Știința confirmă: Donatorii aflați în moarte cerebrală sunt vii!

Transplantul de la donatorul aflat în moarte cerebrală reprezintă un subiect „arzător” al bioeticii transplantului de ţesuturi şi organe. Dacă până în anii 1960 criteriile potrivit cărora era declarată moartea se refereau la activitatea cardiacă şi respiratorie, ulterior au survenit modificări, apărând un nou set de criterii care privesc activitatea creierului, în calitatea sa de organ de integrare superioară a funcţiilor organismului.

A apărut, astfel, şi o nouă categorie de donatori, donatorii aflaţi în moarte cerebrală. Dilemele legate de această temă provin din instabilitatea definiţiei şi criteriilor medicale şi legale ale morţii. Criteriile de stabilire a morţii cerebrale sunt neuniforme, existând mai multe concepţii asupra a ceea ce înseamnă moartea cerebrală şi un grad semnificativ de confuzie în rândurile personalului medical cu privire la acest subiect.

Conform legislaţiei autohtone (Legea 65/2006), diagnosticul morţii cerebrale se stabileşte pe baza a trei examene fizice, care se repetă la un interval de 6 ore, în cazul adulților și copiilor cu vârsta de peste 7 ani. La nou-născutul cu vârsta mai mică de 7 zile nu se declară moartea cerebrală.

„În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă pacienţii diagnosticaţi cu moarte cerebrală sunt realmente morţi, ergo dacă nu cumva prelevarea organelor este acţiunea care îi ucide, de fapt. Dar, dacă moartea este opusul vieţii, despre viaţă, din perspectivă ştiinţifică, se poate spune cel mult că este un fenomen nedefinit formal, recognoscibil după manifestări. Aşadar, sunt moarte acele organisme care nu mai prezintă manifestări ale vieţii. Dar pacienţii diagnosticaţi cu moarte cerebrală, au ei manifestări ale vieţii?”, întreabă biologul Oana Iftime.

Odată cu această întrebare ea aduce ca argumente, totodată, o serie de demonstrații practice:
– pacienţii aflaţi în moarte cerebrală exercită funcţii fiziologice (cardiacă, respiratorie, renală);
– organismul lor reacţionează adaptativ la modificările din mediul intern;
– desfăşoară metabolism bazal care permite menţinerea temperaturii trupului peste pragul de hipotermie;
– au fost observați transpirând și PLÂNGÂND.

„O capacitate cel puţin curioasă, improprie pentru un organism decedat, este aceea de a da naştere – existenţa mamelor aflate în moarte cerebrală reprezentând o serioasă contestaţie la ideea că persoanele cu acest diagnostic ar fi realmente moarte. (…) Din păcate, la noi cei care au absolvit medicina sunt atât de amprentați cu ideea că oamenii aflați în moarte cerebrală sunt morți, încât în momentul în care am povestit la un curs de formare post-universitară faptul că femei în moarte cerebrală au dus sarcina la o maturitate suficientă a fătului încât să poată produce naștere prin cezariană și copilul să supraviețuiască, au zis că se face asta fiindcă mama e cel mai bun incubator pentru copil. Deci din punctul lor de vedere, faptul că un organism poate să nutrească un fetus și să crească sarcina și aceasta să se dezvolte normal, nu era un indiciu clar că femeia respectivă este vie, nu însemna decât că e probabil vreun fel de mașinărie care e menținută artificial și nu se ştie cum, acest organism, după definițiile actuale care circulă în medicină, naște un copil.”

Chiar și după aflarea tuturor acestor informații, vor exista voci care să susțină că ar fi normal ca alte persoane să fie salvate, dacă cei aflați în moarte cerebrală oricum vor muri.

Într-adevăr, a salva o viață este minunat, dar cadrul care duce la înfăptuire aceasta necesită un maximum de transparență și de corectitudine etică. Pe scurt, oamenii au dreptul să știe că vor fi omorâți, scoțându-li-se, unul câte unul, organele vitale, și nu invers, adică recoltarea respectivă se va face înaintea morții și nu după, cum sunt făcuți să creadă majoritatea oamenilor care nu cunosc problema în profunzimea ei și cărora nu li se prezintă decât argumentele care ar favoriza un răspuns afirmativ, precum faptul că ar putea salva pe altcineva.

Un alt aspect interesant al acestei probleme este acela că atât birourile de avocatură, cât și firmele de îmbălsămare nu încep absolut nicio operațiune până când persoana în cauză nu este moartă. Nu este cazul „morții” cerebrale. Aceasta este impropriu numită moarte. Acei oameni sunt cât se poate de vii, însă din motive utilitariste se preferă să fie „folosiți”, chiar exploatați, am putea spune, la maximum. Dintre motivele utilitariste face parte și numărul redus de paturi din spitale și eforturile materiale considerate inutile, de a-l susține pe respectivul pacient în viață, cât îi este dat. Din păcate, acest gen de motive nu sunt, de multe ori, expuse familiilor care urmează a semna acordul pentru ca membrului aflat în moarte cerebrală să îi fie recoltate organele pentru transplant. Lor li se spune doar că au ocazia de a face o faptă bună, de a salva pe altcineva. Orbiți de acest mod „ambalat” frumos de a expune situația, mulți membri ai acestor familii habar nu au că le semnează, celor dragi, sentința la o moarte deloc naturală.

Citiţi şi:

Mărturia șocantă a medicilor: «Pacienții în moarte cerebrală plâng când li se prelevează organele»

Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (I)

Transplanturile: donaţie sau crimă?



 

yogaesoteric
8 iunie 2020