Cum descurajează profesorii cititul?

„Înțeleg literatura ca pe o sursă de înțelepciune. Predând literatură, vreau să ridic marile întrebări ale omului, așa încât să înțelegem viața mai bine, întrebările morale, și să învățăm să trăim cu un sens. Război și pace este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată. Este foarte bun, pentru că întrebările pe care le abordează sunt întrebările atemporale ale vieții, totdeauna relevante. Este o operă pe care ar fi necesar să o predăm an de an.

Cum știm cu adevărat ce este bun sau demonic, nu doar în funcție de ceea ce ne spune moda? Are viața un sens sau este vorba doar de un aspect care se succede altuia, la nesfârșit? Un aspect care aș dori să le fie clar studenților mei este aprecierea a ceea ce marea literatură îi poate învăța. Să înțeleagă care este rostul real al efortului de a citi.” (Prof. Gary Saul Morson)

Mergi la aproape orice departament de literatură engleză din orice universitate, intră în cafeterie și ascultă ceea ce unul dintre colegii mei numește „Marea Lamentație”. Aceasta este perfect rezumată de prima propoziție a ultimei cărți a filosoafei Martha Nussbaum: „Ne aflăm în mijlocul unei crize de proporții masive și de o gravitate globală”. Nussbaum nu vorbește despre un dezastru ecologic iminent sau despre proliferarea armelor nucleare. Acestea sunt amenințări pe care le putem discerne singuri. Pericolul pe care Nussbaum îl evidențiază „trece în mare parte neobservat, ca un cancer; o criză care este probabil, pe termen lung, mult mai dăunătoare pentru viitorul unei guvernări democratice”.

Când un scriitor invocă progresul insidios al unui cancer, speră să prevină obiecția că există puține dovezi vizibile care să-i susțină argumentul. Care este acest „cancer” care amenință democrația și lumea? Scăderea interesului pentru literatură. Cartea ei se intitulează Not for Profit: Why Democracy Needs the Humanities (Nu pentru profit: De ce democrația are nevoie de științele umaniste).

Și de ce, în opinia lui Nussbaum, studenții aleg să studieze economie sau chimie în loc de literatură? Când eu eram copil în Bronx, proprietarul local al unui magazin de delicatese, ale cărui preparate din carne aveau un miros ușor alterat și ai cărui covrigi erau deja învechiți, atribuia declinul afacerii sale vulgarizării gusturilor în Bronx. După cum indică titlul cărții sale, Nussbaum ajunge la aceeași concluzie auto-suficientă. Studenții sunt interesați de profit și, prin urmare, se concentrează doar pe diplome profesionale. O altă explicație populară printre profesorii de literatură este că studenții petrec atât de mult timp pe Twitter, încât nu se mai pot concentra pe altceva.

Dar oare chiar putem crede că studenții sunt mai materialiști acum decât în acele epoci proverbiale de „înapoiere”, anii 1950 și 1980? Și de ce acești adolescenți, atât de „twitterizați”, citesc pe nerăsuflate fantasy? S-ar putea, oare, ca problema să nu fie doar la studenți, ci și la profesori?

De ce să urmezi un curs de literatură?

Unul dintre motivele pentru care mă surprinde „Marea Lamentație” este că experiența mea a fost complet diferită. De mai bine de un deceniu, predau cel mai amplu curs de literatură de la Universitatea Northwestern, cu aproximativ 500 de studenți înscriși de fiecare dată. Iar cursul este despre literatura rusă.

Materialul de studiu nu este deloc facil. Citim Frații Karamazov de Dostoievski și Anna Karenina de Tolstoi, iar un alt curs este dedicat în întregime romanului Război și pace de Tolstoi, la care participă 300 de studenți, de fiecare dată. În același timp, Universitatea Northwestern este considerată un model de școală orientată către pregătirea profesională. Așadar, de ce, dintre toate disciplinele „profitabile”, ar fi acești studenți atrași de literatura rusă?

Vorbesc cu zeci de studenți și niciunul nu mi-a spus vreodată că refuză cursurile de literatură, pentru că fiecare moment la școală ar fi necesar să fie dedicat maximizării veniturilor viitoare. Dimpotrivă, studenții îmi povestesc despre cursuri de literatură pe care le-au urmat și care i-au lăsat cu impresia că nu ar avea nimic de câștigat din repetarea acelei experiențe. Iar când le aud descrierile despre aceste cursuri, le înțeleg punctul de vedere.

De ce să nu citești doar rezumatul de pe Wikipedia?

Ce pot învăța studenții din literatură și nu pot învăța din altă parte? De ce ar fi cazul să se obosească să citească? Din motive de înțeles, profesorii de literatură presupun că materia lor este importantă. Dar studenții au dreptate să pună aceste întrebări. Toate cursurile sunt costisitoare, în bani, timp și exclud alegerea altor oportunități.

Pentru a preda ceva bine, este necesar să te pui în locul celui care învață, care nu cunoaște elementele de bază și este nevoie să fie convins că subiectul merită studiat. Este necesar să elimini cunoștințele și presupunerile pe care de mult timp ai uitat că le-ai învățat și tu. Iar una dintre aceste ipoteze este că literatura merită efortul de a fi citită.

Studenții vizează de obicei o variantă a ceea ce ar putea fi numit „testul Wikipedia”. Dacă o carte are un mesaj, iar acel mesaj poate fi rezumat pe scurt, de ce să nu citești doar rezumatul? Dacă un profesor nu poate oferi un motiv coerent pentru care un astfel de scurtcircuit să nu fie suficient, de ce ar fi cazul ca studentul să presupună că pierde ceva important?

Cu mulți ani în urmă, când evaluările cursurilor studenților de la Northwestern erau publicate, am dat peste o recenzie a unui curs despre Dickens: „Nu lua acest curs decât dacă vrei să citești mult Dickens!” Profesorul atribuia câte un roman de citit pe săptămână. Prima prelegere era dedicată vieții lui Dickens, iar a doua condițiilor sociale din acea perioadă. Evident, nu conta dacă chiar citeai Bleak House sau rezumatul din CliffsNotes.

De nenumărate ori, studenții îmi povestesc despre trei moduri comune prin care majoritatea cursurilor din liceu și facultate le ucid interesul pentru literatură.

Tehnicismul

Cea mai comună abordare este cea tehnică. Ceea ce vizează lectura este a aronda părți din text unor termeni tehnici. De pildă, de a găsi „protagonistul” și „antagonistul” cărții. Mai presus de toate, însă, este căutarea simbolurilor. A citi o capodoperă în felul acesta seamănă cu a rezolva un rebus, nici măcar unul dificil, din moment ce oricine poate descoperi un simbol.

Mai presus de toate, această abordare îi îndeamnă pe studenți să caute simboluri. Este destul de ușor să descoperi simboluri ale lui Hristos. Simbolismul apei poate fi găsit aproape întotdeauna, pentru că mai devreme sau mai târziu cineva va vedea un râu, o spălare sau o băutură. În Huckleberry Finn, Mississippi simbolizează libertatea, în timp ce casa văduvei Douglas simbolizează civilizația. În Anna Karenina, trenurile simbolizează destinul. Sau modernizarea. Sau fluctuațiile iubirii.

La un nivel mai detaliat, această abordare presupune predarea unui hățiș dens de teorie, concentrat pe „text”. Dar operele literare nu sunt doar texte; adică, ele nu sunt doar cuvinte pe o pagină legate între ele prin tehnici obscure. Crede cineva că Dickens a avut intenția de a crea un fel de puzzle, pe care cineva ar avea nevoie de o diplomă avansată în științe umaniste pentru a-l înțelege? Și că el a dorit ca experiența lecturii operelor sale să semene cu rezolvarea unui rebus?

Textul este pur și simplu modul în care autorul creează o experiență pentru cititor. Nu este cu nimic mai mult opera literară în sine decât o partitură pentru un concert sau un plan arhitectural pentru o construcție capabilă să te adăpostească de ploaie.

Asta înseamnă că primul demers pe care un profesor este necesar să-l facă este să îi ajute pe studenți să aibă experiența pe care autorul urmărește să o creeze. Nu are rost să analizezi tehnicile de creare a unei experiențe pe care studenții nu au trăit-o.

Studenții este necesar să aibă astfel de experiențe și să nu li se spună doar rezultatele acestora. Este esențial ca ei să vadă cum se ajunge la o interpretare și să trăiască acel proces. Altfel, de ce nu ar memora pur și simplu interpretarea unui critic?

Am prezentat odată o lucrare în Norvegia despre Anna Karenina, iar un profesor celebru a comentat: „Toată cariera mea le-am spus studenților să nu facă ceea ce ați făcut, adică să trateze personajele ca pe niște oameni reali, cu probleme reale și psihologie reală. Personajele dintr-un roman nu sunt altceva decât cuvinte pe o pagină. Este primitiv să tratezi personajele fictive ca pe niște persoane reale, la fel de primitiv ca spectatorul care a fugit pe scenă să-l salveze pe Iisus de la răstignire”. Aici este esența: personajele dintr-un roman nu sunt nici cuvinte pe o pagină, nici oameni reali. Personajele dintr-un roman sunt posibile persoane. Când ne gândim la dilemele lor etice, nu este cazul să ne imaginăm că astfel de persoane chiar există, ci doar că astfel de persoane și astfel de dileme ar putea exista.

Critica

Apoi există abordarea critică, pe care o preferă din ce în ce mai mult profesorii din licee și facultăți. În urmă cu un deceniu ar fi putut să îți explice că, dacă legile divorțului ar fi fost la fel de înaintate cum sunt astăzi, Anna Karenina nu ar fi dus-o la fel de rău. Astăzi cheamă scriitori în fața tribunalului lor nemilos și dau sentințe. Oare Shakespeare, Dostoievski sau Dickens ar trece standardele de astăzi?

Dar dacă credințele cu care cineva citește o carte sunt considerate infailibile, este imposibil să înveți ceva. E nevoie de timp ca să-l citești pe Tolstoi, iar Milton este dificil. De ce să te mai chinui dacă au făcut greșeli pe care orice elev de gimnaziu le poate identifica?

Ceea ce face o operă literară valoroasă este faptul că este interesantă pentru oameni care nu se preocupă de contextul său original. Caracterul literar începe acolo unde documentarismul se sfârșește.

Eroarea documentaristă

O a treia modalitate de a „ucide” o operă este să o tratezi ca pe un document al epocii sale. „Autorul nu a scris într-un vid, știi!” Cu alte cuvinte, Dickens este remarcabil pentru că descrie condițiile deplorabile ale muncitorilor din vremea sa. Adevărat, dar un raport al unui inspector de fabrică ar putea face aceasta chiar mai bine.

Această abordare pune carul înaintea boilor. Nu citești Dostoievski pentru a învăța despre istoria Rusiei; devii interesat de istoria Rusiei citindu-i pe clasicii săi. La urma urmei, fiecare cultură are multe perioade, și nu poți fi interesat de fiecare perioadă a fiecărei culturi, așa că argumentul despre istoria Rusiei este destinat să eșueze, cu excepția celor care sunt deja interesați de istoria rusă.

Ceea ce face o operă să fie literară este faptul că este interesantă pentru oameni cărora nu le pasă de contextul său original. Caracterul literar începe acolo unde se termină caracterul documentar. Dostoievski lămurește probleme psihologice și morale care sunt încă relevante, chiar și în afara Rusiei.

Cu câțiva ani în urmă, când vorbeam cu un grup de studenți, unul dintre ei m-a întrebat de ce predau cărțile pe care le predau, iar eu am răspuns simplu că sunt printre cele mai mari scrise vreodată. Una dintre colegele mele mi-a spus că a simțit că am încălcat un tabu, pentru că există o „axiomă” printre profesorii de literatură, de vreo trei decenii încoace, că nu există „literatură mare”. Există doar cărți numite „literatură mare”, pentru că forțele hegemonice de opresiune ne-au indus în eroare să credem în măreția lor obiectivă, în timp ce, intrinsec, Shakespeare nu este diferit de o listă de rufe sau de orice alt document. Dacă aceasta sună exagerat, permiteți-mi să citez din cea mai predată antologie printre profesorii de literatură, The Norton Anthology of Theory and Criticism (Antologia Norton de teorie și critică). Editorii săi parafrazează un principiu cheie al mișcării dominante numite „studii culturale”, care a stabilit agenda critică: „Textele literare, la fel ca alte opere de artă, nu sunt nici mai importante, nici mai puțin importante decât orice alt artefact sau practică culturală. Păstrând accentul pe modul în care sunt produse, puse în circulație și consumate produsele culturale, cercetătorul se va concentra asupra artei sau literaturii în măsura în care aceste lucrări se conectează cu factori sociali mai largi, nu pentru că ar avea un interes intrinsec sau valori estetice speciale”.

Cu alte cuvinte, ceea ce obișnuia să fie numit capodoperă merită studiat doar în măsura în care se potrivește unui „program de eliberare”, și nimic mai mult. Dacă elementele de divertisment popular ilustrează mai bine forțele sociale decât o fac Pope sau Proust, atunci acestea ar trebui (și uneori chiar o fac) să constituie curricula. Limbajul „producției, circulației și consumului” este conceput pentru a ne aminti că arta este un produs industrial ca oricare altul și susține dominația capitalului, poate chiar mai insidios decât piața futures.

În universități, această abordare duce adesea la predarea de documente în loc de literatură. Sau, poate, la predarea teoriei culturale în sine, practic fără referire la documentele culturale pe care se presupune că se bazează. Sau poate opere literare de mâna a doua, care sunt mult mai bune decât cele mari fie ca documente, fie ca furnizoare de lecții politice simple. La Northwestern, studenții noștri de inginerie pot include în orar cel mult două cursuri de științe umaniste, așa că – gândește-te doar! – a fost ales un profesor care să-i expună nu la mari scriitori precum George Eliot sau Jane Austen, ci la lucrări de mâna a doua sau, și mai rău, la câteva pagini dense scrise de filozofi precum Jacques Derrida sau Michel Foucault.

În fiecare dintre aceste abordări care ucid interesul – cea tehnică, cea critică și cea documentaristă – se expun aspecte adevărate. Desigur, literatura folosește simboluri, oferă lecții despre probleme la modă și poate servi ca document al vremurilor sale. Problema este ceea ce aceste abordări nu reușesc să realizeze. Nu reușesc să ofere un motiv pentru a citi literatură.

Autor: Prof. Gary Saul Morson

Citiți și:
În Franţa, o profesoară universitară a refuzat să corecteze lucrările din cauza utilizării excesive a ChatGPT de către studenţi
Filmele SF au devenit realitate. În Marea Britanie se deschide prima sală de clasă fără profesori umani

 

yogaesoteric
2 decembrie 2024