Cine controlează ceasul

Miercuri, 30 septembrie, a expirat un termen. Pe 16 august, conducerea iraniană declarase că Statele Unite au la dispoziție 45 de zile pentru a ridica blocada maritimă impusă țării, altfel Iranul va trece la ofensivă. Secretarul Consiliului de Securitate, Mohsen Rezaei, lăsase deja să treacă pe 28 septembrie un termen parțial anterior, fără să se petreacă nimic. Jurnalistul Pepe Escobar descrie situația ca pe o convergență a două ceasuri: ceasul iranian, spune el, se oprește astăzi sau o ia de la capăt. Cel american, în schimb, merge până pe 3 noiembrie, ziua alegerilor de la jumătatea mandatului (midterms), când se reînnoiește componența Congresului.

Se poate discuta dacă informațiile din culise pe care Escobar le are de la Teheran, Islamabad și Riad sunt corecte. Pentru întrebarea pe care o ridică textul de față, nu este nevoie să tranșăm această chestiune. Întrebarea este: cine controlează, de fapt, timpul?

Termenul-limită ca instrument de putere

Un termen-limită este mai mult decât o amenințare cu dată fixă. Cel care îl stabilește dictează ritmul în care ceilalți ar fi nevoie să reacționeze. Teheranul nu se mulțumește să declare că se va apăra, ci indică o dată până la care Washingtonul este necesar să decidă. Astfel, destinatarul ajunge sub presiune, fie că ia termenul în serios, fie că nu. Dacă îl ia în serios, acționează sub presiunea unui calendar impus de altcineva. Dacă nu, este necesar să-și justifice atitudinea în fața opiniei publice prin tăcere sau refuz. Potrivit lui Escobar, administrația Trump a respins, doar câteva zile mai târziu, puntea pe care președintele chinez Xi Jinping i-o întinsese în Biroul Oval. Xi recomandase revenirea la declarația de intenții pe care războiul o spulberase și promisese că China va sprijini această cale. Refuzul a venit două zile mai târziu, în mod public. Cine procedează astfel nu stabilește un termen, ci îl consumă pe al celuilalt.

Partea adversă și-a anunțat deja răspunsul la un asemenea scenariu. Dacă va observa semne că americanii pregătesc un atac, va lovi preventiv, va extinde zona de luptă din Golful Persic până în Oceanul Indian și va ataca orice navă de război care participă la blocadă, oriunde s-ar afla aceasta. Este logica unei scări a escaladării ale cărei trepte sunt anunțate dinainte. Amenințarea este cea mai eficientă atunci când nu e nevoie să fie pusă în practică.

Calendarul celeilalte părți

Ceasul american nu urmează o logică de război, ci un calendar electoral. Colonelul în rezervă Lawrence Wilkerson, fost șef de cabinet al secretarului de stat american Colin Powell, descrie foarte precis acest aspect. Încă din cel de-al Doilea Război Mondial, politica internă a jucat adesea un rol decisiv în deciziile de securitate națională, iar în SUA acest rol este mai mare decât în orice altă țară. Atenția este concentrată „ca un laser” asupra alegerilor, iar în funcție de rezultat, laserul va fi îndreptat în altă direcție. Pentru Iran, acest aspect este, paradoxal, un avantaj: din prima săptămână a lui noiembrie va domni, cel puțin la început, haosul, iar în acest haos nu va mai fi vorba de niciun război.

Escobar formulează ceva asemănător pentru cealaltă parte. Atacul, conceput inițial ca „surpriza din octombrie” (expresie americană pentru evenimentele de ultim moment menite să influențeze alegerile), riscă acum să devină o „nesurpriză din noiembrie”, adică să aibă loc după alegeri. Ambele surse, care altfel nu sunt de acord aproape în nimic, indică aceeași dată. Important aici nu este atât prognoza, cât structura. Un război care poate fi amânat și reluat după bunul plac nu este un act de autoapărare, ci o decizie dictată de calendar.

Câștigarea de timp: „Minsk 3”

Același tipar se vede și în Ucraina. Analistul britanic Alexander Mercouris interpretează scurta întâlnire dintre ministrul german de Externe, Johann Wadephul, și Serghei Lavrov, în marja Adunării Generale a ONU, ca parte a unei campanii coordonate care urmărește un „Minsk 3”. Ar fi vorba de un armistițiu pe actuala linie a frontului, care ar permite Ucrainei să se reînarmeze. Denumirea amintește de Acordurile de la Minsk din 2014-2015. Angela Merkel însăși a explicat ulterior rostul acestora, spunând că i-au oferit Ucrainei timp să devină mai puternică. Cine aude cuvântul „armistițiu” ar fi necesar, așadar, să se întrebe cui i se câștigă timp.

Calendarul descris de Mercouris pentru acest proiect este încărcat. În noiembrie, China găzduiește summitul Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC). Putin va urma să fie prezent, iar Zelenski ar putea fi adus acolo fără invitație. În decembrie urmează summitul G20 din SUA. Această serie de summituri ar putea să forțeze o întâlnire în care Moscova să fie nevoită să accepte tocmai atunci când nu mai are cum să se sustragă. Întâlnirea de la New York, la care, potrivit lui Mercouris, Wadephul a venit fără nicio ofertă, dar cu noi amenințări, se încadrează în acest tablou. Ea a servit mai puțin la obținerea unei înțelegeri și mai mult la a demonstra că s-a încercat. Și aceasta este tot o formă de câștigare a timpului – de data aceasta în fața propriei opinii publice.

Cui îi fuge timpul

Timpul nu este aici o mărime neutră, aflată în egală măsură la dispoziția tuturor. El lucrează în favoarea celui ale cărui capacități cresc și împotriva celui ale cărui resurse sunt limitate. La Kiev, problema sunt banii: potrivit lui Mercouris, Zelenski a cheltuit deja o parte din împrumutul european de 90 de miliarde de euro înainte ca acesta să fie acordat și are nevoie, pe termen scurt, de încă 27 de miliarde. De aceea, activele rusești înghețate sunt din nou în discuție. Belgia, unde sunt depozitate, vrea să-și asume riscul juridic doar dacă toate statele membre îl garantează împreună. Calendarul bugetar de la Bruxelles și Berlin decide astfel cât timp va mai putea fi finanțat războiul în forma sa actuală.

La Washington, factorul decisiv este data alegerilor, iar pe mare contează echipamentele și geografia. Potrivit lui Escobar, flota americană se află în Oceanul Indian, la 800-1.000 de kilometri de Golful Persic, iar petrolul continuă totuși să fie transbordat de pe o navă pe alta. Iranul, în schimb, își construiește de zeci de ani rețele de ocolire: șase coridoare terestre spre Pakistan, legătura prin Turkmenistan și Marea Caspică, zboruri pe care China, Rusia, Turcia și mai multe state din Asia Centrală le permit în continuare, în ciuda sancțiunilor secundare. Chiar și în Irak, guvernul a fost nevoit, după amenințările venite din partea mișcării de rezistență și protestele șeicilor tribali înarmați din Basra, să acorde o derogare pentru zborurile de pelerinaj spre Najaf. Fiecare zi în care blocada nu dă rezultate îi erodează credibilitatea și o întărește pe cea a ocolirii ei.

Aici, raționamentul se lovește de o eroare pe care am putea-o numi „eroare de categorie”. Occidentul tratează timpul ca pe o rezervă pe care o poate întinde după bunul plac și nu vede că el este, de fapt, o resursă care se consumă, și se consumă diferit pentru fiecare parte. Cine mizează pe timp ca și cum acesta ar fi de partea sa își confundă propriul calendar electoral cu realitatea.

Rusia, care urmărește cum Occidentul fixează o dată pentru un conflict, a găsit pentru asta o formulă concisă: nu Moscova vorbește despre război, ci europenii, cu anul lor de referință, 2030.

Concluzie

Cine stabilește un termen îi spune celuilalt când ar fi nevoie să acționeze. Cine îl lasă să treacă arată că vrea să-și aleagă singur momentul. Ambele sunt afirmații despre propria putere de decizie, iar doar una dintre ele se va dovedi adevărată. Răspunsul la întrebarea cui îi aparține ceasul nu se află pe cadran, ci în rezervele, coridoarele și calendarele electorale ale celor care îl citesc. Cine se uită la ceasul altora și-a scăpat deja propriul ceas din mână.

Citiți și:
Pepe Escobar – Asia de Vest este pe punctul de a arde
Profețiile profesorului Jiang: Avertisment sumbru pentru 2027 – Război prelungit, revolte uriașe și o criză globală

yogaesoteric
8 octombrie 2026