Raportul Comisiei Juridice a Congresului SUA și tăcerea instituțională mormântală din România. Cine se ascunde înainte de a intra în zid când întrebările devin incomode?
Raportul prezentat în Comisia Juridică a Congresului american a pus România într-o situație rară: aceea de a fi obligată să se privească din exterior. Nu prin propagandă, nu prin comunicate diplomatice, ci printr-un document care ridică semne de întrebare despre decizii interne majore. Răspunsul statului român a fost însă aproape unanim: tăcere, minimalizare și fugă de responsabilitate. O continuare a stării de fapt din 6 decembrie 2024.
Guvernul României a ales limbajul contabil.
Nicio explicație politică, nicio asumare publică, doar fraze sterile despre „interpretări greșite” și „lipsă de relevanță”.
De parcă problema ar fi fost zgomotul mediatic, nu substanța întrebărilor. Când executivul refuză să explice decizii care afectează însăși arhitectura democratică, nu mai vorbim despre prudență, ci despre dispreț. Față de popor și mai ales față de existența însăși a statalității României. Că termenul de „suveran” nu place puterii.
Președinția, instituția care ar fi necesar să garanteze echilibrul și dialogul democratic, a preferat absența.
Nicio poziție clară.
Nicio adresare directă către cetățeni. [La 24 de ore după prezentarea Raportului, Nicușor Dan a emis un comunicat, redactat cu inteligența artificială, în care sfidează poporul român, susținând că raportul SUA nu se referă la România! – n.n.]
Doar o liniște calculată, ca și cum subiectul nu ar exista. Într-un stat matur, tăcerea șefului statului într-un asemenea moment ar fi de neconceput. În România, a devenit reflex. O obișnuință care întărește faptul că România are un președinte de rezervă.
Curtea Constituțională a României, aflată în centrul celor mai sensibile decizii din ultimii ani, rămâne o fortăreață opacă. Hotărâri cu impact uriaș sunt livrate fără explicații inteligibile pentru public, fără transparență reală, fără disponibilitate pentru dialog. CCR nu mai vorbește cu cetățenii. Le vorbește peste cap. Și cu mult dispreț, pupând totodată condurul Franței.
Autoritatea Electorală Permanentă, instituția care ar fi necesar să apere procesul democratic, a fost aproape invizibilă.
Nicio clarificare fermă. Nicio prezentare coerentă a faptelor. Exact în momentul în care încrederea publică ar fi fost necesar să fie consolidată, instituția a ales discreția totală. O discreție care seamănă mai mult cu abandonul. Și mai ales care demonstrează pactul de vinovăție dintre instituțiile statului. Paralel.
Partidele politice au completat tabloul. Cele aflate la putere au tratat raportul ca pe o problemă de imagine, nu de fond. Cele din opoziție l-au folosit fragmentar, oportunist, fără a cere oficial o anchetă serioasă sau o dezbatere parlamentară reală. Nimeni nu a dorit adevărul complet. Doar avantajul propriu.
Între timp, cetățenii au primit mesajul cunoscut: nu întrebați prea mult. Cine invocă raportul este suspect.
Cine cere explicații este „iresponsabil”.
Cine insistă este acuzat de destabilizare.
Aceasta este cea mai periculoasă inversare democratică: statul nu mai răspunde în fața poporului, ci poporul este pus la colț pentru că cere răspunsuri.
Raportul Congresului american nu este o sentință. Dar reacția instituțiilor românești este un autodenunț. Un stat sigur pe sine explică. Un stat fragil evită. Un stat care se teme își disciplinează cetățenii prin tăcere și stigmatizare. Nu documentul este problema. Ci faptul că niciuna dintre instituțiile cheie ale României nu a avut curajul să vorbească deschis.
Când toate vocile puterii tac în același timp, nu mai este coincidență.
Este sistem. Paralel!
Iar un sistem care cere încredere, dar refuză transparența, nu mai guvernează democratic.
Doar administrează supunerea.
Raportul Congresului american nu acuză direct, dar ridică întrebări legitime. Refuzul instituțiilor de a răspunde devine o formă de vinovăție politică. Nu penală. Nu juridică. Ci democratică. Pentru că democrația nu moare prin lovituri spectaculoase. Ea moare prin acumularea de decizii netransparente, justificate prin tăcere.
Cei care au puterea au obligația de a explica. Dacă nu o fac, este pentru că nu pot recunoaște public intern și extern că președintele de fapt și de drept al statului român este Călin Georgescu.
Întrebarea care se naște din context este următoarea:
Cine răspunde când statul cere tăcere dar nu oferă Adevăr?
Finalul acestora este aproape!
Orice narațiune livrată are un capăt!
Se numește Zid!
În care vor intra și noi vom vedea consecințele. Celor ce au anulat democrația prin Lovitură de Stat!
Domnul să vă miluiască.
#RămânețiOameniLiberi
#Țara_Înapoi
Autoare: Zoe Dantes
Citiți și:
România, citată de SUA pentru cele mai agresive măsuri de cenzură din UE. Luminița Arhire: Descurcați-vă… Sunteți pe cont propriu, băieți!
Călin Georgescu, solicită noi alegeri prezidențiale și parlamentare: Să se desecretizeze toate documentele care au stat la baza deciziilor din 6 decembrie 2024. O democrație solidă nu se teme de clarificare și nici de verificare
yogaesoteric
17 februarie 2026