Mihai Eminescu – genialul filosof al literaturii universale

Când mi-a fost dat să aflu că poetul român Mihai Eminescu este studiat și peste hotare – cu precădere, dincolo de Atlantic, mi-a venit greu să cred. Aveam impresia că cineva dintre manipulatorii acelui timp forțează nota și-n domeniul literaturii naționale, ca să dea bine în fața cârmuitorilor vremii. Era undeva în etapa de început a fostei „epoci de aur”, când accentul pe tot ceea ce aparținea, ca valoare, națiunii era amplificat cu o intensitate care nu mai are corespondent în perioada de după anii ’90.

Atunci, în plin regim socialist – încă nu se trecuse la „multilateralul dezvoltat” – am luat la cunoștință, pentru întâia oară, că opera Luceafărului, de care, ca mai toți tinerii generației mele, eram fascinat, era supusă unui tratament academic internațional, fiind aprofundată până și în renumitele centre universitare Harvard, Columbia, Indiana, Los Angeles și Chicago din SUA. Cu deosebire, nuvela „Sărmanul Dionis”, apreciată ca fiind un text romantico-metafizic de excepție. Iar, dacă în anii ’70, opera eminesciană se studia doar în cercuri anume specializate pe literatura comparată (de tipul „Romanian Studies”), după anii ’80, traducerile realizate prin grija emeritului Leon Levițchi, reprezentau apogeul de interes al străinătății intelectuale.

Spre deosebire de geniala poezie – care, prin traducerea mot-à-mot, putea să-și piardă o parte din melodicitate și din farmecul original, nuvela „Sărmanul Dionis” – mai facilă din punctul de vedere al redării – a atras cel mai mult atenția cercetătorilor, ca și a cititorilor.

Dintre parametrii filosofici amintim, îndeosebi, abordarea timpului ca iluzie a conștiinței, coexistența timpului și viitorului în spirit, faptul că timpul nu este liniar și obiectiv, că trecutul, prezentul și viitorul coexistă, că eul nu poate părăsi timpul, că timpul este un obstacol epistemic etc. Idei majore, care au fost puse în paralel cu susținerile unor erudiți ai interpretării filosofice a fenomenelor (ex. Imannuel Kant, despre timp ca formă a intuiției și Arthur Schopenhauer, despre lume ca reprezentare) sau cu influențele filosofiei upanișadice (India), ale romantismului Novalis (Germania) sau cu „Teoria formelor” a lui Platon (Grecia antică).

Eminescu, prin metempsihoza sa, îi depășește pe mulți dintre preocupații în domeniu (de pildă, pe Kant), căruia, în referire la timp, îi surclasează „teza intenției”. Pentru că, la Eminescu, timpul și identitatea sunt simple iluzii funcționale, existența este un fenomen al conștiinței, iar absolutul devine accesibil prin anularea eului personal. Un tratament idealist radical, o metafizică fără sistem care, indiscutabil, rezidă într-o filosofie cu totul specială, de necontestat.

Iată de ce „Eminescu a fost (și va rămâne pentru totdeauna – n.n.) un mare erudit. O ştiau mulţi dintre contemporanii săi, a spus-o şi G. Călinescu, subliniind varietatea lecturilor sale, de la scrierile vedice, trecând prin Platon şi – neapărat –Schopenhauer” (Claudia Dahoveanu, „Între proză și metempsihoză”, Jurnalul.ro, 27 octombrie 2010). Un înțelept al liricii universale – ne-am permite să completăm – care, dincolo de orice formă literară, a pătruns în profunzimea timpului său, supunând societatea unui rechizitoriu extrem de deranjant. Fapt pentru care, până și astăzi – la 176 de ani de la nașterea sa – încă le stă unora în gât și încearcă, prin fel de fel de tertipuri antiromânești, să-l denigreze și să-l scoată din palmaresul valoric al acestui popor excesiv de tolerant și, tot pe-atât, de umil în concurs cu nimicnicia neprietenilor dintotdeauna.

În opera „Sărmanul Dionis”, explicând că identitatea nu este fixă, iar sufletul poate traversa nu numai epoci, ci și trupuri, Eminescu își transpune eroul într-o serie de existențe, adesea dedublându-l. Și nu întâmplător, în mediul american nuvela a fost studiată dincolo de oricare altă abordare ca un text „proto-psihologic”, cu implicații în consecință. Inclusiv din punctul de vedere ontologic, lexical etc., dar și nonlingvistic (cunoștințe despre lume, societate etc.). De aici, și trimiterile la Platon (Aristocle), la Goethe, la Fichte și la Hoffman.

Dacă-ar fi să ne axăm doar pe mitul gnostic al cunoașterii interzise și să vedem lumea ca o realitate instabilă, ca pe o proiecție a conștiinței sau visul, ca real, și ar fi de ajuns să ne lămurim ce presupun spiritul infinit, dorul de absolut, ca și filosofia romantică a infinitului.

Desigur, toate acestea implică un efort aparte și o specializare deosebită, atât din partea analistului, cât mai ales a cititorului, mai mult sau mai puțin avizat. Mai ales atunci când textele filosofice ale operei sale – nu neapărat ale respectivei nuvele – urmărești să le pui în concurs cu ideile filosofilor sus-amintiți. Pentru că, vrem ori nu, este necesar să acceptăm că ideile lui Mihai Eminescu (aici am în vedere „Sărmanul Dionis”) pot fi corespondente idealismului transcedental al lui Kant sau, și mai pregnant, idealismului absolut al lui Johann Gottlieb Fichte. Chiar dacă, față de aceștia, Eminescu are o amprentă pură, specifică: la el, totul este fenomen al conștiinței, iar lucrul în sine dispare.

Până și căderea lui Dionis nu este de natură morală, ci epistemologică. O epistemologie ce excede oricărei încorsetări filosofice, chiar și rigorilor Vedantei indiene. Respectiv, acelui cadru filosofic care explorează natura realității, sufletului și a eliberării, bazându-se pe un complex de texte sacre din Upanishade, Brahma Sutre, Bhagavad Gita ș.a.

Deși unii nu-l consideră pe Mihai Eminescu ca fiind un filosof, în sens academic, ci mai degrabă un poet-filosof, în ceea ce ne privește – având în vedere că, întâi de toate, s-a afirmat tocmai în mediul academic – susținem, cu date concrete, că tocmai acestui mediu îi datorează consacrarea. Cu atât mai mult, cu cât majoritatea experților sunt de acord că, prin profunzimea meditațiilor sale metafizice, cosmologice și etice, Eminescu depășește gândirea filosofilor români și se circumscrie tematicii generale, universale, care i-a impus pe Schopenhauer, pe Kant și pe alți iluștrii cugetători. Inclusiv din lumea eterică a hinduismului.

Numai în privința lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, al cărui sistem l-a aprofundat bine, Eminescu a adoptat o poziție aparte, literalmente critică, refuzând să-i accepte anumite teze în ceea ce privește identificarea gândirii cu ființa, idealismul absolut. Dar nu se poate exagera, pentru că – fie și așa, aflat sub influența lui Kant și a lui Schopenhauer – Hegel i-a „influenţat cugetarea şi poezia lui Mihai Eminescu în ceea ce priveşte, în primul rând, formaţia ideologică a poetului. Din scrisoarea lui Mihai Eminescu către Titu Maiorescu reiese, de altfel, destul de clar că el voia cu tot dinadinsul să-şi completeze cunoştinţele sale «asupra filosofiei dreptului de stat şi a istoriei», care «sunt numai indicate la Schopenhauer», dar se găsesc pe larg comentate la Hegel” (Dumitru Păsat, Eminescu și spiritul hegelian, rubrica Eminesciana filosofică a Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu”, Chișinău, 28 iulie 2019).

Dintre gânditorii români contemporani lui, Mihai Eminescu l-a apreciat, cu deosebire, pe filosoful Vasile Conta, despre care spunea că: „Din tinereţe însă l-au atras problemele metafizicei şi, în timpul liber pe cari i-l lăsa catedra de drept, se ocupa cu citirea scrierilor de filosofie pozitivistă apărute în Anglia, Franţa şi America. Mulţi ani membru al societăţii literare Junimea, el publică în «Convorbiri» Teoria fatalismului, pe care-o traduse singur în franţuzeşte, şi Teoria ondolaţiunii universale, o încercare metafizică materialistă” (discursul din 25 aprilie 1882). Dar și pe alte personalități istorice cu reale înclinații filosofice, precum Dimitrie Cantemir, pe care l-a considerat „un model de erudit și un precursor al filosofiei românești”. Pentru el, Domnitorul Moldovei „întruchipa «omul universal» român, capabil să lege istoria națională de marea gândire europeană”. Și nu s-a ferit nicicând să-i recunoască meritele lui Aron Pumnul, profesorul său, care a avut „o influență profundă asupra viziunii filosofice și valorilor spirituale naționale” ale lui Eminescu, pe timpul cât a studiat la Cernăuți.

Așadar, Mihai Eminescu n-a fost doar un simplu poet, care a filosofat ori a cochetat cu filosofia vremii, ci mult mai mult, a fost un geniu-filosof sau, și mai exact, un filosof al poeziei și literaturii universale. Iar pentru întreaga cultură românească a constituit un indubitabil reper. Nu degeaba, filosoful Constantin Noica, un alt erudit în materie, nu s-a sfiit să afirme că: Mihai Eminescu reprezintă „conștiința noastră cea mai bună”.

De remarcat că opera filosofică a lui Eminescu, firesc, i-a influențat și literatura, poezia sa de neegalat, sporind ponderea reflecției etice nu doar în cultura și inteligența românească, ci și în cele mondiale. Spunem asta pentru că el – odată cu asimilarea și transpunerea ideilor marilor corifei ai lumii filosofice – a creat și o sinteză a tuturor acestora, îmbunătățindu-le.

Ar fi multe de spus în privința filosofiei genialului poet, dar spațiul acordat unui articol nu permite o detaliere exhaustivă. Așa că, într-un final, ne rezumăm a conchide că, spre deosebire de alți erudiți ai timpului său, Mihai Eminescu nu numai că a studiat – și chiar a tradus în limba română principiile și tezele gândirii filosofice contemporane – în parte, le-a asimilat și le-a conferit o viziune proprie, într-un fel metafizic aparte. Și altceva: mai mult decât oricare, Eminescu nu s-a limitat doar la Kant și Schopenhauer, ci și la Gottfried Wilhelm von Leibniz și Friedrich Nietzsche, pentru care a avut o apreciere cu totul specială. Pe de altă parte, nu poate fi diminuat interesul său pentru gândirea orientală, din care a și integrat în opera sa elemente din buddhism și din brahmanism, îndeosebi.

Independent de orice tendințe de diminuare a gândirii sale filosofice, ca și a inestimabilelor sale valori literare, de încercările de escamotare a adevărului ce-i sporește genialitatea, este necesar să fie evidențiat că experții moderni în materie (ex. italianca Rosa del Conte, un nume cu rezonanță în eminescologie) îl poziționează pe Mihai Eminescu în suita marilor gânditori ai lumii, precum germanul Martin Heidegger, francezul Jean-Paul Sartre și danezul Søren Kierkegaard. Și cu asta credem că am spus destul ca să priceapă cu cine vor să se confrunte acei alogeni care nu ne iubesc poporul și care, profitând de ceea ce li se permite – inclusiv legislativ – se zbat să ne întineze trecutul istoric și cultural, să înlăture cât mai multe dintre valorile Neamului Românesc și să ne prefacă marile noastre personalitățile în potențiali adversari. De ce și în ce scop, lăsăm la interpretarea fiecăruia dintre cei care mai au o brumă de dor românesc și de respect pentru țara Luceafărului literaturii universale.

Oricum, în pofida a orice și a oricui, să nu uităm niciodată că în 15 ianuarie al fiecărui an, cu toții, se cuvine să aducem omagiul cuvenit unuia dintre iluștrii pământeni ai filosofiei și literaturii universale: românul Mihai Eminescu.

Doamne, ocrotește-i pe români!

Autor: General-locotenent (r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu

Citiți și:
Eminescu și America. De vorbă cu prof. Constantin Barbu. Cel mai important scriitor român în viață continuă seria confesiunilor sale literare
Dați-i lui Eminescu ce i se cuvine: Neuitarea
Care este ziua de naștere a lui Mihai Eminescu? Îl cunoaștem cu adevărat pe Românul absolut*?

yogaesoteric
15 ianuarie 2026