Dragostea nu cade niciodată?

Poate că unul dintre cele mai vătămătoare trend-uri din lumea de astăzi este cinismul cu care sunt sfărâmate toate idealurile umanității, brutalitatea cu care sunt relativizate, ca și când dorința de a le atinge denotă o naivitate condamnabilă.

O „naivitate” atât de periculoasă, încât ea se caută să fie smulsă și copiilor, din ale căror povești triumful bunătății, al curajului și al dragostei se volatilizează încet. Vom exemplifica acest demers analizând filmul „Maleficent”, marca Disney (2014) – o variantă răsturnată a basmului „Frumoasa din pădurea adormită” de Hans-Christian Andersen.

„Maleficent” este, întâi de toate, povestea unei dezamăgiri, povestea trădării în dragoste. Zâna pădurii și a creaturilor fantastice care o populează, Malefica, se împrietenește cu un băiat, Stefan, locuitor al regatului din apropiere. Devin întâi tovarăși de joacă, iar apoi protagoniștii unei povești de dragoste, cutreierând văzduhul și pădurea, până când el încetează să o mai viziteze.

Se întâlnesc apoi, peste mulți ani, când regele vecin hotărâse să cucerească ținutul magic al mlaștinilor. Malefica îl apără și rezistă atacurilor celor care vor să intre pe tărâmul ei. Oamenii pregătesc arme tot mai periculoase, dar nu au nicio șansă în fața căpcăunilor pădurii și a altor ființe fantastice care o populează. Regele e bătrân și obosit. Pe patul de moarte, promite celui care o va omorî pe Malefica tronul și mâna fiicei sale.

Aici conștiința privitorului este deja scindată. Suntem obișnuiți să dorim triumful eroului care merge în misiunea temerară de a ucide balaurul. Numai că „eroul” e un trădător viclean, iar „balaurul” este o zână care veghează asupra echilibrului naturii, care ne-a câștigat deja simpatia.

Stefan se duce în pădure și o cheamă pe Malefica, ca atunci când obișnuiau să petreacă împreună nopți pline de farmec. Ei îi e la fel de drag ca întotdeauna. El are privirea încețoșată de viclenie. Îi dă o băutură adormitoare – simbol al conștiinței amorțite – și îi taie aripile. Le duce împăratului ca dovadă că a omorât zâna și devine moștenitorul tronului. Malefica se trezește a doua zi într-una dintre cele mai sugestive reprezentări ale trădării, cu un urlet chinuitor de durere. Mantia ei neagră devine o haină de doliu, tărâmul magic, plin de vegetație luxuriantă, se preschimbă într-o mlaștină tristă, oglindind abisul ei sufletesc. Malefica face ceea ce facem toți când suntem răniți de cei pe care îi iubim: se ascunde într-o peșteră, își ferește vulnerabilitatea de ochii lumii necruțătoare, pierde șirul zilelor și al nopților petrecute în adâncul pământului. Când iese la suprafață, are construită o nouă identitate – trăsăturile mai ascuțite, se sprijină într-un baston, în locul aripilor pe care le avea, și o dorință de răzbunare mocnită.

Prima concluzie care se poate desprinde de aici este că dragostea adevărată nu există, și că, în consecință, de fiecare dată când credem că am întâlnit-o, cădem pradă unei amăgiri. Dragostea nu mai este cea care înnobilează eroul, cea care îi oferă un scop călăuzitor suficient de puternic cât să depășească toate probele, ci cea care îl înșeală, cea care îl dezamăgește și îl îndepărtează de menirea lui. Nu punem în fața copiilor Dragostea care dă Viață, ci doar „iubiri” care pustiesc. M-am întrebat dacă astfel de narațiuni sunt menite să aducă o doză de realism în peisajul poveștii, să avertizeze că dragostea poate fi confundată de către cel neexperimentat cu tot felul de substitute ale ei. Am căutat intenția bună în noile animații Disney –, dar nu am găsit-o. Atâta vreme cât aceste anti-exemple nu sunt contrabalansate de povești restauratoare despre dragostea adevărată, cred că ele seamănă confuzie și mai ales neîncredere în rândul privitorilor. Pare că duhul lor este un duh al disperării și răzvrătirii, de vreme ce în lumea în care trăim nici măcar dragostea adevărată nu poate fi găsită. Pare că Dumnezeu ne-a părăsit definitiv.

Cultura anti-eroului

Cea de-a doua este geneza anti-eroului, justificată de suferințele prin care acesta a trecut. Făcând parte din același trend cu „Joker” și „Cruella”, „Maleficent” sugerează că Zâna răului și a distrugerii a apărut prin metamorfoza unei fete drăgălașe, rănite de cruzimea iubitului ei de odinioară, de confruntarea cu răutatea oamenilor. Bineînțeles, există aici un sâmbure de adevăr – întâlnirea cu Răul, în orice formă a lui, ne pune față în față cu cele mai întunecate abisuri din sufletul nostru. Însă eroul este chemat să le transfigureze, prin cultivarea atitudinii virtuoase față de tragediile care îl amenință, față de răutatea care amenință să-l doboare.

Ce diferență între linia narativă a poveștilor Disney și cea a basmelor! Îl avem pe Harap-Alb, captiv în fântână, după ce nu ascultase sfaturile tatălui său. Situația este evident nedreaptă – Spânul îi fură identitatea și îl preface din fiu de împărat in slugă. Ce face Harap Alb în fața nedreptății? Își asumă deplin postura în care a ajuns și îndeplinește cu tenacitate fiecare probă, până când caracterul lui – iar nu titlul – îl recomandă ca moștenitor de drept. Avem și varianta feminină a eroului, în „Povestea Porcului”. Din nou, datorită greșelii inițiale (în ambele scenarii greșeala este o neascultare) tânăra soție se vede singură, nevoită să parcurgă o călătorie anevoioasă, presărată cu încercări, pentru a-și regăsi bărbatul. Pe de altă parte, iat-o pe Maleficent. O zână cu un tărâm minunat și prosper, trădată de prietenul ei din copilărie. Și schilodită de el, de vreme ce i-a tăiat aripile. Răspunsul ei? Ura. Îl urăște cu atâta putere pe cel care i-a făcut rău, încât așteaptă nașterea fiicei lui și o blesteamă.

Dar care este diferența dintre acest cadru și basmul lui Hans-Christian Andersen?, am putea fi întrebați. Până la urmă, filmul e doar o reinterpretare a unei opere din literatura universală. E simplu. În poveste, zâna cea rea este zâna cea rea. În filmul Disney, zâna cea rea e doar o zână bună care a fost rănită. Suntem invitați să simpatizăm cu ea, să o compătimim și să îi dorim triumful. Să privim blestemul micuței Aurora ca pe un răspuns natural al atacului pe care ea însăși îl suferise. Acest curent al îndrăgirii antagonistului nu aduce cu sine, așa cum pare la prima vedere, numai o atitudine compătimitoare, ci și un spirit al auto-justificării, al auto-îndreptățirii. Dacă am fost nedreptățit, dacă am suferit, bineînțeles că am făcut rău la rândul meu. Capcana abdicării de la responsabilitate și, eventual, a învinuirii lui Dumnezeu. Cum să nu te scufunzi în deprimare, dacă oamenii sunt o serie de consecințe nefericite ale întâmplărilor prin care trec? Cum să mai vrei să-ți ridici crucea, de vreme ce ai suferit necazuri și ai motive întemeiate să te întorci cu furie împotriva lui Dumnezeu? În locul acestei perspective demoralizante a determinismului, să le arătăm copiilor, mai degrabă, că Binele și Răul sunt alegerea noastră, ca ființe libere și suverane. Și că responsabilitatea alegerii este la noi.

Despre „masculinitatea toxică”

În tot filmul, nu există nici măcar un singur model masculin benefic. Arhetipurile masculine înfățișate sunt tiranul, servitorul și tânărul incompetent. Regele Stefan este prototipul tiranului. Mai întâi o trădează pe Maleficent și îi taie aripile doar ca să parvină la curte, apoi devine un rege crud, care își terorizează supușii și îi obligă să muncească pentru a sluji planurilor lui de răzbunare. Rece cu fiica și cu soția sa, Stefan îmbătrânește ros de resentimente și ură, dorindu-și cu ardoare să o întâlnească pe Malefica, ca să se poată răzbuna. În loc să vegheze asupra bunăstării regatului său, el poruncește neîncetat fabricarea de arme și construiește ziduri de fier în jurul palatului, imagine sugestivă pentru însingurarea stearpă în care se izolează un suflet măcinat de dușmănie.

Cea de-a doua apariție masculină este Diaval, un corb pe care Malefica îl salvează de la moarte și care, drept mulțumire, devine servitorul ei loial. Un simp, cum ar spune generația Z. Aici filmul eșuează din nou să aprindă scânteia speranței, oglindind cu cinism o generație de femei deziluzionate în relațiile de cuplu. Care e cea mai tentantă strategie după ce ai fost trădată și rănită de cel pe care l-ai îndrăgit? Să renunți fără echivoc la idealul iubirii, plimbându-te printre ruinele împărăției tale lăuntrice, iar apoi să folosești seducția pentru a instrumentaliza relația cu oricare dintre bărbații care vor mai intra în viața ta. Malefica sacrifică dorința ei de iubire adevărată, pentru a avea, în schimb, putere – îl transformă pe Diaval, oricând, în orice fel de vietate îi este de folos, nu îl lasă să-și termine propozițiile, îl trimite în misiuni de recunoaștere și are alături pe cineva dispus să îi asculte ordinele și să îi țină companie din când în când. Serviabil, supus, lipsit de simțul demnității, acesta este întruchiparea unei masculinități subjugate de pofte. Pe un alt palier de interpretare, corbul este simbolul războiului în mitologia scandinavă, completând în această privință înclinațiile distrugătoare ale stăpânei lui. Prevestitor al morții, dar și purtător al mesajelor dumnezeiești, imaginea corbului este o altă modalitate de a integra ambivalența și ambiguitatea morală întruchipată de Maleficent. Nemaivorbind de nume, care sugerează fără ocolișuri comuniunea cu diavolul.

Ultimul personaj, Phillip, are o personalitate nedefinită și o prezență episodică. Întâlnirea lui cu Aurora reprezintă mai degrabă o parodiere a întâlnirii Frumoasei din Pădurea Adormită cu prințul, stângace și lipsită de consistență. Când ea cade pradă blestemului, Phillip nu se grăbește să vină să o salveze, ci este adormit, așezat pe cal și adus la palat de Maleficent, inconștient și, deci, complet pasiv. Odată ajuns acolo, zânele sunt cele care îl îmboldesc să o sărute pe prințesă, în vreme ce el se codește, demitizând complet „sărutul dragostei adevărate”. În orice caz, acesta nu are niciun efect, devenind un motiv de dezamăgire și o nouă confirmare că nu există o dragoste suficient de puternică, încât să sfărâme blestemul. Acest personaj nu are nicio contribuție în lupta finală, dovedindu-se, din acest punct de vedere, încă și mai puțin util decât Diaval, iar în cadrul de la sfârșitul filmului, apare plasat excentric, într-o margine, în vreme ce Aurora se află în centrul tabloului, înconjurată de viețuitoarele tărâmului magic, încoronată drept regină a ambelor regate.

Pentru cineva obișnuit cu basmele clasice, discordanța este evidentă: în această poveste, nu există niciun erou demn de mâna prințesei. Basmul nu se termină cu triumful unui cuplu domnitor, ci doar cu încoronarea unei tinere, alături de „nașa zână”, care, la rândul ei, împărățește singură. O lovitură dată unirii dintre bărbat și femeie ca principiu al echilibrului universului. Punctul culminant al acestei răsturnări a ordinii naturale este reprezentat de sărutul care o trezește pe Aurora la viață, „sărutul dragostei adevărate”, care nu este nicidecum sărutul unui print, ci al……. Maleficei. Chiar dacă valoarea simbolică a acestui moment nu este de promovare a agendei LGBTQ+ (deși se poate suspecta această intenție), totuși reușește să discrediteze dragostea erotică și frumusețea ei dătătoare de viață și totodată să minimalizeze contribuția masculină la salvarea regatului. Aspirația la formarea unui cuplu armonios este vizualizată ca fiind depășită și inutilă – de ce să sfârșești punându-ți nădejdea în cineva care se va putea dovedi un tânăr incapabil, când ai putea să-ți asiguri victoria aliindu-te cu o putere întunecată, eventual sub stindardul independenței și al libertății de alegere?

(va urma)

Autor: Elena Tulea

Citiți și:
Simboluri creștine în basmul eminescian „Făt-Frumos din lacrimă”
Ghid anti-manipulare pentru părinți, copii și cadre didactice (I)

yogaesoteric
1 februarie 2026