat de Bunul Dumnezeu, după Chipul Său dumnezeiesc.

„În ultima vreme – de ce, nu știu – mi-am pierdut toată voioșia……..; sufletul îmi este atât de apăsat, încât acest frumos tărâm, pământul, îmi pare un promontoriu sterp; acest preaminunat baldachin, văzduhul, vedeți, acest mândru firmament ce se-nalță deasupra noastră, această boltă falnică împodobită cu scântei de aur, nu-mi pare alta decât un vălmășag de miasme. Ce minunată lucrare e Omul, cât de nobilă îi este inteligența, ce fără de număr îi sunt facultățile, alcătuirile și mișcările, cât de chibzuit și de admirabil e în faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înțelegere, cât de asemenea unui zeu: frumusețe a lumii; pildă a viețuitoarelor; și, totuși, pentru mine, ce înseamnă această chintesență a țărânii?” (Hamlet, II, 2, 299-317, trad. D. Duțescu, Shakespeare – Hamlet, Ed. Albatros, București-1974).

Arborele spiritual pelasgo-celt a dat Regatului britanic și omenirii pe unul dintre cei mai mari fii ai săi, care a înveșmântat regal și a înfrumusețat lumea cu esența artei și a gândirii lui. Faima marelui Shakespeare a trecut granița Angliei poposind dincoace de hotarele dacice, prin ofensiva dramaturgiei și a liricii sale estetice pogorâtoare de lumină, devenind un reper esențial și un argument peremptoriu geniului natural, al libertății desăvârșite de creație religioasă. Marile genii ale lumii, post Shakespeare, așa cum au fost și la noi Hașdeu, Coșbuc, Alecsandri, Vlahuță, Eminescu l-au cântat pe Bard cu profundă admirație și l-au iubit, considerându-l cel dintâi întru artiștii omenirii, o forță a naturii creative de esență demiurgică. Regele liricii engleze a devenit Patriarhul romanticilor! După celebra piesă Întoarcerea din Parnas, era considerat „cel mai mare poet englez, mai mare decât Chaucer sau Spenser” (Leon Levițchi, Istoria Literaturii Engleze-Americane, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1985).

Marele poet-prozator Victor-Marie Hugo al Franței, considera opera nemuritorului Shakespeare drept una „absolută, suverană, imperioasă, eminamente solitară, rea vecină, sublimă în radiațiile ei, absurdă în răsfrângere și vrând să rămână fără copie. El este inimitabil de către cei egali în genialitate: «Entre lions on ne se singe pas»” (Între lei nu ne maimuțărim unii pe alții) (V. Hugo, William Shakespeare, Ed. Nelson, Paris-1850).

Victor Hugo, care și el a cochetat bine cu geniul în arta lirică, epică și dramatică, știa că toate geniile își au efigia lor, destinată a fi emblema națiunii care-i naște, care-i crește, care-i înalță.

„În orice viață omenească zace
Un semn din vremea care s-a sfârșit;
Pe-aceea cercetând-o, poți prezice
Fără de greș ce va urma să vină,
Căci germenul firav, ce-abia-ncolțește,
Rodi-va mai târziu, triumfător”
(Shakespeare, Henry VI, Partea a II-a, III, 1).

Luceafărul nostru Emin, hărăzit de crăiasa Maria-Vlaherna-Carpatina, geniul-profetul națiunii valahe și-al lumii universale s-a raportat întotdeauna la întregul spiritual al neamului, asumându-se astfel cerului străbunilor și pământului strămoșilor, ca totalitate și unitate! „Închis în magnifica lui strălucire și unitate refăcută după care a tânjit cu o dureroasă, dramatică sete, cât a fost pe pământ, adică în sfâșiere, fragmentare, imperfecțiune, Eminescu oferă în cultura românească unul dintre cele mai izbitoare exemple și argumente pentru țesătura unei creații care depășește puterile conștiinței noastre omenești de cuprindere, în părțile ei constitutive” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – Cultură și Creație, București, Ed. Eminescu, 1976).

Lucrul, fapta, lucrarea, creația, la Eminescu s-au împletit întotdeauna ca un crez, ca o chemare, ca o alegere, ca o vocație, ca o misiune suverană și împovărătoare în același timp.

Sătul de lucru……. (după Shakespeare, Sonete, XXVII)

„Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeț se face
Și pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

E noapte neagră-n ochii-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede – genele holbate;
Ca și un orb mă simt în întuneric
Și totuși înainte-mi zi se face.

E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseți, de tină, curăție,
Ce nopții reci lucire-i împrumută.

Din cauza ta, bălaia mea soție,
Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
Iar noaptea sufletul în cale pleacă.”
(Eminescu, Opere, I. Poezii, Ed. Gunivas, Chișinău, 2008).

Cercetarea asiduă, riguroasă, profundă a cunoașterii operelor, capodoperelor și biografiile marilor înaintași au fost mulții săi talanți pe care i-a înmulțit înmiit și i-a desăvârșit continuu.

„Când ai citit nenumăratele cărți citite de Shakespeare, reia Hugo, când te-ai adăpat de la aceleași izvoare, când te-ai pătruns de tot ceea ce el era pătruns, când ți-ai compus în sinea ta un facsimil al trecutului așa cum îl vedea el, când ai învățat tot ce știa el, așa încât să ajungi să visezi tot ce visa el, ascuțimea simțului de observație, claritatea caracterizării personajelor……. (parcă ar fi vorbit marele scriitor francez despre Petru Cercel, Dimitrie Cantemir, Andrei Șaguna, Iorga, Eminescu, Hașdeu, Nicolae Densușianu, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Mircea Eliade ori Petre Țuțea – dacii de aur, care au citit aproape toate operele universale al vremii lor – n.a.), când ai digerat toate aceste fapte, toată această istorie, toate aceste fabule, toată această filosofie, când ai suit această scară de volume, capeți drept recompensă acest nour de umbre divine deasupra capului” (Victor Hugo, William Shakespeare, op. cit.).

Harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos – Poetul absolut al Cosmosului-Vieții, pogoară pururea peste aleșii Săi, peste geniile Sale, energia Sa necreată, adumbrindu-le și făcându-le să se intercepteze între ele, într-o osmoză celestă, conferindu-le pururea aura nemuririi lor! Dincolo de generoasa literatură consumată plăcut, de cunoașterea vieții de la țară, târg, cetate ori curtea regală, a studiat istoria, astrologia, filosofia, folclorul, pictura și muzica italiană, pentru a da strălucire personajelor sale, pe care le-a înnobilat asemeni rangului său.

Comuniunea transcendentală Shakespeare-Eminescu ne amintește de harul, forța, puterea, ruga, iubirea, jertfa, autoritatea, crucea și majestatea lor întru urcușul geniului!

Marele Shakespeare a fost primit regal în Dacia noastră – patria milenară a geniilor, de către ambasadorii culturii ortodoxe: prinții Petru Cercel, D. Cantemir, B.P. Hașdeu sau Gheorghe Asachi, H. Rădulescu, Gh. Barițiu, Cezar Boliac, N. Filimon, D. Bolintineanu, Barbu Delavrancea, voievodul liricii – Mihail Eminescu, Liviu Rebreanu, Al. Macedonski, Al. Davilla, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, Gh. Bogdan-Duică, Șt. O. Iosif, Tudor Vianu, Dan Botta, Emil Botta, Zoe Dumitrescu-Bușulenga ș.a., consonând în duh, în literă, în cânt, în adevăr, în libertate și în spirit.

Principatul Transilvania i-a jucat dramele: Hamlet, Iulius Cesar, Macbeth, Romeo și Julieta, Othello, Neguțătorul din Veneția, Regele Lear cu trupe germane, de teatru se înțelege, iar Muntenia și Moldova cu trupe italiene (Al. Duțu, Shakespeare in Rumanie, Ed. Meridiane-1964).

Prestigiosul periodic „Foaie pentru minte, inimă și literatură” i-a consemnat multe fragmente în paginile sale, iar prințul de sânge și cultură B.P. Hașdeu, l-a imortalizat cu Macbeth în Răzvan și Vidra, Neguțătorul din Veneția, cu personajul avariției Shylock, în Opere III. Studii și articole literare, filosofice și culturale. Studii și articole de economie politică, Ed. Univers enciclopedic, București-2007; ca să nu mai vorbim de marele poet creștin, doctorul fără de arginți – Vasile Voiculescu cu nemuritoarele sale Sonete, de aur.

Marele Emin, în poemul de dragoste Icoană și privaz, unde zugrăvește splendoarea cromaticii naturii și mirajul mirabilei arte, surprinde aurele lui Homer, Calidasa și evident Shakespeare, cu ultimul comparându-se, dar în ipostază de smerit erou al frumuseții, veșnic însetat de formele perfecte: „Dar unde este dânsul cu genu-i de foc / Și eu, fire hibridă – copil făr-de noroc!”

„Eminescu vede în dramaturgul elizabetan un poet național, un poet al poporului englez, al cărui prim merit între toate celelalte a fost de a fi cules pe câmpiile de flori sălbatice ale cântecelor poporale, ca și orice poet național. Fiindcă poporul concepe cum vede, și Shakespeare a fost al poporului său, prin excelență!” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – Cultură și Creație, Ed. Eminescu, București-1976).

Marele istoric-enciclopedist Nicolae Iorga a nutrit o mare admirație pentru Shakespeare, deopotrivă cu cea pentru Eminescu, considerându-i cei mai mari poeți ai tuturor timpurilor. Erudiția, sentimentul, puritatea, vibrația în corola creației romantice au împletit, au surprins frumosul, mireasma, naturalul și mișcarea. Iată un pasagiu adesea citat, din Hero și Leandru :

„El îngenunche și către dânsa se rugă cucernic;
Casta Hero către el vorbi astfel, blând:
De-aș fi sfântul căru-i se închină, l-aș asculta.
Și cum spunea aceste cuvinte, se apropie de el.
El tresări; ea se-nroși, fiind rușinată;
După care Leandru se-nflăcără și mai mult.
El mâna-i atinse și, atingând-o, ea tremură:
Iubirea adânc întemeiată cu greu se desface.
Acești iubiți vorbeau prin atingerea mâinii:
Adevărata iubire e mută, adesea uimită ea stă.
Astfel, pe când semne multe-arătau suflete-aprinse,
Aerul cu scântei de foc viu se stropea,
Iar noaptea adânc ascunsă-n negurosu-Acheron.
Capu-și ridică, și lumea jumătate
Răsuflă de-acum întuneric – zi neagr-a lui Cupidon!”.

Întotdeauna marile iubiri romantice se pogoară din înaltul cer și țâșnesc din sânul patriei! Clopotele bisericii din sat răsfrâng leagănul pădurii, atingând mireasma florilor ce se afundă în inimile curate, în care se deschide o lume nouă, o viață pură, o lume ce vine de dincolo de inimile lor arzânde, dogoritoare care topesc soarele dorului în picături mari de rouă și de jar.

Asta vreau, dragul meu!

„Iubești scumpa mea frumoasă
Ghirlandioara de-albe flori,
Ce-ncunună grațioasă
Buclele-mi ce-n vânturi zbor?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dar, dragă tu?
Poate roza cea tăcută,
Care dulce se sărută
Cu fluturii răzâtori?

Ba nu, nu cununa-n laur,
Cinsă-n aur, aur, aur,
Atunci este un tezaur,
Asta vreu,
Dragul meu!

Iubești dulce drăgulină
Doina mea de tainic dor,
Ce pe lira mea suspină
Dulce, blând, încetișor?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dar, dragă tu?
Poate cântul de-armonie,
Care Eol îl adie
Printre frunze, printre flori?
Ah! când aurul suspină,
În punguța plină, plină,
C-o cântare metalină!
Asta vreu,
Dragul meu!”
(Eminescu, Opere, op. cit.)

Dorul lui se întoarce din unda sinelui în vârtejul adânc al dorinței ei, aprinzându-se de zările cu foc senin, spre a li se deschide cămările sufletului, în care se reflectă pământul sacru mustit de sângele gliei străbune. Cântul atingerii fredonează lumina albă ce scaldă pomii, florile, jurămintele, coborând pe apele curgerii, ca pasărea cu trilul dorului ascuns, înflorind curcubeul.

„Eu jur pe arcul cel mai greu – Cupidon -,
Pe scumpele săgeți cu vârf de aur,
Pe nevinovăția porumbului lui Venus,
Pe ce unește-n suflet, prosperând iubiri,
Și pe-acel foc ce-a consumat pe Dido,
Când s-a văzut plecând înșelător troianul,
Pe câte jurăminte le-au călcat bărbații,
Mai multe ca acelea rostite de femei”
(Visul unei nopți din miezul verii, cf. Nicolae Iorga, Istoria Literaturilor Romanice în Dezvoltarea și Legăturile lor. Vol. II, Epoca Modernă, până la 1600, Ed. pentru Literatura Universală, București-1968).

În suflet e soare și-n inimă cântare! Cerul surâde în lumina din ochii lor. Pământul înverzește în primăvara amorului lor dulce. Apele lăcrimează de bucuria aprinderii-cuprinderii lor. Parcă totul se înalță în cântec și șoaptă! E taină? E mister? Este ceva suav, sublim pogorât dintr-o lume care nu se vede, dar pe care o simțim profund în atingere, în fiece pas, în fiece fior, în fiece glas, în fiece dor, în fiece îmbrățișare, în fiece înălțare, ca o sacră înviere a patriei dragi.

Asta vreau, dragul meu!

„Iubești poate pe Selene,
Ca o candelă lucind
când cu pasu-i lin, alene
Se preumblă surâzând?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dar, dragă tu?

Iubești poate alba zare,
Ce-o săgeată mândrul soare
Peste câmpul înflorind?
Ah!, când aurul dulce sună
În punguța mea nebună,
Nu-mi mai trebe alba lună!
Asta vreu,
Dragul meu!

Iubești patria-ți măreață,
Ce de glorii duce dor,
Când în palida ei față
Se deseamnă-un viitor?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dar, dragă tu?
Poate visul mare, mare,
De mărire, răzbunare,
Ce-l visează-a ei popor?
Când în loc de glorii, laur,
Mi-ai da aur, aur, aur.
Atunci fi-mi-ar un tezaur,
Asta vreu,
Dragul meu!”
(Eminescu, Opere, I. Poezii, op. cit.).

Genialul William Shakespeare l-a anticipat pe profetul Mihail Eminescu, în radiografia lor severă asupra societăților lor regale, cu ascendent în cele comunisto-democrato-neocapitaliste.

„Sunt istovit, și-n tihnă voi să mor
decât să-l văd slăvit pe ticălos,
iar pe sărman de râsul tuturor,
să văd tăgăduit pe credincios,
pe vrednicul de cinste, oropsit,
și pe femei batjocorite crunt,
pe cel făr-de prihană pedepsit,
și pe viteaz răpus de cel mărunt,
și artele sub pintenul despot,
să văd prostia doctor la deștepți
și adevărul «vorbă de netot»,
și strâmbul poruncindu-le la drepți:
Mă uit, scârbit, la tot și – bun rămas!
dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”
(William Shakespeare, Opere*, Ed. de Stat pt. Literatură și Artă, București-1955).

Demiurgul-poet, în Gemenii, după ce se înclină venerabil apoteozei marilor regi dacici, face o radiografie a societății vremii sale, care pare a se transmite ereditar, secular, cu mici excepții…….

Gemenii

„O candelă subțire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Cari tăiați în marmur cu steme și hlamide
Se înșirau în sală sub negrele firide…
Ei! Lumea-i împărțită în proști și în șireți,
Iar patimelor rele viclenii le dau preț.
Sămânța roditoare se cade ca să sameni.
Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.
Voiești ca să se-nchine cu toți l-a tale oase,
Atunci învie-într-înșii pornirea dușmănoasă,
Invidia și ura botează-le virtuți,

Numește-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuți,
Pe cel viclean și neted numește-l înțelept,
Nebun zi-i celui nobil și simplu celui drept,
Din patimi a mulțimii fă scară la mărire
Și te-or urma cu toții în vecinică orbire.
Cu laude mângâie deșertăciunea lor,
Din roiuri risipite vei face un popor
Și sigur fii la rele de-a pururea urma-va,
Cu sânge și cenușă pământul presura-va…

Ferește-te de una, să te păzească ceriul,
Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.
A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreț,
Că pentru o vorbă goală jertfești a lor vieți,
Că-n tine nici îți pasă măcar de-ale lor păsuri,
Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,
Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,
Că tot ce e ca dânșii e vrednic ca să piară”
(Eminescu, Opere, I. Poezii, op. cit.).

Eminul, geniul geto-carpatin, i-a acordat geniului pelasgo-celt William prinosul unei iubiri statornice și entuziaste. Poemul Cărțile, scris prin anul 1876, respiră o fervoare pe față, strălucitoare, față de artistul pe care-l încoronează „maestru, deasupra oricărui altuia”:

„Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,
Prieten blând al sufletului meu;
Izvorul plin al cânturilor tale
Îmi sare-n gând și le repet mereu.

Atât de crud ești tu, ș-atât de moale,
Furtună-i azi și linu-i glasul tău;
Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe
Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe.

De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine
Te-aș fi iubit atât – cât te iubesc?
Căci tot ce simt,
de este rău sau bine,
– Destul că simt – tot ție-ți mulțumesc.

Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,
M-ai învățat ca lumea s-o citesc,
Greșind cu tine chiar, iubesc greșeala:
S-aduc cu tine mi-este toată fala.”
(T. Vianu, Eminescu și Shakespeare, în Studii de literatură română comparată, Ed. Academiei, 1963, ed. II).

Atât era de econom, de prețios cu scrisul bardul britanic, că nu pierdea niciun cuvânt, nicio idee, după cum observa Ben Jonson, subliniind adesea ca „un punct de glorie pentru Shakespeare faptul că în ceea ce scria nu ștergea un singur rând” (Timber, or, Discoveries, 1641).

Lumea vie a universului poetic eminescian surprinde căderea meteorică a misterioaselor revelații așteptate cu emoție și cu înfiorare, într-o natură paradisiacă, însuflețită umano-angelic. „Ca un bard clarvăzător al popoarelor antice, ca un poeta vates, Eminescu readuce din străfunduri inițiatice motivele grave, fundamentale, legate de soarta cosmosului mare și a celui mic și le îmbracă în veșmintele unui context romantic.”

Genialii artiști ai slovei, Shakespeare și Eminescu, au risipit cromatica frumosului liric dincolo de nestatornicia timpului. În eternitate!

Autor: Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Citiți și:
Confucius și Eminescu
Profetismul lui Mihail Eminescu

 

yogaesoteric
19 mai 2024