Alexandru Racu: „Mie chiar mi-a plăcut Cravata galbenă”

Mie chiar mi-a plăcut Cravata galbenă, în ciuda celor câteva defecte punctuale pe care le-am identificat. Desigur, nu este un film de nișă, ci un film holywoodian, pentru publicul larg și tocmai de aceea are și o valoare educativă pe care primul tip de film nu o are. Pentru mulți e o binevenită inițiere în muzica clasică, dar și o descoperire a faptului că țara asta nu a produs numai corupție, spitale de mizerie și orfane schizofrenice care mor în timpul unor slujbe de exorcizare, ci și artiști de talie mondială cu o viață și o operă demne de un film de Hollywood.

Nu neg faptul că s-au făcut niște filme foarte bune și despre subiectele cu pricina, mi-au plăcut foarte mult și După dealuri și Moartea domnului Lăzărescu. Dar faptul că s-au făcut numai astfel de filme și că tot cinemaul românesc postcomunist n-a fost în stare să producă niciun film despre o mare personalitate politică sau culturală a României spune ceva despre statutul cultural rezervat românilor pe scena globală.

Grăitoare e și reacția unor culturnici pe care se vede de la o poștă că ce-i roade de fapt e îndrăzneală românului de a-și ridica fruntea din glodul mizeriei cotidiene. Sunt aceiași pe care îi deranjează faptul că e prea mare Catedrala Națională, așa cum și se cuvine să fie, ca să se simtă tefeleul mic.

Însă fiul unui gigant a moștenit în mod firesc de la tatăl său îndrăzneala de a face ceva mare, pe măsura tatălui său, ceea ce e în sine un merit, mai ales într-un context cultural precum cel al României contemporane. Ba mai mult, la nivelul acesta, își permite să și greșească punctual, fără ca ansamblul să fie mai puțin impresionant.

Subiectivitatea filială care își lasă inevitabil amprenta pe film nu-i scade cu nimic valoarea artistică, chiar dacă se vede că regizorul a copilărit în America și n-are de unde să știe cum arată o bătaie în familie la români (una dintre scenele ratate).

În general, n-am răbdare cu falsele dihotomii estetice, mai ales când duhnesc de la o poștă a propagandă politică proastă și discurs autocolonizator. Se poate face artă bună în mai multe moduri, din mai multe unghiuri și pentru mai multe tipuri de public.

Și oricum, dacă regizorii contemporani nu agreează mitologizările lui Nicolaescu sau, mai nou, ale fiului lui Celibidache, n-au decât să-i refacă filmele în cheie realistă în loc să facă filme istorice care sunt de fapt niște filme despre niște hipsteri care fac filme istorice sau filme despre Vlad Țepeș, zis și Dracula, care sunt de fapt filme despre organul ăla care rimează cu Dracula.

Marile personalități din istoria politică și culturală a României sunt ignorate și pentru faptul că la fel cum pe nimeni nu interesează de fapt realismul, atunci când realitatea e alta decât mizeria cotidiană, tot astfel nimeni nu se riscă să trateze astfel de subiecte în singura cheie corectă din punct de vedere politic, dar complet nerealistă și prin urmare complet imbecilă și compromițătoare pentru artistul în cauză: cea caricaturală (de tip Arsenie viața de apoi).

Din punctul meu de vedere, filmul chiar merită văzut, la fel cum și demitizatorii merită să mai fie demitizați, deconstruiți și trolați în masă încă o dată, ca după Dumnezeu preferă lemnul.

Autor: Alexandru Racu

Citiți și:
Disonanța cognitivă a celor mai vehemenți și entuziaști promotori ai curentelor culturale și intelectuale ce implică irelevanța și dispariția românismului
Interviu cu dirijorul Camil Marinescu: «Dacă Iisus nu ar fi existat, era necesar să fie inventat»
Avem o țară…… și încă mai avem glasuri care cântă pentru ea

yogaesoteric
29 noiembrie 2025