Hiroshima după 80 de ani: Crearea unui precedent odios – Când noul hegemon mondial a vrut să dea un semnal de putere și a zgâlțâit Planeta

Astăzi, când o mulțime de nebuni – inclusiv dâmbovițeni – umblă cu bricheta pe la butoaiele de pulbere, căutând cu diabolică disperare războiul mondial, e bine să ne amintim cum totul a început cu „Operațiunea Căderea”.

La 6 august se împlinesc 80 de ani de la cea mai devastatoare și infamă „realizare” a omenirii: prima utilizare a unei bombe atomice ca armă.

La aproximativ ora 8:15 dimineața, bomba „Little Boy” („Băiețelul”) a fost detonată deasupra orașului Hiroshima, în Japonia.

Deși estimările variază între 70.000 și 140.000 de morți, magnitudinea catastrofei provocate unei populații în mare parte civile nu poate fi sub nicio formă bagatelizată.

Și astăzi continuă să se discute mult despre necesitatea folosirii unor astfel de arme în faza finală a celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu toate acestea, actuala dogmă a istoriei militare americane susține cu tărie că utilizarea acestei bombe (și a unei alte bombe, la Nagasaki, trei zile mai târziu) a fost esențială pentru încheierea rapidă a războiului și pentru salvarea vieților a nenumărați americani, și chiar civili japonezi, care ar fi murit cu siguranță în operațiunea ulterioară de cucerire a întregii Japonii continentale.

Dar cât de vital a fost cu adevărat bombardamentul atomic pentru încheierea războiului?

O aprofundare a surselor contemporane cu acele evenimente arată că bombardamentul a fost inutil, crud și a stabilit un precedent odios pentru un hegemon global recent apărut.

Operațiunea Downfall (Căderea)

Istoricii militari moderni se agață cu disperare de ideea expusă de fostul secretar de război american Henry Stimson, așa cum a fost formulată în numărul din februarie 1947 al publicației Harper’s Magazine, conform căreia, dacă SUA ar fi fost obligate să realizeze o invazie terestră a Japoniei, aceasta „ar fi costat peste un milion de pierderi de vieți omenești, numai pentru forțele americane”.

Potrivit calculelor lui Stimson, această invazie, denumită „Operațiunea Downfall”, ar fi durat până în 1946 și ar fi presupus „pierderi suplimentare în rândurile aliaților noștri” și „pierderi inamice mult mai mari decât ale noastre”.

Și, în timp ce o mare majoritate a studiilor pe această temă încearcă să sprijine aceste afirmații, aceasta a fost o tentativă dubioasă încă de atunci.

După cum a scris Barton J. Bernstein într-un număr din 1999 al Journal of Strategic Studies, nu poate fi găsită nicio bibliografie ante-Hiroshima care să susțină această teză.

Pare a fi o invenție postbelică a lui Stimson, Truman și alții, pentru a justifica decizia.

Acesta este un element foarte important, dat fiind că majoritatea susținătorilor utilizării armelor atomice se bazează foarte mult pe această afirmație.

Cu toate acestea, poate surprinzător pentru unii, decizia a fost pusă la îndoială de mulți lideri militari ai armatei SUA, chiar și de la acea vreme.

Dezacord contemporan

Lista personalităților militare contemporane de rang înalt care, fie în mod discret, fie cu cunoștința președintelui, care au pus sub semnul întrebării necesitatea bombardării atomice, este vastă și impresionantă.

Acești oameni erau responsabili fie de desfășurarea războiului, fie îl consiliau direct pe președinte.

În cele ce urmează, sunt prezentate câteva extrase cheie care sprijină contestarea necesității utilizării unei astfel de arme atât de odioase în situația din august 1945.

Amiralul William D. Leahy (Șeful Statului Major al Comandantului Suprem, 1942-1949)

„Opinia mea este că folosirea acestei arme barbare la Hiroshima și Nagasaki nu a fost de niciun ajutor material în războiul nostru împotriva Japoniei.

Japonezii erau deja înfrânți și gata să se predea din cauza blocadei eficiente și a succesului bombardamentelor cu arme convenționale.

Reacția mea a fost că oamenii de știință și alții au vrut să facă acest test din cauza sumelor mari care au fost cheltuite pentru acest proiect.

«Bombă» este un cuvânt greșit pentru această nouă armă. Nu este o bombă. Nu este un exploziv. Este ceva otrăvitor care ucide oamenii prin reacția sa radioactivă mortală mai mult decât prin forța explozivă pe care o dezvoltă.

În viitor, posibilitățile letale ale războiului atomic sunt înspăimântătoare. Părerea mea a fost că, fiind primii care l-am folosit, am adoptat un standard etic comun cu cel al barbarilor din Evul Mediu.”

Amiralul Leahy a scris rândurile de mai sus în memoriile sale din 1950, I was there: The Personal Story of the Chief of Staff to Presidents Roosevelt and Truman (Am fost acolo: Povestea personală a șefului de cabinet al președinților Roosevelt și Truman).

Dwight Eisenhower, general și viitor președinte

Deși Ike (Dwight Eisenhower) nu a avut misiuni în teatrul de război din Pacific, el a fost un general de cinci stele (și, ulterior, al 34-lea președinte al Statelor Unite) și, ca atare, opinia sa are o mare greutate în dosarul istoric.

În memoriile sale din 1963, Mandate for Change (Mandat pentru schimbare), el vorbește despre dezacordul său referitor la bomba atomică:

„În timpul expunerii de către el a faptelor relevante, am trăit un sentiment de depresie și astfel i-am exprimat [secretarului de război Stimson] gravele mele îndoieli, în primul rând pe baza convingerii mele că Japonia era deja învinsă și că lansarea bombei era complet inutilă.

Și, în al doilea rând, pentru că am crezut că țara noastră ar fi cazul să evite șocarea opiniei publice mondiale prin utilizarea unei arme a cărei folosire nu mai era, în opinia mea, obligatorie ca măsură de salvare a vieților americanilor.

A fost convingerea mea că Japonia căuta, chiar în acel moment, o modalitate de a se preda cu un minim de pierdere a prestigiului.

Secretarul a fost profund deranjat de atitudinea mea, respingând aproape furios motivele pe care i le-am expus în prezentarea rapidă a concluziilor mele.”

Amiralul Chester W. Nimitz (Comandant șef, Flota din Pacific)

Comandantul teatrului de operațiuni unde a fost lansată bomba atomică pare și el să fi considerat că asemenea arme nu erau necesare pentru a pune capăt războiului.

Potrivit National World War II Museum (Muzeul Național al celui de-al Doilea Război Mondial), într-o declarație din 1946, el a spus unui grup de oameni de știință că armata nu avea nicio responsabilitate:

„Sunt informat că decizia de a arunca bomba atomică asupra orașelor japoneze a fost luată la un nivel superior celui al Statelor Majore Reunite.”

Această declarație a fost făcută ca răspuns la afirmația amiralului Halsey (comandantul Flotei a III-a în timpul celui de-al Doilea Război Mondial), potrivit căreia:

„Prima bombă atomică a fost un experiment inutil. A fost o greșeală să o lansăm.”

Generalul Douglas MacArthur (Comandant, Forțele Aliate, Pacificul de Vest)

Poate cel mai surprinzător (ținând cont de înclinațiile sale ulterioare de a pleda pentru războiul atomic în Războiul din Coreea) a fost generalul MacArthur, care, făcându-i o mărturisire pilotului său personal, a fost „îngrozit și deprimat de acest monstru al lui Frankenstein”.

El figurează, de asemenea, ca un disident față de utilizarea bombei atomice în anii următori.

John J. McCloy (Asistent al Secretarului de Război)

Asistentul lui Stimson, John J. McCloy, a fost un alt consilier-cheie care s-a declarat împotriva utilizării bombelor atomice asupra orașelor.

McCloy, el însuși un veteran, a înțeles costul personal al războiului și, în timpul unei întâlniri din iunie 1945 cu președintele (și cu alți consilieri de rang înalt), a declarat:

„Ar fi cazul să ne facem un control la cap dacă nu căutăm un sfârșit politic al războiului înainte de a recurge la o invazie……. Avem două instrumente pe care le putem folosi: în primul rând, am putea să-i asigurăm pe japonezi că își pot păstra împăratul. În al doilea rând, i-am putea avertiza de existența bombei atomice.”

Modul în care imploră pentru o soluție politică, în special una care să poată salva aparențele pentru japonezi, este vitală pentru înțelegerea naturii încheierii războiului cu Japonia.

După cum s-a dovedit, chiar condiția care a fost oferită înainte de Hiroshima a fost acceptată în cele din urmă, fără a mai ține cont de Nagasaki.

Deși aceste citate constituie astăzi coloana vertebrală a ceea ce mulți consideră a fi o „viziune revizionistă” a istoriei, este totuși vorba de bărbații care au fost cel mai mult implicați în modul de desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Oameni care știu cum este într-adevăr un război total.

Gândurile lor în această privință nu servesc ca simple subiecte de discuție revizioniste – ele răstoarnă complet cadrul dogmatic al războiului atomic din 1945.

Contestarea narațiunii „Până la ultimul om”

Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei discuții se axează pe ideea că Japonia era necesar să capituleze total pentru ca războiul să fie câștigat.

Susținătorii bombei afirmă, pe baza perspectivei lui Stimson, că Japonia era dispusă să lupte până la ultimul om.

Cu toate acestea, după cum am stabilit, lideri foarte importanți ai zilei nu erau de aceeași părere.

Ideea „până la ultimul om” este cu atât mai contestabilă cu cât condițiile finale de capitulare – adică menținerea împăratului Japoniei – reprezentau o opțiune viabilă înainte de bombardamentul de la Hiroshima.

Sursele japoneze din acea perioadă, deși fragmentate și haotice, ca urmare a dezacordurilor extreme dintre diverși lideri de rang înalt, indică în mare parte că s-a înțeles că războiul era pierdut și că Japonia e necesar să ceară pacea.

Fără o forță marină sau aeriană viabilă la dispoziția sa și cu o armată terestră care fusese decimată de un război pe mai multe fronturi, ministrul de Externe, Shigenori Togo, a început să planifice capitularea.

Într-o telegramă interceptată, din 12 iunie 1945, Togo îi scria ambasadorului japonez din URSS pentru a „analiza posibilitățile de utilizare a Uniunii Sovietice în legătură cu încheierea războiului”.

În timp ce punctul de vedere al Japoniei cu privire la ocupația Asiei de Est era un „aspect al menținerii păcii mondiale”, Togo nota, de asemenea, că „Anglia și America intenționează să ia Japoniei dreptul de a menține pacea în Asia de Est, iar situația actuală este acum de așa natură încât însuși teritoriul continental al Japoniei este în mare pericol”.

„Japonia nu mai este poziția de a fi responsabilă pentru menținerea păcii în toată Asia de Est, indiferent cum am privi situația.”

Războiul se terminase, iar Japonia știa asta – cu o lună înainte de Hiroshima.

Togo a considerat că măsura cea mai prudentă pentru a pune capăt războiului și a păstra în același timp o țară, era să ceară intervenția sovietică în negocierile de pace cu forțele aliate.

Togo a recunoscut că Japonia era foarte apropiată de „capitularea necondiționată” și că toate măsurile care puteau fi luate era necesar să fie luate imediat. El avertizează față de „ideile vagi care se îndepărtează de realitate”.

Din nefericire, guvernul american va ceda el însuși aceleiași gândiri care dusese la atâția morți și la atâtea distrugeri inutile în timpul războiului.

Concluzie

Este greu de exprimat în cuvinte dificultatea pe care războiul atomic a adus-o la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Acesta a reprezentat o încheiere îngrozitoare și inutilă pentru cea mai gravă catastrofă din istoria omenirii.

Liderii de vârf ai vremii au recunoscut că, în ultimele clipe ale celui de-al Doilea Război Mondial, astfel de arme erau o neghiobie și nu erau necesare pentru a asigura victoria.

Japonia nu mai avea o forță navală și nici una aeriană funcțională. Armata sa terestră era epuizată și demoralizată după peste un deceniu de război.

Mulți dintre liderii săi politici de rang înalt erau pregătiți să pună capăt războiului și au căutat doar măsuri minime pentru a salva aparențele.

Privind prin prisma clarității aduse de trecerea a aproape un secol, este greu să ajungi la o altă concluzie decât aceea că bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki au fost doar niște crude instrumente de semnalizare, sute de mii de suflete nevinovate fiind plasate direct în vizorul lor experimental.

Acum, 80 de ani mai târziu, este încă necesar să reflectăm asupra deciziei de a utiliza aceste arme împotriva unor populații în mare parte civile.

Într-adevăr, este imperativ – acum, mai mult ca oricând – să punem sub semnul întrebării dogmele care au pus atât de puternic stăpânire pe istoria militară acceptată.

Stocurile de arme nucleare au crescut până la cote greu de crezut în deceniile următoare, atât din punct de vedere cantitativ, cât și al randamentului.

Nerecunoașterea căilor istorice care au dus la astfel de calamități nu va face decât să încurajeze utilizarea lor din nou în viitor.

Autor: Robert Billard, editorial publicat de Brownstone Institute

Citiți și:
Hiroshima și Nagasaki în contextul războiului din Ucraina
Mesajul disperat al șefei serviciilor secrete americane: „Suntem mai aproape ca oricând de nimicirea nucleară!”

 

yogaesoteric
24 iulie 2025