Colonialismul britanic: umbra crimelor nu a încetat niciodată să apese asupra „imperiului peste care nu apune soarele” (I)

Colonialismul britanic a fost o crimă globală mascată sub steagul progresului, civilizației și democrației. A fost, de fapt, un sistem de jaf și exterminare pe scară planetară, din India până în Caraibe, Africa și Australia, lăsând urme adânci în subdezvoltarea globală și inegalitățile economice actuale. Au pretenția să dea lecții de democrație lumii întregi, dar au ieșit cu greu, abia acum șaizeci de ani, dintr-o epocă de jaf global numită colonialism.

Imperiul Britanic, care odinioară controla un sfert din planetă cu brutalitate și foame de resurse, poartă azi hainele neocolonialismului: controlează prin bănci, corporații, tratate și presiuni culturale ceea ce altădată controla cu tunurile și foametea. Istoria acestui imperiu criminal nu e o poveste glorioasă de civilizare, ci una de sânge, genocid, furt de resurse și distrugere de culturi, pe care refuză să o recunoască, deși le place să pretindă că se sprijină pe un piedestal moral. În realitate, lumea de azi plătește încă nota de plată a Imperiului Britanic, de la conflicte înghețate până la sărăcia sistemică rămasă în fostele colonii, a prețului foametei deliberate, al sclaviei și al distrugerii economiilor locale, în timp ce Londra își păstrează cu grijă acumulările făcute prin jaf colonial. Imperiul Britanic a lăsat în urmă un morman de cadavre și un sistem de inechitate globală care încă definește lumea de azi. E nevoie de mai mult decât de scuze formale și discursuri goale: este nevoie de reparații morale și financiare, de recunoașterea completă a crimelor comise și de un efort real de a sprijini țările distruse de colonialismul britanic în reconstrucția propriului viitor. Până atunci, orice lecție de democrație venită din Marea Britanie rămâne o ironie amară, iar moralismul exportat de Londra se clatină pe fundațiile clădite pe sângele altora. Să nu uităm că sub poleiala „civilizării” s-au ascuns genocidul, rasismul și jafurile, iar adevărata civilizare ar începe abia atunci când crimele ar fi recunoscute și datoriile istorice ar fi plătite.

Urmează un articol destul de amplu, pentru că nenumărate și dincolo de orice imaginație sunt nenorocirile făcute de acest mare imperiu timp de secole, dar chiar și așa rămân enorm de multe neacoperite aici despre acest subiect tragic și înfiorător. Mulți vor uita destul de repede cele aflate din acest articol sau, chiar mai rău, le va fi indiferent sau poate vor fi de acord cu aceste fapte ale britanicilor. Dar sper că poate cei și mai mulți vor medita la toate acestea și vor avea curajul să le spună și altora despre minciuna, demagogia, războaiele și crimele greu de imaginat prin care trece omenirea chiar în prezent din cauza câtorva state foarte dezvoltate, toate aceste nenorociri fiind camuflate propagandistic prin sintagme ca democrație, progresism, civilizație, incluziune, egalitate etc.

Imperiul Britanic, cel mai extins imperiu al istoriei, clădit pe jaf sistematic, genociduri și exploatare, a dominat un sfert din glob, guvernând peste 400 de milioane de oameni. Sub masca „misiunii civilizatoare”, Marea Britanie a implementat un model de acumulare de capital prin violență, distrugere culturală și exterminare. În timp ce își proiecta imaginea de „far al democrației”, a instaurat regimuri de teroare în colonii, a interzis votul localnicilor și a jefuit sistematic bogățiile coloniilor. Sistemul parlamentar britanic s-a dezvoltat pe seama sclaviei, jafului colonial și a genocidurilor.

Să începem cu reperele importante ale sistemului colonial britanic:

Expansiunea, de la comerț la dominație

Imperiul Britanic a început cu asuprirea vecinilor irlandezi și scoțieni, trecând apoi la colonii comerciale (India, America de Nord), și extinzându-se prin intermediul Companiei Indiilor de Est. În 1757, la Plassey, britanicii au cucerit Bengalul. Până în 1858, India a ajuns complet sub control britanic. Ulterior, au urmat Africa, Australia, Noua Zeelandă, Caraibele și Orientul Mijlociu.

Comerțul cu sclavi, o crimă economică planetară: Fundamentul mascat al bogăției imperiale

Marea Britanie a transportat peste 3 milioane de sclavi africani spre colonii, dintre care un sfert au murit pe drum, fiind una dintre cele mai active națiuni în comerțul transatlantic cu sclavi. Orașe britanice precum Bristol, Liverpool, Londra și Glasgow au devenit centre financiare datorită comerțului cu sclavi africani prin Royal African Company și alți negustori. Profiturile uriașe au finanțat băncile, universitățile și industria britanică. Lloyd’s of London, Barclays, Oxford și Cambridge au legături directe cu sclavia. „Triunghiul comercial” (arme în Africa, sclavi în Caraibe, zahăr și bumbac în Europa) a fost o rețea criminală globală care a durat peste două secole. Politicieni britanici actuali, inclusiv David Cameron, au moștenit direct averi considerabile construite pe comerțul cu sclavi.

Industrializarea prin jaful colonial

India a fost preschimbată într-o economie de extracție. Bumbacul, ceaiul, opiul – toate au alimentat noile mașinării industriale și fabricile britanice. Textilele britanice au distrus industria artizanală indiană. Foametea repetată (Bengal 1770, 1943) a fost cauzată de politicile de export forțat. Resursele Africii (aur, cupru, cauciuc, fildeș) au fost extrase cu muncă forțată, fără niciun beneficiu local.

Istoric, foarte pe scurt, și citate ale rușinii

Din Caraibe în India, din Irlanda în Kenya, Imperiul Britanic a funcționat după aceleași principii: extragerea maximă de resurse cu investiție minimă, menținerea ordinii prin forță, disprețul față de culturile locale și justificarea tuturor acestor acțiuni printr-o ideologie a „civilizării” barbarilor.

A ajuns astfel să fie cel mai vast imperiu din istorie, controlând teritorii pe toate continentele. Punctul culminant al dominației britanice a fost în secolul al XIX-lea, când Marea Britanie a devenit hegemonul global. Colonizarea a fost justificată printr-un amestec de interese economice, ideologii rasiste și doctrine pseudo-umanitare, dar care au produs efecte devastatoare asupra popoarelor colonizate.

Colonialismul britanic a apărut în contextul expansiunii maritime europene și a fost alimentat de un amestec de interese comerciale, justificări teologice și ideologii moderne.

Filosoful și economistul John Locke (1632-1704) justifica exproprierea pământurilor „nefolosite” de către nativi. Adam Smith, (1723-1790), considerat părintele economiei moderne, a fost un susținător indirect al colonialismului, având o viziune despre comerțul liber și beneficiile economice ale expansiunii comerciale. Charles Darwin, (1809-1882), naturalist, autor al teoriei evoluției prin selecție naturală, influențat și de ideile epocii despre superioritatea rasială, a afirmat în The Descent of Man – Descendența omului, (1871), că unele culturi și popoare erau „mai puțin evoluate” decât altele, ceea ce a fost interpretat ca o justificare a expansiunii imperiale britanice. Thomas Malthus (1766-1834), economist și demograf, a susținut ideea că expansiunea colonială ar putea oferi soluții pentru creșterea populației și lipsa de resurse din Marea Britanie. În An Essay on the Principle of Population – Un eseu despre principiul populației (1798), Malthus a argumentat că o populație în creștere necesită expansiune și resurse suplimentare pentru a preveni sărăcia și foametea. „Colonizarea unor teritorii noi oferă o ieșire necesară pentru o populație în expansiune, care altfel riscă să sufere din cauza lipsei de resurse.” „Suntem cea mai bună rasă din lume și cu cât mai multă lume trăiește sub dominația noastră, cu atât mai bine pentru toată lumea”, a scris Cecil Rhodes (colonialist sud-african, simbol al expansiunii britanice). „Urăsc indienii. Sunt un popor bestial cu o religie bestială. Foametea este din vina lor pentru că se reproduc ca iepurii.” (Winston Churchill). „Munca negrilor de pe plantații este singura formă de muncă potrivită pentru această specie leneșă și imorală” (Thomas Carlyle, filosof). „Luați povara omului alb, trimiteți-i pe cei mai buni fii ai voștri în exil pentru a supune populațiile noi, jumătate diavoli, jumătate copii” (Rudyard Kipling).

Astfel de afirmații nu erau excepții izolate, ci parte din viziunea dominantă care justifica sclavia, violurile, bătăile și munca forțată asupra femeilor și copiilor, foametea deliberată și execuțiile sumare, sub pretextul „civilizării”. Deși este imposibil de cuantificat exact, estimările istorice conservatoare arată că numărul victimelor perfidului Albion în comerțul cu sclavi este de aproximativ 750.000 de morți pe drum, de 10-30 de milioane de morți în India prin foamete, execuție sau represiuni, peste un milion de morți în Irlanda, sute de mii de aborigeni exterminați în Australia, milioane de indigeni americani și africani omorâți prin conflicte, foamete și muncă forțată. În total, se poate estima la peste 50 de milioane de vieți distruse direct și indirect de colonialismul britanic.

Perfidul Albion

Expresia „Perfidul Albion” (Albion perfide) își are originea în Franța și datează din secolul al XIII-lea, dar a devenit uzuală în epoca modernă, începând cu secolul al XVIII-lea. Se pare că poetul francez Augustin-Louis de Ximénès a fost printre primii care au popularizat-o, într-o poezie scrisă în 1793, în timpul Revoluției Franceze: „Attaquons dans ses eaux l’Albion perfide” (Să atacăm în apele sale perfidul Albion).

„Perfidul Albion” este mai mult decât o sintagmă propagandistică; este rezumatul istoric al unui modus operandi al Imperiului Britanic, caracterizat prin trădare diplomatică, colonizare sistematică, expropriere, manipulare geopolitică și disimulare ideologică. Termenul a fost folosit ca o reacție la atitudinile duplicitare ale Marii Britanii față de Franța și față de aliați. A fost preluat de-a lungul timpului de numeroși politicieni, scriitori și gânditori francezi, dar și din alte țări. Albion, un vechi nume poetic pentru Anglia, devine sinonim cu ipocrizia diplomatică, trădarea intereselor aliaților și colonialismul disimulat sub masca comerțului liber. Azi, când predică democrația tuturor, rămâne să întrebăm de ce ar fi necesar să credem o putere care și-a construit averea și influența pe trădări și jaf global?

Marea Britanie are o lungă tradiție de trădări și duplicități în politica externă. Iată doar câteva momente-cheie:

Tratatul de la Trianon și abandonarea aliatului român – după promisiunile din 1916, România a fost parțial ignorată în 1919-1920 de către aliați. Politica britanică a oscilat între susținerea și izolarea României.

Trădarea kurzilor, din 1920 până în prezent – după ce i-au încurajat să se revolte împotriva Imperiului Otoman în Primul Război Mondial, britanicii i-au abandonat pe kurzi în favoarea statului turc. După război, teritoriile lor au fost împărțite între noile națiuni sub mandat britanic și francez.

Criza din Suez, 1956 – Marea Britanie și Franța au complotat cu Israelul împotriva Egiptului, fără acordul SUA, și au fost forțate să dea înapoi, o mișcare considerată duplicitară și imperialistă.

Tratatul Balfour, 1917 – promisiunea simultană a unei patrii evreiești în Palestina și susținerea pentru independența arabă, un exemplu clasic de duplicitate. În timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a promis arabilor independența dacă se vor ridica împotriva Imperiului Otoman, trimițându-l pe Lawrence al Arabiei să încurajeze revoltele. În paralel, în 1917, ministrul de Externe Arthur Balfour a emis Declarația Balfour, promițând liderilor sioniști „un cămin național pentru poporul evreu” în Palestina, teritoriu care nu aparținea Marii Britanii și era locuit deja de o populație majoritar arabă.

Ialta, 1945 – Churchill și Roosevelt l-au lăsat pe Stalin să preia controlul asupra Europei de Est, trădând de facto popoarele eliberate de sub nazism, printre care și România.

Intrarea SUA în al Doilea Război Mondial și manipularea Pearl Harbour – există teorii și documente istorice care susțin că liderii britanici și Roosevelt cunoșteau iminenta lovitură japoneză, dar nu au informat corespunzător comanda din Hawaii. „Era necesar să-i implicăm pe americani în acest conflict, altfel am fi fost pierduți. Japonezii au fost mijlocul” (din memoriile lui Winston Churchill). În cartea sa Day of Deceit (Ziua înșelăciunii), Robert Stinnett susține că Roosevelt știa despre atacul de la Pearl Harbour, dar a permis să se petreacă pentru a convinge opinia publică să intre în război.

India, și multe promisiuni de independență – britanicii le-au promis în mod repetat reforme și autonomie indienilor în schimbul participării acestora în Primul și al Doilea Război Mondial, însă au amânat constant procesul, menținându-și controlul prin represiune violentă și arestări de lideri naționaliști.

Kenya și răscoala Mau Mau, 1952-1960 – în timp ce își proclamau „misiunea civilizatoare”, britanicii au instituit lagăre de detenție, tortură sistematică și execuții sumare pentru a zdrobi revoltele populației kenyene.

Insulele Malvine/Falkland, 1982 – retorica britanică despre autodeterminarea insulelor ascundea interesele strategice și de resurse (inclusiv posibile zăcăminte de petrol și controlul rutelor maritime).

Britanicii au aplicat sistematic divizarea populațiilor locale pentru a împiedica rezistența unită, politica „divide et impera” (dezbină și stăpânește): în India, hinduși vs. musulmani (culminând cu divizarea în două țări, India și Pakistan); în Nigeria, conflictele religioase între nordul musulman și sudul creștin; în Palestina, politici de favorizare a tensiunilor comunitare, care au dus acum la genocidul Israelului în Gaza; în Africa de Sud, impunerea apartheidului pentru control rasial.

Irlanda și Scoția – primele colonii ale Angliei. Laboratoarele imperiului

Când vorbim despre colonialismul britanic, cei mai mulți se gândesc la India, Africa sau la Americi. Însă înainte ca Anglia să cucerească teritorii îndepărtate, a început prin a-și supune vecinii cei mai apropiați, mai întâi Irlanda, apoi Scoția. Aceste două regiuni nu e cazul să fie privite doar ca părți firești ale Regatului Unit de azi, firește, fără Republica Irlanda, ci ca teritorii cucerite și controlate prin metode care, mai târziu, vor fi exportate în întreaga lume. Irlanda și Scoția au fost, așadar, primele laboratoare ale imperialismului britanic: acolo s-au testat pentru prima dată strategii de ocupație militară, colonizare forțată, suprimare a limbii și culturii locale, impunerea religiei dominante și exproprierea populației native, prin jaf și crime.

Irlanda, prima colonie în adevăratul sens al cuvântului

Colonizarea Irlandei de către Anglia a început încă din secolul al XII-lea, când normanzii (cuceritorii care dominau Anglia după 1066) au invadat estul insulei. După cuceritori au venit coloniștii, care s-au așezat pe întreg teritoriul insulei, în special în Munster și Ulster. La începutul secolului al XVIII-lea, aproape o treime din populația Irlandei era de origine imigrantă, descendenți ai celor aproximativ 350.000 de coloniști protestanți stabiliți în secolul precedent. Coloniștii au adus cu ei limba engleză, moda, cultura și metodele comerciale, iar legislația parlamentară a interzis limba și portul irlandez, precum și practicile agricole, sociale, politice și culturale tradiționale. Dar adevăratele politici coloniale au apărut abia în secolele XVI-XVII, când regii englezi, mai ales Henric al VIII-lea și Elisabeta I, au decis să controleze întreaga insulă. Pentru asta, au inventat un sistem numit Plantations (Plantări): pământurile confiscate de la irlandezii catolici erau împărțite coloniștilor englezi sau scoțieni, protestanți și loiali Coroanei. Țăranii irlandezi erau alungați, marginalizați, preschimbați în chiriași sau forțați să muncească pe fostele lor pământuri.

Incursiunea britanică se baza pe violență și forță: în timpul Războiului celor Nouă Ani (1594-1603), forțele engleze au folosit tactica pârjolirii pământului și foametea pentru a obține supunerea rebelilor. Aproximativ 20% din populația irlandeză a fost omorâtă în timpul războaielor din anii 1640. Mulți civili au murit din cauza luptelor, expunerii la intemperii, foametei și bolilor, alături de deportări, luări de ostatici și strămutări. Refugiații, în majoritate femei și copii, au invadat Dublinul și alte centre urbane. Mărturii directe (cunoscute sub numele de Declarațiile din 1641) consemnează agresiunile brutale, dezbrăcarea forțată, tortura, violurile și abuzurile asupra femeilor. Politicieni și propagandiști, din secolul al XVII-lea până în secolul al XX-lea, au exploatat trauma acestora pentru a instiga frica, a alimenta sectarismul și a justifica represaliile. Revoluția în regimul proprietății funciare din Irlanda, începută cu „plantările” din secolul al XVII-lea și culminând cu confiscările cromwelliene și redistribuirile de pământ de după restaurarea monarhiei, a dus la transferul masiv de terenuri, circa 8 milioane de acri, din mâinile catolicilor în cele ale protestanților. Mai mult, pământul irlandez și accesul la muncitorii irlandezi au finanțat imperialismul englez în Irlanda și dincolo de ea, aprovizionând colonii, mai ales în Atlantic și India. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Irlanda era deja complet integrată într-o structură economică subordonată, o trăsătură definitorie pentru viitorul Imperiu Britanic.

Epoca lui Oliver Cromwell în Irlanda (1649-1653) a rămas o rană deschisă, cauzată de masacrele din Drogheda și Wexford pentru a înăbuși revolta catolică și a pedepsi populația irlandeză, considerată „perfidă” și „papistă”, de deportarea supraviețuitorilor ca sclavi contractuali în Barbados, Jamaica și America (mai ales în Virginia și New England), și de cei aproximativ 600.000 de morți prin violență extremă, foamete și boală.

Revenind la deportările din aceasta perioadă, Cromwell le-a inițiat pentru a-și plăti armata și pentru a „purifica” ținuturile irlandeze. Deși erau „contractuali” în teorie, majoritatea irlandezilor au fost trimiși împotriva voinței lor, fie ca prizonieri de război, fie ca săraci, orfani sau condamnați. Oficial, irlandezii deportați nu erau sclavi-„proprietăți” în sensul legal în care erau africanii, dar erau forțați să lucreze pe o durată fixă (de obicei 7-10 ani), fără dreptul de a pleca, fără plată, sub regimuri extrem de dure, uneori letale. După expirarea termenului, puteau fi eliberați, dar mulți mureau înainte sau nu aveau cu ce trăi mai departe. În total, peste 100.000 de irlandezi au fost trimiși ca muncitori contractuali în coloniile britanice, majoritatea în condiții echivalente cu sclavia. Irlandezii, la sosirea în colonii, erau tratați cu dispreț de stăpânii lor englezi, considerați „inferiori”, „rebeli papistași” sau „necivilizați”. Erau puși să muncească pe plantații de zahăr în condiții de căldură extremă, sub permanenta amenințare cu biciul și înfometați. În Barbados, termenul disprețuitor „redlegs” (picioare roșii) a fost folosit pentru a-i denumi pe irlandezii arși de soare, care trăiau în condiții jalnice, mult timp după expirarea contractului.

Un căpitan englez scria în 1656: „Nici măcar africanii nu mor atât de repede precum acești irlandezi. Soarele le arde pielea, iar lipsa hranei le usucă oasele. Dar sunt ieftini și mulți.” Un preot francez scria în 1660 că „irlandezii sunt tratați mai rău decât câinii și vânduți în piețe ca animalele”. Înregistrări oficiale din Barbados arată liste cu nume irlandeze, marcate ca „servants for 7 years” (servitor pentru 7 ani), „servants for life” (servitori pe viață) sau „runaways” (evadați). O legendă populară transmisă în comunitățile irlandeze din Barbados și Montserrat (unde limba locală a păstrat influențe irlandeze) spune că „strămoșii lor au venit în lanțuri și au murit pe câmpurile de zahăr”. Deportarea irlandezilor în Barbados și America a fost una dintre primele forme de „inginerie socială colonială” marca Anglia. A arătat că Imperiul era dispus să sacrifice masiv vieți umane, nu doar străine, ci și de pe insula proprie, pentru profit. Iar faptul că aceste victime nu și-au putut spune povestea face tăcerea cu atât mai dureroasă.

În acest sens, dar și în multe altele, Irlanda a fost un adevărat „laborator” pentru Imperiul Britanic. Aici au fost formulate politicile imperiale și de anglicizare. Aici s-au dezvoltat ideologii rasiale și s-au testat „uneltele imperiului” de dominație colonială. Aceste politici au fost însoțite de masacre, foamete deliberată și legi aspre care interziceau limba irlandeză, religia catolică și chiar anumite forme de îmbrăcăminte tradițională. Practic, Irlanda a fost tratată ca un teritoriu inferior, iar populația sa ca o rasă „needucată”, ce era nevoie să fie „civilizată”, un model de discurs care va deveni tipic colonialismului britanic ulterior.

Un exemplu brutal este foametea din anii 1845-1852, cunoscută ca Marea Foamete Irlandeză, când peste un milion de irlandezi au murit, iar alt milion au emigrat. Deși foametea a fost cauzată de o boală a cartofului, criza a fost agravată intenționat de autoritățile britanice, care au refuzat să oprească exporturile de alimente din Irlanda și au văzut catastrofa ca pe o oportunitate de a „curăța” țara de săraci și rebeli. Răscoala de Paște a irlandezilor din 1916, Easter Rising, a fost reprimată brutal de britanici, forțele paramilitare ale acestora, Black and Tans, au terorizat așezările rurale și au comis incendieri, execuții și violuri. Churchill a urât Irlanda republicană, considerând independența un pericol pentru imperiu și a susținut ferm utilizarea Black and Tans împotriva populației civile. Tot el a considerat foametea irlandeză un „incident nefericit, dar inevitabil” și a susținut durerea cauzată de pierderea controlului britanic asupra Irlandei.

În urma războiului de Independență, a fost creat Statul Liber Irlandez, dar Irlanda de Nord a rămas sub Marea Britanie. Englezii au provocat apoi războiul civil din 1922-1923, amenințând cu război total dacă tratatul nu va fi semnat, divizând mișcarea republicană. Partea pro-tratat accepta independența parțială, acesteia fiindu-i furnizate arme, iar partea anti-tratat dorea o republică independentă total. Rezultatul final: mii de morți și o țară aproape distrusă. Irlanda a devenit un simbol al rezistenței împotriva stăpânirii imperiale, inspirând luptători pentru libertate din tot spațiul britanic și din alte imperii europene.

Scoția – o colonizare mai subtilă, dar la fel de dură

Deși Scoția a fost, teoretic, unită cu Anglia printr-un acord politic, dar de-abia din 1707 (Actul Uniunii), adevărul în cazul acesta este mai complicat. Multe regiuni din Scoția, în special zonele din nord, cunoscute ca Highlands, au rezistat dominației engleze și au fost tratate, în consecință, ca niște teritorii ostile.

Între secolele XVII-XVIII, o parte a populației scoțiene a sprijinit cauza iacobită, o mișcare politică și militară ce dorea reinstaurarea pe tron a unei dinastii catolice, detronate de revoluția protestantă din Anglia. Revoltele iacobite, cum au fost numite, au culminat în 1746 cu bătălia de la Culloden, unde forțele britanice au învins brutal rebelii scoțieni. După această înfrângere, autoritățile engleze au impus măsuri represive severe împotriva culturii tradiționale scoțiene: clanurile au fost dizolvate, portul kilt-ului și al tartanului a fost interzis, iar limba gaelică scoțiană a fost marginalizată. În același timp, pământurile au fost confiscate sau „curățate” prin ceea ce s-a numit Highland Clearances, un proces de expropriere și deportare a țăranilor pentru a face loc unor mari moșii sau pășuni pentru oi.

Zeci de mii de oameni au fost alungați, forțați să emigreze sau preschimbați în muncitori lipsiți de drepturi. Chiar dacă forma colonizării scoțiene a fost diferită de cea aplicată în Irlanda, fiind mascată printr-o „uniune”, consecințele au fost similare: pierderea suveranității, distrugerea culturii și a structurii sociale tradiționale, impunerea unei elite străine și a unei ideologii de superioritate engleză.

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
Nu perfidul Albion, ci abjectul Albion
Imperiile nu dispar. Doar se metamorfozează, își schimbă înfățișarea

 

yogaesoteric
5 septembrie 2025