Tony Blair și capcana din Gaza: Control colonial continuu deghizat în „tranziție”

Gaza este un teritoriu ocupat. Granițele, spațiul aerian, importurile, exporturile și chiar caloriile sale sunt controlate de Israel și de susținătorii săi occidentali. Gaza nu are nevoie de un alt steag arborat deasupra ruinelor sale; are nevoie de dreptul de a reconstrui după propriile reguli.

Mirajul „Tranziției”

Guvernele occidentale pregătesc un plan pentru administrarea postbelică a Gazei. Propunerea, avansată prin coordonare discretă între Washington, Londra și Ierusalim, ar urma să înființeze un nou organism internațional numit Autoritatea Internațională de Tranziție pentru Gaza, care să guverneze teritoriul timp de câțiva ani după conflict. Se spune că acest concept, promovat ca un efort de stabilizare, se inspiră din misiunile anterioare conduse de străini în Kosovo și Liban.

În centrul acestui „plan” se află sugestia ridicolă că fostul prim-ministru britanic Tony Blair ar fi potrivit să conducă autoritatea, supraveghind reconstrucția, poliția și guvernarea Gazei în numele autoproclamatei comunități internaționale.

Guvernatorul Gazei, Blair. „Poftim?!”

Tony Blair, pe atunci prim-ministru britanic, i-a oferit lui George W. Bush acoperire politică pentru invazia Irakului, care a dus la moartea a peste 1.000.000 de irakieni. Pe 23 iulie 2002, așa cum se consemnează în infamul memoriu Downing Street, guvernul lui Blair a analizat argumentele pentru război și a concluzionat că „informațiile și faptele [SUA] erau manipulate în jurul acestei politici”. Cu alte cuvinte, președintele Bush mințea despre faptul că Irakul reprezenta o amenințare.

Guvernul britanic, condus de Blair, știa că Bush mințea. Tony Blair a acordat o legitimitate specială acestei minciuni. Atacul SUA asupra Irakului a început șapte luni mai târziu. Devotamentul servil al lui Blair față de narațiunea occidentală, oricât de coruptă ar fi, îl califică pentru a conduce o Autoritate Internațională de Tranziție pentru Gaza, un organism interimar care ar conduce Gaza timp de câțiva ani înainte de a preda puterea unei Autorități Palestiniene restructurate.

Acesta este un proiect imperial prin definiție, unul care ar consolida controlul permanent, ar adânci diviziunea și ar asigura subjugarea Gazei. Ce surpriză.

Intră în scenă Tony Blair în rolul unui emisar pentru pace, ilustrând inversiunea grotescă a realității în care un arhitect al războiului devine un exemplu de pace pentru un popor care a experimentat ravagiile genocidului din mâna intereselor occidentale pe care Blair continuă să le servească.

Rapoarte mai recente indică faptul că președintele Trump sau reprezentanți aliniați cu Trump vor participa, de asemenea, la această pretenție de guvernare, dar bănuiala mea este că implicațiile sumbre ale unei astfel de acțiuni vor face Casa Albă să ezite și vor încuraja și mai mult numirea lui Blair ca guvernator al ocupației din Gaza, prezentată ca o reformă. Motto-ul corect al acestei reinterpretări cinice a dominației coloniale de către aceleași puteri care au desenat harta Orientului Mijlociu s-ar cuveni să fie: „Ceea ce a fost distrus, rămâne distrus”. În aceste condiții, imperialismul ca umanitarism devine război ca pace. Cine ar putea menține mai bine acest sistem jalnic decât Blair, care, în calitate de trimis al Cvartetului pentru Orientul Mijlociu (compus din SUA, UE, ONU și Rusia) între 2007 și 2015, a servit exclusiv interesele Israelului?

Kosovo: Ocupația deghizată în eliberare

Să aprofundăm ideea conform căreia Blair și susținătorii săi prezintă Kosovo și Liban ca fiind ceea ce își propun să facă în Gaza, demonstrând că administrația internațională poate produce democrație liberală. Conform spuselor lor, intervenția NATO din 1999 a fost un triumf. Forțele lui Miloșevici au fost expulzate, Națiunile Unite au preluat controlul și, în cele din urmă, a apărut un stat stabil. Însă istoria spune o poveste diferită. Sub Misiunea Administrativă Interimară a Națiunilor Unite în Kosovo, oficialii străini au preluat controlul executiv, legislativ și judiciar deplin.

Liderii locali au fost reduși la consultări. La început, aceasta a fost acceptată ca eliberare. În cinci ani, s-a înțeles că nu era vorba de eliberare, ci de ocupație. Revoltele au izbucnit în 2004. Expresia „UNMIK înseamnă guvernare prin gloanțe” a surprins adevărul despre un guvern lipsit de responsabilitate, impus fără consimțământ.

Kosovo trece astăzi printr-o implementare și mai rigidă a unui model eșuat și greșit de fractură forțată și guvernare sectară deghizată în pace și democrație. Este un loc în care puterile occidentale celebrează iluzia stabilității, menținând în același timp realitatea dependenței. Modelul Kosovo, care a instituționalizat ocupația sub management internațional, este propus pentru Gaza.

Liban: Arhitectura diviziunii

Atât Kosovo, cât și Libanul au fost construite pe aceeași premisă imperială: popoarele divizate sunt mai ușor de controlat decât cele unite. Modelul libanez a înrădăcinat sectarismul colonial sub deghizare locală. Sub Mandatul francez care a început în 1920, Libanul a devenit un teren de testare pentru ceea ce Occidentul numește încă partajarea puterii. Franța a redesenat granițele pentru a crea un stat majoritar creștin sub conducere maronită și a inclus identitatea sectariană în constituție.

Pactul Național din 1943 a codificat ulterior acest aranjament, garantând fiecărei comunități religioase controlul fix asupra celor mai înalte funcții: președinția unui creștin maronit, prim-ministrul un musulman sunnit și președintele parlamentului un musulman șiit. Ceea ce părea a fi echilibru era, în realitate, un sistem de diviziune permanentă. Această structură nu s-a născut din cultura Libanului. S-a născut din strategia colonială franceză, concepută pentru a păstra influența prin menținerea fragmentării interne a țării. În timp, sectarismul a devenit nu o reflectare a societății, ci o arhitectură a acesteia. Au urmat patronajul, corupția și conducerea milițiilor. Fiecare comunitate a devenit un feud, fiecare minister un premiu pentru elita unei secte.

Când a izbucnit războiul civil în Liban în 1975, această moștenire colonială pusese deja bazele unor falii. Războiul a fost rezultatul logic al unui sistem care definea cetățenii mai întâi prin confesiune și apoi prin loialitate. Chiar și Acordul de la Taif din 1989, care a pus capăt războiului, doar a recalibrat cotele. Nu a înlăturat eșafodajul sectar care garanta paralizia. Rezultatul este o națiune în care însăși guvernarea este un blocaj, unde corupția, inegalitatea și dependența se deghizează în coexistență. Faptul că Libanul este acum invocat ca un plan pentru Gaza, fragilitatea fabricată prezentată ca armonie multiculturală, negocierile nesfârșite vândute drept pace demonstrează că Occidentul nu știe nimic despre Liban și cu atât mai puțin despre Gaza.

Repetarea istoriei în Gaza

Aplicarea abordării libaneze în Gaza înseamnă reproducerea deliberată a condițiilor conflictului și numirea acestuia reconstrucție. Înseamnă confuzia dintre divizare și diversitate, dintre subjugare și securitate, dintre ocupație și ordine. Gaza nu este un stat eșuat care are nevoie de administrare. Este un teritoriu ocupat. Granițele, spațiul aerian, importurile, exporturile și chiar caloriile sale sunt controlate de Israel și de susținătorii săi occidentali. A trăit sub blocadă și bombardament ani de zile. Economia și infrastructura sa sunt strangulate sistematic. O administrație importată, înarmată, finanțată și condusă de străini nu ar aduce o ușurare. Ar extinde sistemul existent de control colonial, oficializându-l sub o conducere internațională. O astfel de misiune ar echivala cu același rezultat: stăpânire străină ca eliberare. Gaza nu are nevoie de un alt steag arborat deasupra ruinelor sale; are nevoie de dreptul de a o reconstrui după propriile reguli.

Lecții neînvățate: De la Sykes-Picot la Blair

Diplomații occidentali, custozi ai sistemului care a creat criza, descriu astfel de misiuni ca fiind temporare. Gaza știe ce înseamnă „temporar”: decenii de aranjamente interimare care nu se termină niciodată, puncte de control care nu se închid niciodată și o ocupație care a metastazat în permanență. De la Acordul Sykes-Picot până la Declarația Balfour, Marea Britanie și aliații săi au sculptat Orientul Mijlociu în state artificiale, au instalat guverne sectare și au numit-o ordine, creând condiții pentru guvernul sectar al Israelului născut din divizare și menținut prin dominație militară.

Gândirea fosilizată de la Sykes-Picot și Balfour se strecoară prin pretenția veche că așa-numitul Occident civilizat este necesar să supravegheze Estul instabil, printr-o misiune colonială insidioasă, reîmpachetată ca un imperativ al secolului al XXI-lea.

O poveste despre doi lideri

Eu și Tony Blair ne-am aflat pe părți opuse ale istoriei.

Blair și-a folosit funcția pentru a justifica invazia Irakului. Eu mi-am folosit poziția de membru al Camerei Reprezentanților Statelor Unite pentru a urmări să o împiedic.

Nu am fost șef de stat, dar am folosit toate puterile din strategia parlamentară a Congresului pentru a-i provoca atât pe Bush, cât și pe Blair, inclusiv pentru a ajuta la mobilizarea a milioane de oameni împotriva războiului din Irak. Acest contrast contează. Aceleași guverne care au purtat acel război bazat pe minciuni vor acum să-l pună pe Tony Blair la conducerea Gazei, ca și cum coautorul unei tragedii ar putea administra leacul pentru alta.

Ce necesită pacea adevărată

Încercarea de a gestiona Gaza ca o provincie izolată sub administrație internațională este cea mai recentă etapă a unui secol de izolare colonială. Aceasta reflectă logica Mandatului Britanic: de a stabiliza prin control, de a promite independența, negând-o în practică. Acesta nu este un conflict între două părți egale. Este o ocupație prelungită, susținută de arme occidentale și de diplomația occidentală. A vorbi sincer despre pacea în Orientul Mijlociu înseamnă a confrunta această realitate.

O pace adevărată nu poate fi construită pe împărțiri, blocade și guverne impuse din exterior. E necesar să înceapă cu recunoașterea suveranității palestiniene, nu ca o concesie, ci ca un drept. E necesar să însemne sfârșitul ocupației, demontarea sistemelor de apartheid și restabilirea egalității în fața legii. Până când lumea nu va fi dispusă să înfrunte întregul adevăr moral și istoric al Palestinei, fiecare plan de tranziție va fi pur și simplu un alt nume pentru dominația a ceea ce a fost odată o singură patrie continuă, redusă concertat la fragmente izolate. Țara Palestinei există ca enclave deconectate, fiecare înconjurată de puncte de control militare, ziduri și așezări construite ca instrumente de control, în sfidarea dreptului internațional.

Gaza este izolată dinspre mare și aerian. Cisiordania este împărțită în zone de ocupație, fiecare supravegheată de forțele israeliene și coloniști ilegali. Ierusalimul de Est este șters prin strangulare birocratică și strămutare. Ceea ce rămâne din Palestina este un mozaic de închisori, rezultatul deliberat al unui sistem colonial violent, care își bate joc de autoguvernare. Guvernul Israelului, modelat de politicile de apartheid și de expansiune militarizată, a creat instabilitatea pe care acum pretinde că o combate. A normalizat violența, a dezumanizat milioane de oameni și a stins orice speranță de pace.

O autoritate tranzitorie în Gaza nu are menirea de a transforma această realitate fundamentală. Adevărata tranziție, de la ocupație la coexistență, de la apartheid la egalitate, e necesar să înceapă în interiorul Israelului.

Autor: Denis Kucinich

(Dennis J. Kucinich a fost membru al Congresului Statelor Unite timp de șaisprezece ani și a candidat de două ori la funcția de președinte al Statelor Unite, pe o platformă bazată pe pace, adevăr și integritate constituțională. A condus opoziția împotriva războiului din Irak și a introdus articole de punere sub acuzare împotriva președintelui George W. Bush și a vicepreședintelui Dick Cheney pentru că au indus în eroare națiunea și au dus-o la război.)

Citiți și:
Prof. Dr. Nicolae Dima: O speranță geopolitică
Netanyahu a „mințit vulgar” planeta despre Gaza, în fața unei săli goale, la ONU. Jeffrey Sachs: Israelul comite un genocid și Netayahu e un criminal în masă. Trump: „Nu voi permite Israelului să anexeze Cisiordania. E de ajuns!”

 

yogaesoteric
3 noiembrie 2025