Covidul nu a fost nici hipnoză, nici psihoză – A fost sindromul Stockholm + Hegemonie

Ne confruntăm astăzi cu cea mai sinistră clasă conducătoare din toată istoria umanității.

I. O nouă/veche teorie a cazului

Urmăresc să înțeleg de ce ultimii patru ani și jumătate au fost atât de nespus de stranii. Sunt de acord cu Debbie Lerman că traversăm teritorii ne-cartografiate. Dar mă străduiesc să definesc psiho-dinamica acestei noi societăți ciudate în care trăim azi.

Recent am participat la o mică întrunire de cercetători disidenți unde am avut o scurtă dar fascinantă conversație cu doi colegi, scriitori și ei, care mi-au dat o explicație plauzibilă pentru ceea ce vedem cu toții că se petrece.

Scriitorul 1: Toby, am fost fascinat să aud despre traseul tău intelectual, că ai început de la stânga și ai ajuns unde ești azi.

Eu [Toby Rogers]: Cinstit să fiu, nu cred că m-am transformat prea mult. Doar mi-am aplicat principiile la criza actuală. Ideea e că tribul meu m-a abandonat pe mine, iar nu invers.

Scriitorul 2: Și eu la fel. Valorile mele nu s-au modificat.

TR: Ce mă intrigă pe mine este cât de extrem de stranii au fost ultimii patru ani și jumătate. Tradițiile intelectuale și morale construite de-a lungul ultimilor 250 de ani de istorie s-au prăbușit peste noapte.

Scriitorul 1: Este hipnoză!

Scriitorul 2 (întrerupe): N-ar fi putut să dureze atât de mult.

TR: Aș vedea o demonstrație de hipnoză pe o scenă durând o oră, poate. Dar patru ani jumate?

Scriitorul 2: Este sindromul Stockholm.

(Aici mi-a picat mie fisa. Scriitorul 2 a continuat:)

De fapt, chiar are sens. Ia gândește-te – dacă ești prizonierul unuia care are o forță mult superioară, copleșitoare, față de a ta, atunci ești nefericit indiferent ce faci (că te opui sau că te supui). Dar, din punct de vedere evolutiv, ai cumva mai multe șanse de supraviețuire dacă alegi să colaborezi cu forța superioară. E foarte trist, dar adevărat. Este rațional.

Asta e o eroare în evoluția umană (pentru că răsplătește lașitatea) și e ceva care există de mii de ani. La covid, partea adversă a profitat de avantajul acestei erori de evoluție și a beneficiat din plin.

TR: Așa este!

Scena ia sfârșit.

Mie asta mi s-a părut cea mai bună explicație pe care am auzit-o pentru evenimentele pe care le-am trăit – pentru nebunia din ultimii patru ani și jumătate: că este rezultatul sindromului Stockholm care a cuprins toată lumea dezvoltată. Complexul industrial de război biologic și-a dat seama câtă forță și câtă frică sunt necesare pentru ca, apăsând pe un buton în creierele oamenilor, ei să devină, din raționali, decenți și democratici, niște fasciști care-i iubesc pe cei care îi țin ostatici.

Și asta au făcut începând cu ianuarie 2020 – a fost doctrina militară „Șoc și Groază” aplicată întregului popor american, întregii Europe, Australiei și Noii Zeelande. La jumătatea lui martie 2020, operațiunea era completă și n-a mai fost nevoie decât de reveniri ocazionale ale mesajului ca oamenilor să le fie în continuare frică.

Odată ce apeși pe acel buton, el rămâne pe poziție până când vine o altă forță, mai mare, și îl resetează. Asta nu e nici psihoză de masă, nici hipnoză  ‒ este sindromul Stockholm. Ceea ce, pentru mine, transformă total modul în care văd problema.

Descriu mai jos această teorie, cu adăugirile mele. Dar cred că este un foarte bun punct de start pentru a înțelege psiho-dinamica acestei crize.

II. Sindromul Stockholm

Situația de fapt a cazului de la care vine acest „sindrom” este următoarea:

În 1973, Jan-Erik Olsson, un pușcăriaș eliberat sub supraveghere, a intrat în Kreditbanken, una dintre cele mai mari bănci de la Stockholm, în Suedia, și, trăgând cu mitraliera în tavan, a strigat: „Începe distracția!”.

Nu a reușit să fugă cu banii, dar a luat ostatici patru angajați ai băncii (trei femei și un bărbat).

În timpul negocierilor pentru eliberarea acestor ostatici, el a cerut, printre altele, eliberarea unui alt faimos spărgător de bănci, Clark Olofsson; curând, acesta i se alătura lui Olsson în sediul băncii. Cei doi au ținut ostaticii captivi timp de șase zile (între 23 și 28 august).

Când au fost eliberați, niciunul dintre ostatici nu a vrut să depună mărturie împotriva celor care îi capturaseră; dimpotrivă, au început să strângă bani pentru apărarea lor.

Ulterior, una dintre ostatice i-a cerut lui Clark Olofsson să-i facă un copil! (asta potrivit autorului cărții Six Days in August: The Story of Stockholm Syndrome).

Psihologii au studiat acest caz timp de decade, urmărind să înțeleagă mecanismele spălării pe creier.

Aplicat la covid, sindromul Stockholm ar putea arăta cam așa:

• Spărgătorul de bănci este înlocuit de medici în halate albe.
• ·Focurile de mitralieră trase în tavan sunt înlocuite de frica de un virus, stimulată prin imaginile cu oameni care cădeau morți pe stradă în Wuhan.
• Ostaticii suntem noi.
• Mulți oameni au considerat că șansele lor de supraviețuire cresc dacă cooperează cu halatele albe.
• Odată ce s-au supus unei percepute autorități superioare, angajamentul luat le-a întărit prejudecata și i-a împiedicat să evalueze mai atent situația.
• Persoanele care ne-au luat ostatici se dovedesc niște psihopați genocidali care încep să ne omoare sistematic. Acest carnagiu devine „noua normalitate”.

Cu toate astea, există și niște mari probleme în utilizarea cu prea mare ușurință a „sindromului Stockholm” pentru a descrie această supunere în fața autorității în condiții de stres.

Ironia face ca, în ciuda a ce spun psihologii, spargerea care a dus la apariția sindromului Stockholm să nu fie, de fapt, un prea bun exemplu de dinamică a submisivității. Interviurile luate ostaticilor în acel caz au demonstrat că, în realitate, autoritățile s-au comportat groaznic cu ei. Poliția i-a pus, pur și simplu, în pericol.

Ostaticii au vorbit cu prim-ministrul Suediei – Olof Palme – care le-a spus că ar fi cazul să se aștepte să moară, pentru că el nu negociază cu niște tâlhari. Autoritățile i-au închis pe ostatici – împreună cu spărgătorii – în seiful băncii. În aceste condiții, ostilitatea ostaticilor față de autorități este mult mai de înțeles.

La fel de interesant:

Un raport FBI din 1999, care conține mai bine de 1200 de cazuri cu luare de ostatici, a tras concluzia că numai 8% dintre victimele unei răpiri manifestă simptomele sindromului Stockholm. Dacă eliminăm victimele care au manifestat numai sentimente nefaste față de forțele de ordine, procentul scade la 5%.

Prin contrast, noi vedem că peste 50% din societate s-a supus unui regim evident nedrept, ne-științific și genocidal. Așa încât cred că sindromul Stockholm, așa cum îl înțelegeam noi inițial, se aplică, în continuare, în cazul covid și în alte situații pe care le vedem acum, dar poate că este necesar să ne rafinăm și suplimentăm înțelegerea acestui straniu fenomen care, între timp, a devenit ubicuu.

III. Hegemonia

Mă simt jenat că nu am făcut legătura mai devreme, atât de evidentă mi se pare. Dar mai există un alt termen pentru ceea ce trăim de patru ani și jumătate, iar acela este „hegemonie”.

Și nu mă refer la „hegemonie” în sensul utilizat de istorici. Pentru istorici, „hegemonie” înseamnă imperiu, putere și control asupra unei regiuni. Din punctul meu de vedere, asta este cel mai puțin interesantă perspectivă asupra hegemoniei.

Eu mă refer la „hegemonie” în sensul în care o făcea, la începutul secolului XX, anti-fascistul italian Antonio Gramsci. Evident, el era comunist, dar asta nu înseamnă că nu era un foarte bun psiholog al maselor și cred că scrierile lui despre hegemonie ar fi foarte utile și celor de dreapta, și celor de stânga astăzi.

Gramsci folosea conceptul de „hegemonie” cam cum folosesc eu „cateter” – un set de stimulente, structuri și uzanțe economice care forțează gândirea și cultura să se conformeze structurilor de putere dominante în societate.

Hegemonia este ca gravitația – este invizibilă, dar se simte permanent, are putere, are forță, trage oamenii într-o anumită direcție.

Membrii burgheziei știu, pur și simplu – este ceva intuitiv, ceva simțit – că e mult mai ușor să-și alinieze interesele cu cele ale clasei conducătoare decât să lupte cu ei (asta chiar dacă elita îi disprețuiește și ar fi foarte bucuroasă să poată scăpa de ei).

Pentru Gramsci, așadar, tot ce înseamnă cultura are de-a face cu îmbrățișarea și cu adoptarea completă a perspectivei claselor conducătoare, ca și cum ar fi perspectiva proprie (asta chiar și pentru cei care nu vor face niciodată parte din acea clasă conducătoare).

În epoca noastră, asta include, de exemplu, filmele de mare circulație care aplaudă avariția Wall Street-ului, sau rapperii din zone sărace care aplaudă sclipiciul, în loc să lupte cu prădătorii lor corporatiști, ori femeile care cred că Cincizeci de nuanțe de gri e un film sexy.

Hegemonia nu se limitează la aceste câteva exemple. Hegemonia modelează tot. Gânduri, acțiuni, cariere, valori, știință, medicină, cultură, legi, religie, artă etc. – toate se aliniază în sprijinul structurilor actuale de putere și le reproduc, transmițând claselor de mijloc și inferioare că „e mai bine să te supui”. Noi toți trăim în acest sistem hegemonic și noi toți suntem părți integrante din el.

Hegemonia s-a manifestat cu forță deplină în timpul covid:

• Doctorii și asistentele au omorât pacienți aflați în grija lor pentru că știau, pur și simplu, ce voia clasa dominantă. A fost ceva automat și instantaneu. Ca urmare, nu au simțit vinovăție, ci, dimpotrivă, s-au simțit virtuoși.
• Întreaga profesie a medicinei publice a implementat genocidul în lumea dezvoltată pentru că așa voia Fundația Bill & Melinda Gates.
• Presa corporatistă și guvernul au știut, pur și simplu, că e nevoie să cenzureze pe oricine punea sub semnul întrebării discursul dominant, indiferent cât de bune erau sursele, pentru că asta voiau de la ei oamenii „de bine” (deși nu se mai petrecuse niciodată ceva similar la o scară atât de mare).
• Colegiile și universitățile au știut, pur și simplu, că e nevoie să-și forțeze studenții să se injecteze cu substanțe toxice, chiar dacă toate datele arătau că asta riscă mai mult să-i omoare, decât să îi ajute – pentru că asta voia de la ei cultura dominantă.
• Iar titanii intelectului, inclusiv Noam Chomsky, Naomi Klein și James Surowiecki, pe lângă mulți alții, au fost reduși la o postură grotescă, de Gollum plângăcios, abandonându-și întreaga educație și principiile și cerând oamenilor să servească statul fascist farmaceutic.

Această schimbare radicală a societății n-a necesitat nici măcar prea mare coordonare, întrucât totul funcționează prin această „hegemonie” – atracția gravitațională a erorii evolutive care face oamenii să se supună.

Nimeni din zona politicii de stânga nu a scris despre „hegemonia” lui Gramsci în timpul covidului, pentru că aproape întreaga stângă a fost înghițită de gaura neagră a hegemoniei și a ieșit neofascistă, pe partea ailaltă.

Iar dreapta politică nu a fost niciodată prea încântată de psihologizarea asta de masă anti-corporatistă, așa că nici prin cap nu i-a trecut că puterea și controlul lucrează la aceste nivele ale subconștientului (asta chiar dacă participă la sistemul hegemonic).

Ne confruntăm acum cu cea mai sinistră clasă conducătoare din întreaga istorie a omenirii. Ei nu se mulțumesc cu faptul că au bani de nici într-o mie de vieți nu ar putea să-i cheltuiască și mai multă putere la dispoziție decât orice rege, dictator sau faraon din istorie.

Etapa în care suntem se caracterizează printr-o clasă conducătoare care fură sistematic întreaga bogăție a lumii dezvoltate, omorând genocidal populația cu vaccinuri, în timp ce clasa burgheză se dedică entuziast implementării agendei clasei conducătoare.

La acest punct, nu mai pot fi prieten, coleg și rudă decât cu oameni care sunt anti- hegemonie, pentru că, până la urmă, hegemoniei nu îi pasă de ce este bun, adevărat sau frumos. Hegemonia nu este decât o măsură a ceea ce este dominant și la vârful puterii azi.

Iar oamenii care nu pot vedea operațiunile hegemoniei peste tot în jurul nostru și care nu lucrează în mod activ pentru a-i rezista și a o demantela, pur și simplu nu sunt niște oameni interesanți. Cum întreaga societate mainstream s-a pus în slujba hegemoniei, eu o resping, în bloc.

Ce mi se pare mie interesant în povestea creștinismului este că el a fost prima mișcare globală anti-hegemonică din istorie – răsturnarea meselor schimbătorilor de bani, contestarea structurilor de putere dominante ale vremii (religioase, politice, de familie) și punerea marii întrebări: ce este etern adevărat, mai degrabă decât ce domină în prezent.

În secolul al IV-lea, Roma descoperise deja cum să submineze creștinismul ca să servească intereselor imperiului. Dar, în fiecare epocă, rezistența a fost întotdeauna despre a asculta acea „voce mică și liniștită” care ne cheamă să contestăm hegemonia și să căutăm ceea ce este cu adevărat ADEVĂRAT (în ciuda costurilor personale enorme).

Asta este povestea umanității și asta este condiția umană – lupta între ceea ce este dominant și ceea ce este adevărat, între a sucomba în fața forțelor întunericului și a căuta lumina, între a te potrivi în tendințe și a te ridica în apărarea a ceea ce este drept.

Provocarea noastră în această eră a genocidului medical este să identificăm, să arătăm cu degetul operațiunile hegemoniei și să le distrugem în slujba umanității.

Autor׃ Toby Rogers (are un doctorat în politică economică de la Universitatea din Sydney, Australia, și un masterat în politici publice de la Universitatea Berkeley din California. Cercetările lui se concentrează pe capturarea autorităților de reglementare de către industria farmaceutică și corupția din acest domeniu.)

Citiți și:
Nu a fost pandemie ci bioterorism ‒ Ancheta Slovaciei asupra crizei covid se apropie de final
Piață pandemică (II): O dictatură covid-19 fără sfârșit

 

yogaesoteric
19 octombrie 2024