De ce nu iese românul în stradă?

Există, în istoria noastră recentă, o întrebare care revine cu încăpățânarea unei dureri de dinți: de ce nu iese românul în stradă?

De ce, atunci când asupra lui se abat, una după alta, taxe aberante, tăieri salariale, restrângeri de drepturi, umilințe administrative, nedreptăți sociale și, mai grav decât toate acestea, încercări de a-i îngusta libertatea de exprimare, el continuă să privească, să ofteze, să bombăne în bucătărie și apoi să-și vadă de viață ca și cum nimic esențial nu s-ar fi petrecut?

Cât de mult e nevoie să fie apăsat până când își va ridica privirea? Câte drepturi e nevoie să-i fie știrbite, câte taxe să-i fie puse în cârcă, câte sacrificii să-i fie cerute, câte umilințe să înghită până când va înțelege că răbdarea, atunci când este împinsă la nesfârșit, încetează să mai fie o virtute și începe să semene primejdios cu resemnarea?

Poate că explicația se află, într-o anumită măsură, chiar în felul în care ne-am obișnuit să ne povestim propria istorie. De-a lungul secolelor, ne-am construit o identitate în jurul ideii de supraviețuire, ca și cum simplul fapt că am reușit să rămânem în viață după fiecare nenorocire ar constitui, prin el însuși, o victorie istorică. Am fost țărani, am fost săraci, am fost ocupați, am fost conduși de străini, de boieri, de fanarioți, de dictatori, de comuniști, de securiști, de tot felul de stăpâni, iar după fiecare dintre aceste epoci am ieșit, cumva, la lumină. Am supraviețuit. Și, pentru că am supraviețuit, am ajuns să credem că acesta este marele nostru merit.

Dar ce înseamnă, până la urmă, să supraviețuiești?

Un animal prins într-o capcană poate supraviețui zile întregi. Un om poate supraviețui într-o celulă. Un popor poate supraviețui sub ocupație, sub dictatură, sub sărăcie sau sub frică. Supraviețuirea este instinctul vieții, nu neapărat expresia demnității.

Ne place să spunem despre noi că suntem un popor rezistent, că ne-am strecurat printre imperii și dictaturi, că am știut să ne descurcăm în cele mai grele împrejurări și că am avut întotdeauna acea formidabilă capacitate de a face haz de necaz. Numai că există și o parte mai puțin glorioasă a acestei povești: uneori, ceea ce numim „descurcăreală” nu este decât arta de a te adapta atât de bine la umilință încât, după o vreme, nici nu o mai recunoști ca umilință.

Am învățat să spunem „merge și așa” cu aceeași naturalețe cu care alte popoare spun „nu se poate”. Am transformat improvizația în filozofie națională, neputința în realism și resemnarea în înțelepciune populară. Când ni se ia ceva, spunem că „asta este situația”; când ni se cere prea mult, ni se pare firesc să „facem un efort”; când ni se încalcă un drept, ne consolăm cu ideea că „oricum nu avem ce face”. Iar când cineva îndrăznește să nu accepte, îl privim adesea cu suspiciunea cu care satul privește omul care a început să vorbească singur în mijlocul uliței.

Poate că tocmai aici se află una dintre marile noastre tragedii: am ajuns să considerăm normal ceea ce, în alte societăți, ar fi considerat revoltător.

Și alte popoare au fost sărace, au fost cotropite, au fost învinse și umilite. Și ele au supraviețuit. Diferența este că, în anumite momente decisive, au reușit să transforme suferința în memorie, memoria în conștiință, iar conștiința în demnitate. Noi, în schimb, avem uneori strania vocație de a transforma suferința în nostalgie și umilința în anecdote pe care le spunem râzând la o masă, după ce am mai comandat un rând.

Poate că de aceea, după secole de aplecare a capului, am ajuns într-o situație ciudată: nu numai că tolerăm stăpânul, dar uneori ajungem să-l iubim. Aici începe spectacolul absurd al Stockholmului nostru colectiv.

Nu este, desigur, vorba de un diagnostic medical și nici de o explicație psihologică riguroasă, ci de o metaforă pentru o perversiune socială care merită privită cu multă atenție: aceea în care cel asuprit ajunge să-l admire pe cel care îl asuprește, în care omul care plătește ajunge să fie recunoscător celui care îi ia, iar cetățeanul care ar fi necesar să ceară socoteală celui aflat la putere ajunge să-i fie recunoscător pentru că, din când în când, îi întinde ceea ce îi aparține de drept.

„Poate că a furat, dar a mai făcut și ceva.”

„Ce vrei, să vină ceilalți?”

Și astfel, hoțul devine „descurcăreț”, oportunistul ajunge „om de succes”, privilegiatul devine „om realizat”, iar cel care întreabă de ce se petrec toate acestea este catalogat drept „frustrat”, „individ rupt de realitate”, un om care „nu înțelege cum funcționează lumea”.

Iar intelectualul, această specie aproape exotică în spațiul public românesc, a ajuns să fie privit cu o neîncredere care spune multe despre starea societății. Omul care citește, care pune întrebări, care compară, care caută cauze și consecințe, care nu se mulțumește cu explicația oficială și care are nefericita deprindere de a întreba „de ce?” pare adesea mai periculos decât cel care minte fără să clipească.

Într-o societate în care succesul este măsurat tot mai mult prin avere, mașini, proprietăți, funcții și aparență, intelectualul vorbește despre libertate, despre conștiință, despre responsabilitate, despre cultură și despre demnitate, adică despre niște aspecte care nu produc profit și care, din această cauză, par suspecte.

Mai grav este că, în locul intelectualului, societatea a început să-și aleagă alți profesori de morală.

Copiii celor care, cândva, au fost țărani, dar care, între timp, au descoperit că averea se transformă în autoritate morală, ne dau astăzi lecții despre cum s-ar cuveni să trăim. Parveniții de ieri, îmbuibații de astăzi, oamenii care au făcut carieră prin relații, oportunism și servilism ne explică solemn că trebuie să fim „responsabili”, „solidari” și „înțelegători” cu sacrificiile pe care ni le cer.

Numai că există o regulă nescrisă a acestei lumi: sacrificiul este întotdeauna recomandat celor care nu se află la masa unde se împarte tortul. Copiii unor țărani aduși la oraș de comuniști pentru a-i înlocui pe intelectuali și pentru a fi promovați în funcții publice – parte a unui proces monstruos de degradare a societății – ei bine, progeniturile acestor securiști și milițieni ne dau astăzi lecții de morală.

Și, pentru ca spectacolul să fie complet, poporului i se oferă ceea ce Roma antică știa deja că este suficient pentru a ține mulțimea ocupată: pâine și circ. Numai că pâinea și circul secolului nostru au devenit incomparabil mai sofisticate. Nu mai avem nevoie de arene pline de gladiatori, pentru că avem televizoare, rețele de comunicare virtuală, scandaluri între grobieni, vedete de carton, conflicte artificiale și o întreagă industrie a indignării, care funcționează douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Poporului i se oferă, neîncetat, motive să se certe cu propriul popor, să se împartă în tabere și să se urască, în timp ce adevăratele probleme rămân, discret și convenabil, în afara spectacolului.

Dacă reușești să-i convingi pe oameni că vecinul lor este principalul dușman, nu mai e nevoie să le explici unde au dispărut banii, de ce le-au scăzut veniturile, de ce li se restrâng drepturile sau cine profită, în realitate, de slăbiciunea și dezbinarea lor. Îi lași să se certe între ei, să se acuze, să se suspecteze și să-și consume energia în conflicte care nu duc nicăieri, iar în tot acest timp sistemul își vede liniștit de treabă, nederanjat de zgomotul pe care chiar el l-a provocat.

Iar sistemul știe un aspect pe care românul pare să-l fi uitat: un om care se teme că mâine nu va mai avea pâine este mult mai ușor de convins să renunțe, astăzi, la libertatea sa.

Iar dacă, pe lângă frică, îi mai oferi și spectacol, rețeta devine aproape perfectă: îi iei din buzunar, îi îngustezi libertatea, dar îi lași impresia că este liber, pentru că are încă dreptul să privească spectacolul și să se certe cu ceilalți spectatori.

Aceasta este victoria supremă a resemnării: nu mai e nevoie să fii mulțumit; este suficient să fii convins că alții sunt mai nenorociți decât tine.

Și poate că aici este necesar să căutăm răspunsul la întrebarea de ce românul nu iese în stradă.

Poate că, fiind prea mult timp învățat că nu poate transforma nimic în bine, preferă să supraviețuiască încă o zi. A fost educat să creadă că sistemul este întotdeauna mai puternic decât el, că instituțiile sunt inaccesibile, că dreptatea este pentru cei cu bani și relații, că protestul este inutil, că votul nu modifică nimic și că orice încercare de revoltă nu face decât să aducă alți stăpâni în locul celor vechi.

Și, astfel, omul rămâne acasă.

Aceasta este, poate, cea mai cumplită formă de dominație: aceea în care nu mai ai nevoie de lanțuri, pentru că omul și le poartă singur în conștiință.

Îi poți lua câte puțin din salariu, dacă îi spui că este „necesar”.

Îi poți lua câte puțin din drepturi, dacă îi spui că este „pentru siguranță”.

Îi poți îngusta libertatea de exprimare, dacă îi spui că este „pentru binele societății”.

Îi poți cere sacrificii nesfârșite, dacă îi repeți suficient de des că „trebuie să fim responsabili”.

Și, dacă toate acestea sunt împachetate într-un discurs suficient de solemn, omul poate ajunge să mulțumească pentru ceea ce i s-a luat.

În cele din urmă, îi poți pune în față o bucată de pâine mucegăită, poate chiar scoasă dintr-un tomberon, iar el o va privi, o va întoarce pe toate părțile și, după câteva clipe de reflecție, va spune ceea ce a spus de atâtea ori în istoria lui: „Lasă, că merge”.

Și poate că acesta este cel mai mare succes al oricărui sistem care dorește să rămână neatins: să preschimbe cetățeanul într-un spectator al propriei sale umiliri.

Un spectator care încă are televizorul pornit. Un spectator care încă are telefonul în mână.

Un spectator care încă are, din când în când, o bucată de pâine.

Și care, privind toate acestea, se consolează cu gândul că, dacă a supraviețuit până astăzi, probabil va supraviețui și mâine.

(Acesta este un pamflet, dar oare nu vă întristează realitatea pe care, dincolo de ironie, o ascunde?)

Autor: Lucian Ciuchiță

Citiți și:
Lucian Ciuchiță: Despre timpul rămas, când lumea se destramă
Robotizarea omului

 

yogaesoteric
3 septembrie 2026