Rolul discret al Europei în războiul împotriva Iranului

În timp ce liderii europeni fac apel la reținere și diplomație, acțiunile lor spun cu totul altceva. De la infrastructura militară până la alinierea politică, Europa nu se distanțează de războiul împotriva Iranului; dimpotrivă, este implicată în acesta, dezvăluind un model mai profund de dependență față de Statele Unite și de declin strategic.

Liderii europeni au răspuns la războiul împotriva Iranului cu un limbaj familiar: apeluri la reținere, apeluri la diplomație și angajamente reînnoite față de dreptul internațional. De la Bruxelles la Berlin, limbajul a fost măsurat, chiar prudent. Cu toate acestea, decalajul dintre ceea ce spune Europa și ceea ce face a fost rareori atât de evident.

În timp ce guvernele europene se distanțează public de escaladare, infrastructura, alianțele și politicile lor continuă să susțină chiar efortul de război pe care pretind că îl contestă. Bazele militare, rețelele logistice și structurile de informații legate de NATO rămân pe deplin operaționale.

Fluxurile de arme continuă. Sprijinul politic, deși adesea indirect, este incontestabil.

Această contradicție nu este doar o chestiune de ipocrizie. Ea dezvăluie ceva mai profund despre poziția Europei în ordinea globală, una definită mai puțin de autonomie decât de dependența structurală față de Statele Unite. Războiul împotriva Iranului nu creează această realitate; el o expune.

Alinierea la NATO

La baza poziției limitate a Europei se află apartenența sa de lungă durată la alianța transatlantică. NATO a oferit, timp de decenii, cadrul pentru securitatea europeană. Dar a modelat și politica externă a Europei, restrângând spațiul pentru acțiuni independente.

Pentru Vijay Prashad, istoric și director executiv al Institutului pentru Cercetare Socială Tricontinental, această relație explică contradicția aparentă dintre retorica Europei și comportamentul său.

„Ei bine, această contradicție se află în centrul acordului transatlantic, în cadrul căruia țările europene și-au cedat, într-un anumit sens, politica externă Statelor Unite prin aderarea la NATO. Într-un anumit sens, NATO modelează în mare parte politica externă a Europei, iar Europa nu dispune de prea multă independență pentru a-și trage propria direcție de politică externă.”

Aceasta nu este doar o chestiune de alegere politică într-un moment dat. Ea reflectă o realitate instituțională mai profundă. Sistemele de securitate, informații și militare ale Europei sunt profund interconectate cu cele ale Statelor Unite.

În momentele de criză, divergențele devin nu doar costisitoare din punct de vedere politic, ci și dificile din punct de vedere structural. „Așadar, indiferent de declarațiile făcute de capitalele europene, când vine vorba de acțiune, europenii sunt chiar acolo, alături de Statele Unite”, a declarat el pentru Al Mayadeen English.

De la pasivitate la complicitate

O întrebare centrală ridicată de război este dacă Europa este un observator pasiv sau un participant activ. Răspunsul indică din ce în ce mai mult cea de-a doua opțiune.

„Europa oferă diverse forme de asistență – asistență directă – israelienilor și Statelor Unite, inclusiv utilizarea bazei britanice din Cipru, care este practic o bază NATO. Așadar, complicitatea se află în inima lumii NATO.”

Această implicare nu ia întotdeauna forma unui angajament militar direct, dar este totuși concretă. Utilizarea teritoriului european pentru operațiuni, menținerea lanțurilor de aprovizionare și continuarea transferurilor de arme contribuie toate la funcționarea efortului de război.

Prashad încadrează acest aspect într-o traiectorie istorică mai lungă: „Europa a avut o relație foarte urâtă cu Iranul de-a lungul secolului XX. Țările europene au fost cele care au organizat lovitura de stat din 1953 care l-a adus la putere pe șahul Iranului, a cărui domnie extrem de brutală a durat din 1953 până în 1979. Germania de Vest a fost cea care a furnizat arme chimice Irakului pentru a le folosi împotriva noii Republici Islamice între 1980 și 1988. Și alte țări europene l-au înarmat pe Saddam Hussein pentru a duce un război urât împotriva poporului iranian.”

Istoria nu este întâmplătoare. Ea modelează felul în care Europa este percepută la Teheran și în întreaga regiune. Mai important, ea subliniază faptul că rolul actual al Europei face parte dintr-un continuum mai lung de intervenție, aliniere și calcul strategic.

Standardul colonial

Europa și-a cultivat de mult timp o imagine de apărător al dreptului internațional. Instituțiile și tradițiile sale diplomatice sunt prezentate frecvent ca piloni ai unei ordini globale bazate pe norme. Războiul împotriva Iranului a scos însă la iveală fragilitatea acestei afirmații.

„Dacă europenii vor să aibă o politică externă semnificativă, aș vrea să o văd……. Unde este condamnarea din partea capitalelor europene? Nicio capitală nu a condamnat clar acest război de agresiune. Este destul de frapant.”

Comparația cu alte conflicte este inevitabilă. „A existat o indignare imediată față de intrarea Rusiei în Ucraina, dar bombardamentele israeliene, inclusiv uciderea civililor, printre care 180 de elevi chiar în prima zi a bombardamentelor, nimic din toate acestea nu a stârnit o condamnare completă pe baza dreptului internațional.”

Această inconsistență are consecințe. Ea subminează credibilitatea Europei nu doar în Asia de Vest, ci la nivel global.

„Pretenția Europei de a fi un apărător al dreptului internațional a fost profund subminată. S-ar putea spune că aceasta era deja grav afectată în contextul Gazei, iar în această situație cu Iranul, pretenția este și mai slăbită.”

Pentru Prashad, problema nu este un standard dublu, ci ceva mai sistemic: „De fapt, aș spune că Europa nu are un standard dublu, ci un singur standard. Iar acel standard este ceea ce aș numi un standard colonial”.

Repercusiuni economice și auto-vătămare strategică

Chiar dacă Europa se aliniază politic la strategia SUA, suportă din ce în ce mai mult costurile economice ale acestei alinieri. Războiul împotriva Iranului amenință să perturbe și mai mult Strâmtoarea Ormuz, o arteră critică pentru aprovizionarea globală cu energie. Orice escaladare riscă să crească prețurile petrolului, să intensifice inflația și să împingă economiile europene deja fragile spre recesiune.

Totuși, după cum observă Prashad, vulnerabilitatea Europei nu este nouă: este rezultatul unei serii de decizii strategice luate în ultimele două decenii.

„În ultimii cel puțin 20 de ani, Europa a desfășurat ceea ce ar putea fi descris ca un fel de autosabotaj energetic”, a spus Prashad, care este și autorul a 40 de cărți, inclusiv Washington Bullets.

El urmărește această traiectorie prin rupturi succesive: „Prin participarea la sancțiunile SUA împotriva Iranului, Europa a eliminat efectiv unul dintre principalii săi furnizori de petrol din mixul energetic. Apoi, în urma războiului din Libia, o altă sursă majoră de energie a fost destabilizată. Și mai târziu, prin deteriorarea relațiilor cu Rusia, Europa și-a redus accesul la petrolul și gazul natural rusesc.”

Efectul cumulativ a fost acela de a împinge Europa către surse de energie mai scumpe și mai puțin stabile. „Ca urmare, a fost nevoie să se bazeze mai mult pe gazul natural lichefiat și alte importuri, adesea la un cost mai ridicat.”

Aceste decizii nu au fost luate izolat. Ele s-au înscris într-o aliniere geopolitică mai largă, una care a acordat prioritate coeziunii strategice cu Statele Unite în detrimentul pragmatismului economic.

Limitele independenței

Situația dificilă a Europei ridică o întrebare mai amplă: în ce măsură poate acționa independent într-o lume definită de competiția marilor puteri?

„Europa are spațiul necesar pentru a lua propriile decizii. Dar nu vezi foarte des Europa contrazicând Statele Unite.”

Au existat momente de divergență, cum ar fi refuzul Germaniei de a se alătura războiului din Irak în 2003, dar acestea rămân mai degrabă excepții decât regula.

De cele mai multe ori, prevalează alinierea. Iar această aliniere nu este doar instituțională, ci și ideologică.

„Există o aroganță culturală subiacentă care se întinde, așa cum spun eu, ca un cablu submarin între Statele Unite, Canada și Europa. În ciuda faptului că există instituții diferite……. această aliniere culturală subiacentă le unește și le determină efectiv să adopte o poziție politică comună.”

Urmând o strategie pe care nu o controlează

Riscurile acestei dependențe devin din ce în ce mai evidente. Războiul împotriva Iranului se desfășoară pe o traiectorie modelată în mare măsură de Statele Unite și Israel.

Europa, în schimb, se vede nevoită să reacționeze, mai degrabă decât să modeleze rezultatele.

„Europa este necesar să reflecteze foarte serios asupra faptului că Statele Unite și Israelul au ajuns, practic, la niveluri foarte înalte pe scara escaladării, și totuși se pare că Iranul nu va ceda.”

Dacă acest conflict nu își atinge obiectivele sau dacă Iranul iese consolidat din punct de vedere politic, Europa s-ar putea trezi expusă strategic.

„Iranul a obținut, de fapt, un fel de victorie politică.” Ce înseamnă asta pentru Europa, care a urmat Statele Unite în politici de sancțiuni care au afectat și economiile europene?

Europa a fost odată un client important al petrolului și gazelor naturale iraniene, iar această relație a fost întreruptă – nu în primul rând din inițiativa proprie a Europei, ci prin alinierea la politica SUA.

Suveranitatea în discuție

Efectul acestor dinamici este acela de a pune la îndoială însăși ideea de suveranitate europeană în politica externă.

„Dacă europenii vor să aibă o politică externă semnificativă, aș vrea să o văd.”

Europa dispune de instituțiile, ponderea economică și capacitatea diplomatică necesare pentru a acționa independent. Însă, în practică, aceste capacități sunt limitate de factori structurali, politici și ideologici.

Rezultatul este o formă de suveranitate care există mai mult în teorie decât în practică, invocată în discursuri, dar rar exercitată în momente de criză.

Războiul dincolo de câmpul de luptă

Rezultatul final al războiului împotriva Iranului nu va fi determinat exclusiv prin mijloace militare.

„Rezultatele războiului nu sunt determinate doar din punct de vedere militar, ci și politic. Este posibil ca o țară să aibă o putere militară copleșitoare și totuși să nu-și atingă obiectivele politice.”

Pentru Europa, implicațiile sunt profunde. Aliniindu-se la un război al cărui rezultat nu-l poate nici controla, nici garanta, ea riscă să-și adâncească atât dependența de Statele Unite, cât și vulnerabilitatea.

De fapt, războiul împotriva Iranului dezvăluie rolul Europei în lume.

Este un continent care vorbește limba dreptului internațional, dar o aplică în mod selectiv.

Un bloc politic care face apel la diplomație, dar rămâne antrenat în escaladarea militară. O putere economică care suportă costurile conflictului, dar se luptă să-i modeleze cursul.

Contradicția nu mai este subtilă. Este structurală. Și în războiul împotriva Iranului, ea este pe deplin expusă.

Citiţi şi:
Europa, la cheremul Casei Albe
Prof. John Mearsheimer: „Un viitor sumbru pentru Europa”

 

yogaesoteric
23 aprilie 2026