Atunci când închidem ochii la Lumea Fizică, materială, se deschid ochii cei tainici ai sufletului, care apoi sunt impresionați într-un mod extraordinar, mirific de Lumina Dumnezeiască (III)

– Termen de glosar: Lumină –

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

 

Citiți partea precedentă a articolului

Lumina simbolizează, de asemenea, necontenit, Viața Dumnezeiască, mântuirea, fericirea perfectă ce sunt date de Dumnezeu care este El însuşi Lumină Dumnezeiască. Legea cea Dumnezeiască a lui Dumnezeu este o lumină ce orientează într-o manieră înţeleaptă calea oamenilor care cred în Dumnezeu. Prorocul Isaia spune că Mesia, sau altfel spus Iisus, aduce şi el oamenilor Lumina Dumnezeiască.

Întunericul este ca un corolar, simbolul răului, simbolul nenorocirii, simbolul pedepsei, simbolul pierzaniei, simbolul morţii. Toate aceste realități nu vădesc o putere străină lui Dumnezeu. Tot Dumnezeu este acela care a făcut să existe întunericul şi tot El este acela care îi pedepseşte, după cum merită, pe cei răi, pe cei păcătoşi, pe cei perverși. Este însă evident că Lumina cea tainică, magică a lui Dumnezeu, atunci când se revarsă în universul lăuntric al fiinţei umane, risipeşte repede întunericul şi astfel această Lumină Dumnezeiască, ce se află în permanență la dispoziția noastră, dacă o căutăm, dacă o chemăm, înalţă fiinţele umane către Dumnezeu şi le ajută să scape de tot ceea ce este rău şi chinuitor.

Simbolistica creştină prelungeşte la rândul ei aceste idei. Iisus este Lumina cea Dumnezeiască a lumii. Cei care cred cu o tărie de nezdruncinat în Dumnezeu este necesar să urmărească şi ei la rândul lor, după puterile lor, să fie Lumina cea Dumnezeiască a lumii. Astfel de credincioşi îndumnezeiţi devin reflexul Luminii tainice Dumnezeieşti şi devin capabili să acționeze astfel în consecinţă. Un comportament ce este inspirat din dragoste, din bunătate, din compasiune, din bunăvoinţă, din perseverenţă, toate acestea sunt semne că umblăm şi ne manifestăm într-o Dumnezeiască lumină. Totuşi, în anumite pasaje ce există în Noul Testament, opoziția lumină-întuneric prezintă un caracter fundamental. În textele străvechi ce au fost descoperite, aşa cum unii dintre noi ştim, la Qumran, lângă Marea Moartă, în lucrarea ce este intitulată Cartea războiului fiilor luminii Dumnezeieşti împotriva fiilor cei satanici ai întunericului, se face o clară distincţie între cei aleşi, care sunt cei predestinați încă din negura timpului să aparțină taberei Dumnezeieşti a Luminii Dumnezeieşti, şi ceilalţi oameni, a căror bizară patrie este întunericul infernal.

În felul acesta se poate spune că toată istoria lumii şi a tuturor oamenilor poate fi privită ca fiind un câmp de bătălie unde se înfruntă oştile celor două căpetenii supreme, Dumnezeu, căpetenia Luminii Dumnezeieşti, şi Satana, care este prințul întunericului infernal. Acesta din urmă este, de fapt, prințul acestei lumi la care face referire în mod clar Iisus. În prologul la Evanghelia apostolului Ioan se desluşeşte o atare concepţie. Acolo ni se vorbeşte despre Lumina Dumnezeiască pe care întunecimile diavoleşti nu pot şi mai ales nu vor niciodată să o cuprindă. Încăpăţânarea, prostia imensă, abisală, orgoliul colosal, egoismul caracterizează atât pe diavoli, cât şi entitățile satanice, caracteristici bizare ce sunt evidente la Satana şi la Lucifer. Creştinismul de mai târziu a continuat să pună problema cam în acelaşi fel.

Viaţa morală a fiinţelor umane este descrisă în anumite lucrări creştine ca implicând existenţa a două căi, având posibilitatea de a alege pe care dintre ele să mergem, iar una dintre căi este cea care se află sub îndrumarea lui Dumnezeu, iar cealaltă cale este cea în care ființa umană merge sub influența insidioasă, manipulatoare a îngerilor întunericului, a demonilor, a spiritelor satanice. Întotdeauna, dincolo de aparențe, este uşor să descoperim din care tabere fac parte fiinţele umane cu care venim fie chiar şi prima oară în contact. Iisus ne sfătuieşte în această direcţie că: „Pomii se cunosc după roadele lor, iar oamenii se recunosc după faptele lor predominante”. Noi am adăugat la toate acestea că și cursanţii acestei Şcoli spirituale ezoterice pot fi recunoscuți cu uşurinţă după trăirile predominante ce îi caracterizează.

Vă oferim în această direcție un aforism semnificativ la care merită să reflectaţi fiecare dintre voi adeseori, fie că sunteți începători pe această cale spirituală, fie că vă consideraţi avansaţi şi extraordinari: „Întotdeauna, fără nicio excepție, după roadele sale spirituale minunate, după starea sa înfloritoare de sănătate, după stările copleșitoare de beatitudine, în limba sanscrită ananda, pe care le trăieşte adeseori, după reușita deplină în ceea ce priveşte continenta erotică amoroasă pe care deja a atins-o, şi după echilibrul lăuntric exemplar se recunoaşte cu uşurinţă yoghinul care a reuşit să se transforme cu adevărat într-un mod considerabil”.

Roadele bogate şi savuroase sunt, pentru pomii cei minunaţi din grădină, încununarea unui anotimp splendid în care Soarele i-a încălzit într-un mod generos cu razele sale dătătoare de viață, iar ploaia i-a udat din belşug. Pentru căutătorul sincer, pur, entuziast, perseverent şi plin de năzuinţă Dumnezeiască, roadele spirituale, multe sau puține, de la caz la caz, reprezintă în realitate încununarea unei practici adecvate, atente, sistematice şi perseverente pe parcursul căreia el s-a călit în focul transformator al unei constante aspiraţii şi a unei ardori spirituale năvalnice care l-a făcut să se îmbăieze în apa cea vie a Adevărului Ultim Dumnezeiesc.

În vreme ce roadele arborilor fructiferi pot fi merele, perele, smochinele, portocalele etc., roadele spirituale ale ființei umane, aflate într-o rodnică şi creatoare căutare a lui Dumnezeu, sunt aşa cum atât de frumos ne spune apostolul Pavel: „dragostea, bucuria, pacea profundă, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea neîncetată de bine, credinţa în Dumnezeu, blândețea, înfrânarea, curăția”. Hrănind mai mereu astfel de trăiri spirituale înalte, căutătorul spiritual râvnește să redobândească neîntârziat, printre altele, starea androginală glorioasă ce îl catapultează lăuntric în paradisul originar. În felul acesta, el descoperă experiența beatifică ce a fost pierdută prin legendara cădere de la începuturi, iar fructele ispititoare, însă otrăvitoare, din micul pom al cunoaşterii binelui şi răului nu îl mai pot tenta, astfel că în veşnicie el se va hrăni doar cu savuroasele roade ale nemuririi spirituale din pomul Vieții Dumnezeieşti.

Gnoza a lărgit domeniul strict moral al acestui simbolism, realizând de multe ori speculații cu privire la antagonismul dintre Lumina Dumnezeiască, primordială, și forța supranaturală a întunecimilor, ce are, dincolo de aparențe, rolul el tainic în cadrul creației şi Manifestării Dumnezeieşti, care, pentru cel înţelept, apare întocmai precum un joc de şah al lui Dumnezeu cu El Însuşi, în care Dumnezeu are în permanență piesele albe. Răul este mic, efemer şi insignifiant în comparație cu oricare Atribut Dumnezeiesc ce este nesfârşit.

Dincolo de aparențe, lumea sensibilă în care trăim aici pe Pământ este şi o impostură a tenebrelor ce încearcă să fure Lumina Dumnezeiască sau urmăresc să o blocheze, dar nu pot decât să rețină reflexe ale acesteia în materie. Aleşii, aceia în care se află o scânteie mirifică, formidabilă a Luminii Dumnezeieşti, este necesar să întreprindă neîntârziat tot ceea ce este adecvat pentru a respinge şi chiar pentru a anihila puterea răului. Cei aleşi, care şi-au conştientizat menirea, care îşi dau seama de rostul vieții lor în această lume, este necesar să realizeze eforturi eminamente benefice pentru a-şi regăsi adevărata natură Dumnezeiască care este prezentă în esenţa lor, şi care este Sinele Dumnezeiesc Nemuritor, Atman.

Lumina este totodată simbolul patristic al Luminii cereşti Dumnezeieşti şi al veşniciei. Sfântul Bernard spune: „Sufletele ce vor fi despărțite de trupurile lor şi care s-au îndumnezeit în mod considerabil, vor fi cufundate într-un ocean nesfârşit de lumină veşnică şi vor continua să existe preafericite într-o veşnicie luminoasă. Polul Dumnezeiesc al luminii este întocmai precum amiaza care într-un sens simbolic este totodată clipa cea neclintită, este ora prestigioasă a Inspirației Dumnezeieşti, este, de asemenea, intensitatea preafericită, luminoasă a aflării faţă în faţă cu bunul Dumnezeu”.

Sensul cel simbolic al luminii a luat naştere şi ca urmare a contemplării atente a naturii. Aproape toate mitologiile au atribuit Dumnezeiescului o natură pură, fermecătoare, luminoasă. Cam toată antichitatea a procedat în acelaşi fel. Filosoful Platon (427-347î.Hr.), stoicii, alexandrinii şi gnosticii au făcut la fel. Sfântul Augustin (354-430) a transmis influențele neo-platoniciene cu privire la frumuseţea mirifică a luminii. Rostirea Dumnezeiască creatoare, sau astfel spus Logosul Dumnezeiesc, a fost numit Lumen de Lumine. Iată că şi Lumina Dumnezeiască este Dumnezeu. Printre celelalte Atribute Dumnezeieşti, Dumnezeu este şi Iubire Dumnezeiască, Dumnezeu este şi Bunătate Dumnezeiască, Dumnezeu este şi Eros Pur, Dumnezeu este şi Dreptate Dumnezeiască, Dumnezeu este şi Umilinţă Dumnezeiască, Dumnezeu este şi Entuziasm Dumnezeiesc, Dumnezeu este şi Contemplație Dumnezeiască etc.

În cadrul tradiţiei islamice, lumina este, înainte de toate, simbolul Dumnezeirii. Iată ce se afirmă în Coran: „Dumnezeu este lumina Cerurilor şi a Pământului. Lumina Sa Dumnezeiască este, analogic vorbind, întocmai precum lumina unui lămpaș într-o firidă, iar lămpaşul arde într-un vas de cristal, iar cristalul este asemenea unei stele luminoase. Acel lămpaş este aprins cu un ulei de la un măslin binecuvântat, care nu provine nici din Orient şi nici din Occident, iar uleiul acela este aprins şi lumina sa străluceşte de la sine neîncetat, fără să se fi pus foc. Este Lumină Dumnezeiască din Lumină Dumnezeiască. Dumnezeu îndrumă către Lumina Sa, în multe moduri tainice, pe acela care doreşte să-L simtă şi să-l cunoască şi este necesar să ştiţi că Dumnezeu le oferă oamenilor parabolele ce conţin tâlcuri Dumnezeieşti ascunse, întrucât El ştie în veşnicie tot şi toate cele care sunt”.

Acest verset a fost comentat de mulți mistici ai islamului. Tratatul sufit ce este intitulat Mirsadulabad comentează în felul următor acest fundamental verset: „Inima cea spirituală a omului se aseamănă cu un lămpaş din cristal ce se află în firida trupului, iar în Inima spirituală se află un tainic lămpaş, sau astfel spus, acolo se află conştiinţa cea mai secretă, ce este iluminată de lumina magică a Spiritului. Lumina ce este reflectată de cristalul lămpaşului se răspândeşte în aerul dinăuntrul firidei. Acest aer semnifică toate facultățile trupeşti, pe când razele care îl străbat şi ajung până la ferestre reprezintă cele cinci simțuri. Prin intermediul unor propagări succesive, Lumina lui Dumnezeu răspândeşte iubire, frumuseţe, bunătate şi puritate peste facultățile cele mai de jos, ca şi peste facultățile cele mai înalte ale sufletului omenesc şi aceasta înseamnă Lumină Dumnezeiască din Lumină Dumnezeiască, dar şi Lumină Dumnezeiască peste Lumină Dumnezeiască”.

Lucrarea intitulată „Firida luminilor” a misticului persan Al-Ghazali este consacrată în prima sa parte considerațiilor pertinente, inspirate asupra acestei Lumini Dumnezeieşti esenţiale. Al-Ghazali afirmă că: „Dumnezeu este unica lumină din care se desprind toate celelalte lumini într-o manieră ce este asemănătoare cu distribuirea luminii fizice în Lumea Fizică. Putem să ne reprezentăm, de pildă, lumina Lunii, care provine din lumina Soarelui, pătrunzând prin fereastră într-o încăpere şi răsfrângându-se într-o oglindă ce este atârnată pe un perete care o reflectă, proiectând-o apoi pe un alt perete, care la rândul său o trimite pe Pământ”.

Unii psihologi, dar şi anumiți psihanaliştii au observat că de urcuş, sau astfel spus de starea de ascensiune tainică, sunt legate felurite imagini luminoase ce sunt însoțite spontan de un sentiment de euforie, în vreme ce de starea de coborâre sunt legate felurite imagini sumbre, stranii, ce sunt însoțite adeseori de un sentiment de frică. Aceste remarci pertinente confirmă că, de fapt, lumina simbolizează dezvoltarea, ascensiunea unei ființe prin înălţarea sa. În astfel de situații, ființa respectivă se armonizează în sferele tainice pe care le descoperă în înălțimi, în vreme ce obscuritatea, întunecimea, negrul simbolizează cel mai adesea o stare depresivă şi de anxietate.

În cadrul tradiţiei egiptene, zeul Seth simboliza lumina bizară a tenebrelor, fiind vorba despre o lumină răufăcătoare şi înspăimântătoare, iar zeul Anubis simboliza Lumina Dumnezeiască cea dătătoare de viață, lumina cea favorabilă şi exaltantă, lumina din care s-a ivit la începutul tuturor începuturilor Universul şi care ajută sufletele să se înalțe în Paradis atunci când ele ajung în Lumea de Dincolo.

Lumina simbolizează de asemenea forţa ascunsă care dă, şi, la momentul potrivit, ia viaţa. Aşa cum este lumina pe care o captăm în ființa noastră, aşa este și viața. Natura noastră lăuntrică şi nivelul vieţii noastre depind, dincolo de aparențe, de Lumina Dumnezeiască pe care o primim şi apoi o acumulăm prin intermediul gândurilor noastre predominante, prin intermediul aspirațiilor noastre, prin intermediul faptelor noastre bune ce îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Lumina este un simbol aproape universal al Dumnezeirii, al realității spirituale care, după haosul primordial al întunericului, a străbătut tot Universul şi apoi a izgonit întunericul între hotarele sale.

Lumina şi întunericul reprezintă cel mai important sistem dual de forţe polare, tainice, sistem în cadrul căruia lumina este simbolizată şi prin impunătoarea sursă care o generează. Această sursă este Soarele. Lumina solară simbolizează cunoaşterea directă, nemijlocită, iar lumina Lunii simbolizează cunoaşterea parţială care uneori este dobândită prin speculații. Întunericul nu a fost însă întotdeauna conceput ca ceva ostil, căci uneori întunericul a fost perceput şi ca un principiu primordial ce este complementar. Acest aspect este valabil atunci când se vorbeşte despre principiile polare complementare masculin-feminin, Yang-Yin, solar-lunar.

Culturile în care sunt prezente influenţe patriarhale percep lumina ca fiind eminamente masculină, iar întunericul este perceput ca fiind feminin. Vechea religie persană pune în evidență lupta luminii împotriva întunericului, împărăţia cea tainică a luminii fiind de natură Dumnezeiască, iar împărăţia cea tainică a întunericului fiind de natură demoniacă. Ideea ezoterică ce este revelată într-un mod direct cu privire la înălţarea către Lumina Dumnezeiască, înălţare ce se realizează trecând prin întuneric, constituie tema celor mai multe învăţături referitoare la inițierile spirituale tradiţionale.

În ezoterismul iudaic al Cabalei, Lumina cea primordială este esența Dumnezeirii întocmai aşa precum în creştinism Iisus este numit „Lumina Lumii”.

Asocierea ideatică Lumină-Soare-Dumnezeire şi lupta împotriva răului sunt clar relevate de un imn neobabilonian ce era închinat Zeului Soarelui Shamash, în secolul IX înainte de Hristos: „Zeule Shamash, tu cel care luminezi întunericul, tu cel care aprinzi cerul şi care nimiceşti răul, atât jos, cât şi sus! Toţi regii se bucură să te privească. Toţi zeii cereşti te aclamă. Toate cele ce sunt înţelepte şi ascunse le privesc aşa cum se cuvine prin strălucirea ta. Pasul acestora este sigur sub strălucirea luminii tale. Toate porţile cerului rămân larg deschise, iar tu primeşti toate jertfele ce sunt aduse zeilor cereşti”.

Este, de asemenea, foarte cunoscut imnul ce este adresat mirificei lumini solare ce aparține „împăratului cel eretic” al Egiptului, Ecanaton, Soarele: „Frumos răsari în locurile ce sunt pline de lumină ale cerului. Tu, Soare viu, care ai început primul să trăieşti. Ai strălucit în locurile pline de lumină de la răsărit și ai inundat cu frumuseţea ta toate ţinuturile!”

În cadrul universului ideatic maniheist, este pregnantă simbolistica lumină-spirit. Fondatorul acestei religii, profetul semilegendar iranian Mani, care a trăit aproximativ între anii 215 şi 275 după Hristos, propovăduia istoria celor trei ere ale Universului: era Creației, era amestecării luminii cu întunericul, şi era actuală, în care crâmpeiele de lumină este necesar să se întoarcă în tărâmurile cereşti natale.

Acestea izvorau din natura pământească şi alcătuiau sus, Soarele, Luna şi stelele. În calitate de stâlpi ai gloriei şi ai măreţiei, în prima jumătate a lunii, acestea urcă spre Lună până când aceasta îşi rotunjeşte discul. De aici se ridică spre Soare şi spre paradisul luminii. Sufletul purificat îndeajuns, imediat după ce a părăsit trupul omului, este condus de trei îngeri în această împărăţie a luminii şi aici primeşte de la judecătorul adevărului, ca preţ al biruinței, veșmântul şi coroana ce conţine cununa şi diadema de lumină.

În spațiul iudeo-creştin, avea de asemenea calități proprii şi nu este considerată ca fiind o emanaţie a Soarelui. Despărţirea evidentă a luminii de întuneric este, în cadrul capitolului referitor la Geneză, prima manifestare a Dumnezeirii, în timp ce Soarele şi Luna abia mai târziu sunt apoi aşezate pe bolta cerească, evident separând în acest mod conştient acest univers ideatic, religios de acela al venerării zeilor Soarelui, din mitologia popoarelor din jur.

În cadrul legendelor iudeilor, această particularitate, ce este relevată de mitul Creației, este explicată prin faptul că Creatorul a ascuns lumina, ce a fost creată în prima zi, căci a prevăzut că seminţiile pământene ce vor veni se vor mânia pe El: „El şi-a spus către Sine: Nelegiuiții nu sunt vrednici ca această lumină să-şi trimită razele asupra lor. Este necesar ca ei să se mulțumească doar cu Soarele şi Luna a căror lumină va dispărea cândva. Lumina cea dintâi, ce este Dumnezeiască şi care este veşnică, este necesar să fie lumină pentru cei drepţi şi îndumnezeiţi care vor veni.”

Iconografia creştină timpurie folosește totuşi razele solare stilizate pentru ca, prin intermediul cununilor de lumină ale aureolelor şi ale nimburilor, să dea o expresie grafică legăturii ideatice dintre Dumnezeu şi lumină. De pildă se face aceasta pornind de la Psalmul biblic ce are numărul 103: „Doamne Dumnezeul meu, iată că Tu Te-ai mărit extraordinar de mult. Te-ai mărit întru strălucire şi iată că în mare podoabă te-ai îmbrăcat. Tu eşti Acela care te îmbraci cu Lumina Dumnezeiască întocmai precum o mirifică mantie.”

Este, de asemenea, evident că, de fapt, cuvintele binecunoscute ale lui Iisus: „Eu sunt Lumina cea Dumnezeiască a lumii” au avut o mare influenţă asupra simbolisticii creştine a luminii. Tocmai de aceea, candela este considerată în cadrul Bisericii Catolice „lumina veşnică”. Aceasta este lumina, care după o rugă ce este plină de evlavie, se spune că îi luminează inclusiv pe cei care au părăsit definitiv această lume, prin moartea trupului. Lumânările consacrate lui Dumnezeu sunt astfel purtătoare ale Luminii Dumnezeieşti. Aşa sunt, de pildă, lumânările de Paşti, dar şi acelea pentru casă ce sunt sfințite în biserică la Intrarea Maicii Domnului în biserică, ce se sărbătoreşte în fiecare an la data de 2 februarie.

Lumânările de botez şi lumânările de comuniune ce au fost în prealabil consacrate într-un mod ferm şi categoric lui Dumnezeu transmit ființei umane, ce percepe cu o mare credinţă mesajul Dumnezeiesc, nu doar o simbolistică abstractă, ci şi o stare profundă, elevată, înălțătoare de comuniune emoţională cu Cel Preaînalt.

Credinţa populară este deseori influențată într-un mod profund de ideea că simpla aprindere a lumânărilor ce au fost sfințite prin evocarea şi revărsarea asupra lor, ce se realizează în prealabil, a energiei subtile, sublime a Sfinţeniei Dumnezeieşti, care îşi răspândesc lumina lor mirifică, blândă îi apără pe oameni de vremea rea, apără de grindină, apără de inundații, apără de boală dacă cei credincioşi, la vederea lor, imploră cu o credinţă fermă, de nezdruncinat, Ajutorul Dumnezeiesc pentru a fi apăraţi de toate cele care sunt rele.

Fireşte, această simbolistică nu se limitează doar la spațiul creştin. Și în cadrul tradiţiei hinduse lumina simbolizează, într-o manieră plastică, descoperirea adevărului cel adevărat și trecerea, detașarea ce se realizează prin invocarea energiei subtile, sublime Dumnezeieşti a Detașării Dumnezeieşti, dincolo de lumea materială şi îl ghidează pe om pe calea spre simțirea, spre descoperirea Realității absolute Dumnezeieşti, care Realitate Dumnezeiască este fără culoare şi fără formă.

Tot în cadrul tradiţiei hinduse, lumina este o minunată metaforă pentru înţelepciune, pentru perceperea profund transformatoare, spirituală a Esenţei Dumnezeieşti a personalității, în limba sanscrită Atman, şi de asemenea este considerată, într-un mod transfigurator, ca fiind o manifestare vie a marelui avatar Krishna, ce este considerat ca fiind stăpânul luminii înţelepciunii.

În cadrul tradiţiei islamice lumina poartă un nume sfânt, în limba arabă nur, căci „Dumnezeu este în permanență lumina cerului şi a pământului”. Ideea complexă, enigmatică de lumină în cadrul doctrinei mistice Cabala, de pildă în lucrarea Zohar, este considerată ca fiind lumina enigmatică primordială awr, care s-a ivit și apoi s-a extins prin intermediul tainelor misteriosului Eter primordial awir, este totodată revelaţia „abisului en-zof”.

Abia după lumină, mai precis spus după Dumnezeiasca lumină, apare în această cosmologie mistică întunericul. O boltă mijlocitoare „a pus capăt luptei dintre cele două forţe, lumina şi întunericul”, ceea ce evocă o anumită simbolistică referitoare la Arca Dumnezeiască a Alianței.

Simbolistica ce este asociată cultului Luminii Dumnezeieşti îşi are expresia şi în venerarea răsăritului, făcând ca răsăritul să devină un sui generis loc sfânt al Templului Misterelor lui Dumnezeu.

Dacă urmărim să înțelegem modul în care investigațiile ştiinţifice moderne s-au inspirat din izvoarele magiei tradiţionale pentru a ajunge la viziunea lumii, pe care astfel de investigații ne-au propus-o actualmente, ne putem apleca atent asupra istoriei luminii şi în special putem să luăm în considerare episodul despre care vorbeşte scriitorul napolitan Giambattista della Porta, care în anul 1558, în faimoasa sa lucrare Magia Naturalis, ce este consacrată magiei naturale şi minunilor ce se află în Natură, a mărturisit că a realizat o experiență cu totul extraordinară: el a aşezat o lentilă într-o cameră complet întunecată, iar prin acea lentilă era filtrată lumina. Astfel, el a descoperit că imaginile erau răsturnate şi inversate. Fără să fi fost capabil să înțeleagă procedeul, el a realizat o observație excepţională, care ulterior s-a aflat la originea invenţiei camerei negre şi a telescopului, care au revoluţionat, în felul acesta, viziunea fiinţelor umane asupra cerului, asupra cosmosului şi asupra luminii.

Cu toate acestea, faptul că oamenii au reuşit să măsoare viteza de propagare a luminii şi că apoi au înţeles că, în realitate, era vorba despre o undă electromagnetică din care ochiul uman nu era capabil să vadă decât o parte a câmpului specific al luminii, toate acestea nu au modificat nimic referitor la noţiunea de „lumină”, care în ochii strămoşilor noştri era emanaţia cea mai pură, cea mai frumoasă, cea mai prețioasă şi chiar mirifică a vieții.

În felul acesta, indiferent care au fost civilizațiile, culturile, religiile, lumina a fost întotdeauna asociată cu bucuria indescriptibilă a inimii şi a sufletului, cu o îmbătătoare stare de plenitudine, cu Fericirea Dumnezeiască, cu Perfecţiunea Dumnezeiască, cu trezirea dorului de Dumnezeu, cu credinţa de nezdruncinat în Dumnezeu, cu pura manifestare a Dumnezeirii însăşi.

În felul acesta lumina ne apare ca fiind simbolul Vieţii Dumnezeieşti, prin excelenţă şi, mai mult decât atât, lumina ne apare ca fiind expresia vieții eterne la care fiinţele umane au aspirat întotdeauna şi încă aspiră, chiar şi în zilele noastre. Lumina Dumnezeiască este, de asemenea, reprezentarea simbolică a energiei subtile sublime a Binelui Dumnezeiesc ce alungă sau anihilează puterile malefice ale tenebrelor. În felul acesta, tainica Lumină Dumnezeiască este şi rămâne expresia salvării, dar şi a Fericirii Dumnezeieşti pentru fiinţa umană.

Pentru a simți, pentru a vedea lăuntric această Lumină Dumnezeiască, nu avem nevoie de un instrument optic şi nici măcar nu mai avem nevoie de ochiul fizic, uman. Puţine ființe umane sunt capabile să-şi dea seama imediat că atunci când închidem ochii la lumea fizică, materială, aşa cum de altfel mărturisesc marii mistici, se deschid astfel, pentru rarele ființe umane, ochii cei tainici ai sufletului, care apoi sunt impresionați într-un mod extraordinar, ba chiar mirific de Lumina Dumnezeiască.

Având în vedere toate acestea putem spune că astăzi, mai mult ca niciodată, există atât o lumină fizică, ce este în acelaşi timp în strânsă legătură cu punctul nostru de vedere asupra ei, fie undă, fie corpuscul, dar există, în veşnicie, şi o lumină spirituală, care ne-a fost adeseori descrisă de cei iniţiaţi, de marii înţelepţi sau de yoghinii avansați. Atunci când o lumină joacă un rol important într-unul dintre visele noastre, este necesar să diferențiem, măcar ulterior, manifestarea luminii fizice sau electrice de elevata lumină simbolică.

Lumina intensă a Soarelui, ce ne apare în vis, se află adeseori în legătură cu o clarificare, ce ne este urgent necesară sau cu o anumită conştientizare. Uneori o astfel de lumină uimitoare apare ca fiind foarte strălucitoare. Lumina electrică, ce ne apare în vis, se află întotdeauna în legătură cu energiile subtile care ne leagă de viaţă şi care oricând pot să se întrerupă. Este însă necesar să luăm în considerare că o lumină intensă, extraordinară, în strălucirea ei, care nu provine de la nicio sursă exterioară şi care este, s-ar putea spune, supranaturală, anunţă cu anticipație un eveniment fericit, prevesteşte o bucurie profundă, anunţă o fericire cu totul extraordinară, indescriptibilă, prevesteşte o extatică răpire inefabilă, care nu va fi neapărat justificată de circumstanţele vieţii noastre.

Viziunea unei asemenea lumini formidabile, într-unul dintre visele noastre, este rară, dar atunci când o astfel de viziune apare, ea poate fi considerată, pe bună dreptate, ca fiind semnul unei autentice experienţe spirituale înalte, ce nu poate fi descrisă în cuvinte.

Atunci când contemplăm, cu multă atenție și luciditate, ceea ce se petrece în ambianţa noastră imediată şi suntem capabili să contemplăm aşa cum se cuvine tot şi toate cele ce ne înconjoară, descoperim că lumina şi tenebrele, dar şi ziua şi noaptea, alternează. Aproape totul în Natură se supune acestei succesiuni. Anumite plante sau anumite animale preferă ziua, în timp ce alte plante sau alte animale preferă noaptea. Lumina şi tenebrele se află adeseori într-o problematică polaritate.

Dincolo de această opoziție, ce este complementară, lumina este întotdeauna considerată ca având o fundamentală virtute creatoare. De asemenea, lumina favorizează viaţa. Viaţa larvară se ascunde însă, cel mai adesea, în întuneric. Lumina este, de asemenea, simbolul Dumnezeirii, este simbolul spiritului, este simbolul Adevărului superior, este simbolul conştiinţei trezite, profund transformate, este simbolul Vieţii Dumnezeieşti.

Lumina este şi rămâne o valoare ultimă, care depăşeşte astrele, depăşeşte ochii. Lumina este împlinire, este înfăptuire, în sensul plenar al termenului. Fiinţele umane care cred cu o tărie deplină, de nezdruncinat în Dumnezeu sunt considerate, pe bună dreptate, ca fiind lumina umanităţii.

Este important să menționăm că ochiul, ce este totodată şi un organ receptor al feluritelor energii subtile, dar şi al energiilor subtile sublime ale Frumuseții Dumnezeieşti, ale Armoniei Dumnezeieşti, este considerat ca fiind plin de lumină, întocmai precum Soarele, atunci când devine capabil să capteze, să recepţioneze şi să asimileze în trupul nostru, în aura noastră aceste energii subtile, sublime, dumnezeieşti, care, mai ales atunci când sunt acumulate din abundență, ne îndumnezeiesc. Astfel, ochii fiinţei umane sunt plini de o dumnezeiască lumină, întocmai precum Soarele care, de asemenea, este un astru emiţător al unor subtile, sublime energii dumnezeieşti, cum ar fi, spre exemplu, energia subtilă, sublimă a Focului Dumnezeiesc. Atunci când ne expunem trupul nud la lumina Soarelui şi conştientizăm captarea, într-o manieră hiperconştientă, a energiei subtile, sublime, Dumnezeieşti a Focului Dumnezeiesc, devine în felul acesta cu putinţă să acumulăm astfel în universul nostru lăuntric, cu siguranţă, energia subtilă, sublimă, Dumnezeiască a Focului Dumnezeiesc.

Puterea formidabilă a unui astfel punct de vedere pe care îl menținem atunci, fără încetare, face posibilă receptarea şi acumularea din abundență în aura noastră a energiei subtile, sublime Dumnezeieşti a Focului Dumnezeiesc. Tocmai de aceea, atunci când avem ocazia să ne expunem la Soare, fiind complet nuzi, respectiv nude şi ne focalizăm într-un mod ferm, cu o intenție clară, constantă şi puternică spre a acumula în fiinţa noastră energia subtilă, sublimă Dumnezeiască a Focului Dumnezeiesc, vom descoperi cu uimire, cu o încântare crescândă că acumulăm din plin, în Microcosmosul fiinţei noastre, energia subtilă, sublimă, Dumnezeiască a Focului Dumnezeiesc, care produce minuni sau chiar miracole în universul nostru lăuntric, dar şi în trupul nostru.

Asocierea figurilor Soarelui şi a ochiului pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu exprimă chiar foarte bine perfecțiunea luminoasă. În felul acesta, privitorul şi cel care este privit se unesc, se confundă într-o inefabilă comuniune şi resping fulgerător din noi orice prăpastie existenţială. Să nu uităm că Lumina Dumnezeiască ce ne inundă fiinţa este şi rămâne răspunsul ultim la orice întrebare care ne preocupă. Pictorii geniali sunt nişte inspirați artizani ai luminii, deoarece doar această lumină revelează formele minunate, fermecătoare pe care astfel de pictori le zugrăvesc pentru noi cu măiestrie. O astfel de lumină a pictorilor geniali, care au fost într-un mod dumnezeiesc inspirați, ne apare ca fiind totodată o mirifică lumină spirituală.

Citiți și:
Unele taine ale privirii şi ale ochilor (I)
PRAKASHA – Lumina conştiinţei dumnezeiești străluceşte orbitor (I)

 

yogaesoteric
18 iulie 2024