Din păcate, David Grossman, este prea târziu, mult prea târziu

David Grossman este un mare scriitor israelian, unul dintre oamenii respectabili ai acestei țări aflate în derivă. Este unul dintre acei cetățeni conștienți din Israel care, din când în când, permit unora să se agațe de iluzia unei soluții de pace durabile. Fiul său de 20 de ani a fost ucis în luptă în 2008, într-unul dintre războaiele impuse de Israel în Liban.

El recent s-a exprimat recunoscând că ceea ce se petrece în Gaza „este un genocid. Îmi frânge inima, dar este necesar să o spun acum”. Această luare de poziție tardivă este totuși prețioasă în lupta împotriva a ceea ce face Israelul în Palestina. Calificarea de genocid este decisivă. Irefutabilă din punct de vedere juridic, politic, etic și moral, ea constituie un levier important pentru a încerca să izoleze fanaticii susținuți de o mare majoritate a israelienilor. Este motivul pentru care toți cei care susțin activ masacrul din Gaza luptă cu înverșunare împotriva acestei evidențe.

Dar a aduce un omagiu poziției lui David Grossman nu este cazul să alimenteze iluzia stabilirii unei păci și a unei coexistențe care nu au existat niciodată. Proiectul lui Theodor Herzl purta în sine această imposibilitate. Dacă s-a putut imagina că pariul ar putea reuși, diagnosticul irefutabil al eșecului este inevitabil astăzi, având în vedere istoria și finalul uluitor pe care îl reprezintă masacrul din Gaza.

Astfel, oricât de respectabilă și emoționantă ar fi, poziția lui David Grossman se cuvine să fie văzută ca ceea ce este: o tentativă de a conjura ceea ce, în fond, toată lumea începe să simtă: proiectul israelian este astăzi condamnat. În spatele acestei conștientizări se află numeroase inițiative, începând cu cea puțin ridicolă a petiției incantatorii publicate în Le Monde, care cere eliberarea lui Marwan Bargouthi, liderul politic palestinian încarcerat de peste 20 de ani, pentru a-l vedea jucând rolul unui improbabil Mandela. În primul rând, fanaticii care conduc un Israel devenit paria nu vor nici pace, nici, bineînțeles, un stat palestinian. În al doilea rând, este prea târziu, mult prea târziu…….

Cei care au puțină memorie istorică se vor gândi la precedentul lui Albert Camus. Câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, născut în Algeria într-o familie de coloniști săraci, a păstrat întotdeauna un atașament profund față de această țară, pe care o considera patria copilăriei sale. Și el dorea ca Algeria să fie un loc în care europenii și arabii să poată coexista pașnic. Nu a susținut niciodată independența Algeriei, pledând pentru o soluție în care arabii și europenii să poată trăi împreună cu drepturi egale. Pentru a răspunde în cele din urmă la întrebarea unui student algerian din Stockholm, în momentul în care i s-a înmânat premiul Nobel: „Cred în justiție, dar o voi apăra pe mama mea înaintea justiției.” Apoi, până la moartea sa brutală, a tăcut în fața inevitabilității independenței.

Găsită pe rețelele de comunicare virtuală, publicăm aici o reacție palestiniană la interviul acordat de David Grossman cotidianului italian La Repubblica.

„Este un genocid.

Mulțumim, David Grossman. Ți-au trebuit 22 de luni, peste 60.000 de morți, copii arși de vii, corturi de refugiați șterse de pe hartă și spitale transformate în morgi, pentru a spune în sfârșit ceea ce fiecare palestinian strigă cu toată puterea. Dar iată că se aplaudă «curajul» tău. Ne minunezi de «luciditatea» ta. Plângi «cu inima frântă», dar unde ți s-a frânt inima? Cu siguranță nu la Deir Yassin. Nu la Sabra. Nu la Khan Younès. Nu în Gaza în 2008. Nici în 2014. Nici în mai 2021. Te-ai trezit după ce era deja prea târziu, de parcă vocea ta ar putea repara ceva. Și, bineînțeles, spui: «Totul s-a schimbat în 1967». De parcă buldozerele din Yaffa nu ar fi urlat niciodată. De parcă Haifa nu ar fi fost golită.

De parcă casele noastre nu ar purta încă cheile ruginite din 1948.

De parcă ororile s-ar fi produs într-o zi de iunie, și nu în 1947, sau 1917, sau în fiecare birou de stare civilă care ne șterge numele.

Nu, nu ocupația din 1967 a «corupt» Israelul.

Este proiectul în sine. Un proiect construit pe absența noastră, pe ștergerea noastră, pe deposedarea noastră, pe curățarea noastră etnică. Statul israelian nu a căzut în «ispita puterii absolute». S-a născut cu această ispită. S-a construit pe ideea că noi nu existăm, că suntem un obstacol, un praf de măturat, nume prea lungi pentru cărțile de identitate.

Așadar, nu, nu ai «făcut totul» pentru a evita acest cuvânt. Ai făcut exact ceea ce face acest regim de 77 de ani: ai privit în altă parte. Ai vorbit despre pace când noi vorbeam despre supraviețuire. Ai fluturat umanismul când ne îngropam copiii.

Și acum, când sângele curge pe ecrane, vrei să vorbești «ca un om distrus», în numele unui «fundament comun», în numele umanității regăsite? Nu. Nu vom construi nimic pe o tăcere atât de profundă. Nu avem nevoie de trezirea ta, David.

Avem nevoie ca acest sistem să cadă.

De apartheid, fără scuze.
De ocupație, fără poezii.
De colonizare, fără suspine.”

Citiți și:
Un raport ONU acuză Israelul de comiterea de crime de război şi împotriva umanităţii în atacurile sale din Gaza
Pentru a-și acoperi crimele din Gaza, Israelul susține că a „pierdut controlul” asupra soldaților

yogaesoteric
17 septembrie 2025