România lor împotriva României noastre

Există momente în viața unei națiuni când problema nu mai este cine guvernează. Problema devine dacă mai există cineva care guvernează cu adevărat pentru poporul pe care pretinde că îl reprezintă.

România pare să fi ajuns exact în acel punct.

Privind spectacolul ultimelor luni, ai impresia că țara nu este condusă de oameni de stat. Are administratori ai propriei supraviețuiri politice. Nimeni nu vorbește despre construcție. Nimeni nu vorbește despre viziune. Nimeni nu vorbește despre România peste zece sau douăzeci de ani.

Toată energia clasei politice este consumată de negocieri, calcule, împărțirea funcțiilor și conservarea privilegiilor. Țara poate să aștepte. Cetățeanul poate să aștepte.Numai interesele lor nu pot aștepta.

Și poate că aici se află adevărata tragedie a României de astăzi: nu lipsa resurselor, nu lipsa oportunităților, nu lipsa inteligenței colective. Doar mediocritatea ridicată la rang de sistem.

De ani de zile, aceeași clasă politică produce aceleași rezultate și promite aceleași miracole. Aceiași oameni care au participat la toate marile decizii ale ultimelor decenii apar în fața românilor cu aerul unor salvatori proaspăt coborâți din afara sistemului.

Este o insultă la adresa inteligenței publice.

Ni se vorbește astăzi despre noi formule de guvernare și despre viitori miniștri prezentați drept tehnocrați.
Dar unde sunt tehnocrații?
Unde sunt profesioniștii independenți?
Unde sunt oamenii care au construit ceva prin competență și performanță profesională, nu prin apartenență de partid și relații politice?

Românii nu văd tehnocrați. Românii văd politicieni reambalați.
Văd activiști promovați în funcții.Văd oameni care au trăit aproape exclusiv în interiorul structurilor de partid și care ne sunt prezentați peste noapte drept specialiști neutri.

Până și cuvintele au început să fie golite de sens. La fel cum a fost golită de sens și răspunderea politică.
Nimeni nu răspunde pentru nimic. Nici pentru stagnare. Nici pentru eșecuri. Nici pentru promisiunile abandonate.
Mai ales PSD.

Pentru că, indiferent câte justificări s-ar căuta, PSD rămâne principalul beneficiar al puterii politice din România ultimelor decenii. Nu poți controla majorități, guverne, ministere și administrații locale ani la rând și să pretinzi că altcineva este responsabil pentru starea țării.

După atâta timp, nu mai există moșteniri grele. Există doar bilanțuri grele.
Iar bilanțul este unul pe care milioane de români îl simt în fiecare zi în buzunarul lor.

Pentru că în tot acest joc al puterii lipsește exact omul în numele căruia spun că guvernează.
Cetățeanul român.
Omul care muncește. Omul care plătește taxe.
Omul care suportă inflația.Omul care vede cum traiul devine mai greu de la lună la lună.

În timp ce partidele discută despre funcții, românii discută despre facturi.
În timp ce politicienii negociază ministere, românii negociază cu propria supraviețuire.
În timp ce liderii politici își împart influența, cetățenii își împart ultimele resurse.

Aceasta este ruptura care crește sub ochii noștri. O ruptură între o clasă politică tot mai preocupată de sine și o societate tot mai abandonată.

În acest peisaj, instituția prezidențială nu există. Nu oferă direcția și asumarea pe care mulți cetățeni le așteaptă. Noi știm de ce. Nu mai este cazul să intru în amănunte. Într-o perioadă de neliniște socială, economică și politică, România are nevoie de leadership vizibil, de poziții clare și de capacitatea de a uni o societate fragmentată. Prea des însă, concluzia lăsată este aceea a unei conduceri până la absență, într-un moment care cere mai mult decât administrarea tăcerii. Știm toti de ce și pentru care motiv. Când ești numit în cea mai înaltă funcție în stat, decizia nu îți aparține.

Și mai există un aspect asupra căruia clasa politică refuză să reflecteze.
Alegerile.

Românii au fost chemați la urne. Au votat. Au ales. Și totuși, ceea ce a urmat a alimentat sentimentul că voința exprimată de cetățeni este importantă doar până în clipa în care încep negocierile pentru putere. Din acest motiv, tot mai mulți oameni au impresia că între votul lor și deciziile care se iau în numele lor există o prăpastie care se adâncește cu fiecare ciclu electoral.

Aceasta este adevărata criză democratică. Nu lipsa votului.
Îndepărtarea puterii de voința celor care votează este evidentă.

În paralel, o parte a clasei politice continuă să ducă războaie ideologice pe care cetățenii nu le-au cerut niciodată.

Într-o țară în care oamenii sunt preocupați de costul vieții, de siguranța locurilor de muncă, de viitorul copiilor lor și de supraviețuirea economică a familiilor, anumite grupuri politice par să considere că marile urgențe ale României sunt confruntările permanente cu instituțiile care încă se bucură de încrederea unei părți importante a societății.

De ani de zile, discursul unor reprezentanți ai USR și ai mediilor ideologice apropiate acestui partid este perceput de mulți români ca o ofensivă constantă împotriva Bisericii Ortodoxe Române. Nu vorbim despre critica legitimă, care într-o societate liberă este firească și necesară. Vorbim despre o ostilitate care pare să depășească dezbaterea și să intre în zona disprețului cultural și identitar.

Există o diferență fundamentală între a cere transparență și reformă și a trata cu superioritate una dintre instituțiile care, indiferent de opiniile fiecăruia, reprezintă pentru milioane de români un reper spiritual, cultural și identitar.

În loc să înțeleagă această realitate, o parte a clasei politice pare hotărâtă să facă din Biserică un adversar permanent. Este o eroare politică majoră. Nu pentru că Biserica ar fi mai presus de critică. Pentru că un politician care declară război propriilor repere naționale și culturale ajunge, în cele din urmă, să declare război unei părți semnificative din propriul popor.

Iar aceasta nu este modernizare. Nu este reformă. Nu este progres. Este doar încă o dovadă a rupturii dintre o elită politică tot mai izolată și o societate pe care pretinde că o reprezintă, dar pe care pare să o înțeleagă din ce în ce mai puțin.

În tot acest context, problema nu mai este doar lipsa de competență. Nici măcar lipsa de viziune.
Problema devine lipsa de asumare.

Vedem lideri politici care vorbesc mult, dar decid puțin. Care comentează tot, dar răspund rar. Care se poziționează permanent în afara responsabilității directe, chiar și atunci când dețin puterea.

Guvernarea devine o succesiune de reacții, nu de decizii. O administrare a crizelor, nu o prevenire a lor.
Iar cetățeanul rămâne singurul actor care plătește consecințele.

România nu mai este în faza în care poate fi liniștită prin discursuri.
România este în faza în care oamenii observă, compară și trag concluzii.
Iar concluzia care se conturează tot mai des este simplă și periculoasă pentru orice sistem politic: distanța dintre societate și cei care o conduc nu mai este doar mare. Devine structurală.

Într-o astfel de realitate, tăcerea nu înseamnă acceptare. Înseamnă acumulare. Iar acumularea nemulțumirii sociale este, în istorie, întotdeauna mai stabilă decât pare și mult mai imprevizibilă decât cred cei care o ignoră.

Pentru că, la final, nicio societate nu rămâne pasivă la nesfârșit atunci când simte că este ignorată.

Iar niciun sistem politic nu rezistă la infinit atunci când uită pentru cine există.

Autoare: Zoe Dantes

Citiţi şi:
Dan Tanasă (deputat AUR): „Terminați cu miliardele date în Ucraina, băgați-le în agricultura românească și nu o să mai fie nevoie să dați nicio ordonanță de urgență prin care să mimați că protejați puterea de cumpărare a românilor”
FMI: România va avea o creștere economică mai mică decât Ucraina, pe care o finanțează | Țara noastră rămâne în categoria economiilor emergente, în timp ce Bulgaria accede în plutonul statelor avansate
Când va ieşi România din criză? Fără menajamente despre români

yogaesoteric
14 iunie 2026