Conștiința modelează realitatea? Un nou experiment testează conștiința cuantică

De zeci de ani, fizica se confruntă cu „problema măsurării”. Este vorba despre misterul care constă în a înțelege de ce observarea unui sistem cuantic determină trecerea acestuia de la un „nor” format din toate stările posibile la o singură stare definită. Un nou experiment sugerează că anume conștiința umană ar putea fi piesa lipsă din acest puzzle și că influența ei s-ar putea extinde chiar și înapoi în timp.

La nivel microscopic, universul nu se comportă ca lumea cu care suntem obișnuiți, cea a obiectelor solide și a traiectoriilor previzibile. Dimpotrivă, acesta există într-un „nor” de posibilități. O particulă, cum ar fi un foton de lumină, nu urmează doar o singură traiectorie către destinația sa. Matematica mecanicii cuantice ne spune că aceasta parcurge toate traiectoriile posibile în același timp. Ea există într-o stare de „superpoziție”, o undă fantomatică cu numeroase potențialuri, chiar până în momentul exact în care este măsurată.

Dar de ce măsurarea unui sistem cuantic îl forțează să „se instaleze” într-o singură realitate definită? Ecuațiile mecanicii cuantice descriu fiecare stare posibilă pe care o poate avea o particulă, dar nu oferă nicio explicație cu privire la ceea ce determină de fapt starea pe care o adoptă. Ce se consideră a fi o măsurare? Este necesară o interacțiune fizică, un anumit tip de mediu sau ceva mai interesant și mai greu de înțeles?

Observatorul în ecuație

La începuturile teoriei cuantice, fizicienii pionieri John von Neumann și Eugene Wigner au propus un răspuns radical la această întrebare. Ei au susținut că lanțul de evenimente fizice, de la o particulă la un senzor, prin fire, și până la ecranul unui computer, este doar o secvență de interacțiuni fizice. Dacă totul se reduce la atomi care interacționează cu alți atomi, atunci în fiecare punct al lanțului de măsurare ar fi necesar pur și simplu ca aceștia să se întrepătrundă din ce în ce mai mult într-o superpoziție masivă, nerezolvată.

Singurul aspect care rupe acest lanț fizic, au raționat ei, este momentul în care informația pătrunde în ceva care se presupune a fi nefizic, adică în conștiință. În acest cadru, cunoscut sub numele de ipoteza von Neumann-Wigner, colapsul funcției de undă rămâne fundamental incomplet până când intervine un observator conștient. Conștiința însăși devine catalizatorul care induce universului să facă o alegere.

Pentru a complica și mai mult aceste aspecte, legendarul fizician John Archibald Wheeler a introdus ulterior conceptul de „alegere întârziată”. El a arătat teoretic, iar experimentele ulterioare au demonstrat practic, că alegerea a ceea ce urmează să fie măsurat poate fi, de fapt, amânată până mult după ce o particulă și-a încheiat parcursul. Într-un anumit sens, modul în care alegem să observăm ceva astăzi pare să dicteze istoria a ceea ce făcea acea particulă în trecut. Când combini ipoteza lui von Neumann-Wigner cu „alegerea întârziată” a lui Wheeler, apare o întrebare intrigantă: dacă colapsul funcției de undă necesită un observator conștient și dacă măsurătoarea poate avea loc după ce faptul s-a produs, ar putea o parte de date înregistrate, dar neobservate, să rămână într-o stare de limbo cuantic (starea de superpoziție cuantică) până când cineva le va examina în cele din urmă?

Experimentul cu flacăra lumânării

Pentru a testa această întrebare profundă, echipa IONS a conceput un experiment cu interferometru optic folosind un laser cu diodă cu zgomot extrem de redus. Ei au direcționat acest laser extrem de stabil printr-o rețea de difracție de transmisie, un dispozitiv care împarte fasciculul unic de lumină în puncte distincte. În această configurație, senzorii au fost plasați la două dintre punctele de difracție pentru a înregistra cu atenție luminozitatea lor.

Aici experimentul s-a îndepărtat radical de activitatea tradițională din laboratoarele de fizică: datele provenite de la acești senzori de lumină au fost înregistrate și stocate în siguranță pe un hard disk timp de câteva luni. Un aspect esențial este faptul că nicio persoană nu a analizat aceste date. Datele brute au fost colectate, criptate și lăsate complet neobservate.

Câteva luni mai târziu, cercetătorii au lansat o interfață online concepută ca un joc de aventură minimalist. Participanții, ființe umane, au efectuat un total de 1.000 de sesiuni de testare. Pe ecrane li s-a afișat o flacără de lumânare animată și strălucitoare. Fără ca participanții să știe, luminozitatea pâlpâitoare a acestei flăcări digitale era determinată direct de datele preînregistrate și neobservate provenite de la unul dintre cele două puncte laser înregistrate cu luni în urmă.

Instrucțiunile pentru participanți erau simple, dar exigente. În timpul „intervalelor de intenție” de 30 de secunde, li s-a cerut să se concentreze profund asupra flăcării lumânării și să-și propună psihic ca aceasta să devină mai slabă. În timpul intervalelor alternante de „relaxare”, li s-a permis să-și retragă atenția. Pentru a se asigura că participanții erau cu adevărat atenți și nu-și lăsau pur și simplu conștiința să rătăcească, o formă subtilă, asemănătoare unui nor, situată lângă flacără, se contura într-un cuvânt distinct pe care utilizatorul era necesar să-l identifice atunci când flacăra se estompa.

Factorul ultim de control: inteligența artificială

În orice experiment de această natură, stabilirea unui grup de control este esențială. Dacă conștiința umană este într-adevăr factorul activ care determină colapsul funcției de undă și modifică luminozitatea luminii, ce se petrece dacă un sistem inteligent, dar fără conștiință, îndeplinește exact aceeași sarcină?

Pentru a răspunde la această întrebare, cercetătorii au folosit un observator bazat pe inteligență artificială (IA). Folosind modele lingvistice avansate cu capacități de procesare vizuală, agentul IA a fost programat să simuleze un participant uman. Acesta „privea” ecranul, monitoriza luminozitatea flăcării lumânării, extrăgea cuvintele ascunse din nori și își înregistra sesiunile. IA a desfășurat 1.000 de sesiuni, lucrând cu același set de date preînregistrate, folosind aceeași interfață de browser și fiind analizată prin același proces matematic ca și grupul uman.

Acest element a creat o comparație complexă. Deoarece datele laserului fuseseră înregistrate cu luni în avans, nu exista nicio posibilitate ca trupurile fizice ale participanților să fi influențat echipamentul fizic cu laser. Și deoarece IA a îndeplinit aceeași sarcină de extragere a informațiilor ca oamenii, cercetătorii au putut izola singura variabilă de interes rămasă: experiența subiectivă, conștientă, a intenției umane.

Rezultatele uimitoare

Atunci când datele au fost analizate, rezultatele s-au dovedit a fi uimitoare.

Cercetătorii au analizat evoluția intensității luminoase a laserului pe parcursul perioadelor de 30 de secunde de atenție dublată de intenție, fiecare dintre acestea fiind urmată de o perioadă de relaxare de 30 de secunde. În cazul participanților umani, s-a conturat un model statistic semnificativ. În perioadele în care oamenii își focalizau atenția și intenția asupra diminuării intensității flăcării, datele preînregistrate care controlau acea flacără au arătat o pantă distinctă de scădere, ceea ce înseamnă că lumina devenise semnificativ mai slabă. Atunci când participanții se relaxau și nu acordau atenție, aceeași pantă nu era semnificativă. Și mai remarcabil este faptul că acest efect de diminuare a intensității s-a produs doar pe senzorul specific pe care oamenii îl observau prin intermediul jocului cu lumânarea. Al doilea senzor, care înregistrase simultan în laborator cu câteva luni înainte, dar care nu fusese arătat niciodată participanților umani, nu a prezentat un astfel de efect.

Apoi au urmat datele provenite de la agentul IA. În ciuda faptului că a procesat aceleași informații vizuale, a identificat cu succes cuvintele ascunse și a îndeplinit sarcinile în mod identic cu oamenii, sesiunile IA au produs un rezultat nul. Nu s-a înregistrat nicio diminuare a luminii. Interacțiunea IA cu datele nu a avut niciun efect asupra luminozității înregistrate.

Dintre cele opt rezultate statistice posibile, luând în considerare cei doi senzori diferiți, grupurile „ființe umane” și „inteligența artificială” și perioadele de „intenție” și „relaxare”, doar o singură combinație specifică a prezentat un efect semnificativ: conștiința umană, care acționa în mod activ, interacționând cu datele observate de senzori.

Rescrierea trecutului sau colapsul prezentului?

Implicațiile sugerează că ipoteza lui von Neumann-Wigner merită o analiză serioasă. Prelucrarea informației în sine, adică tipul de extragere complexă a datelor realizată de IA modernă, nu a fost suficientă pentru a declanșa efectul. A fost necesară prezența unei conștiințe umane.

În al doilea rând, și poate într-un mod și mai radical, experimentul demonstrează o semnătură retrocauzală. Oamenii din acest studiu intenționau să estompeze flacăra unei lumânări, al cărei comportament era dictat de fotoni care își încheiaseră călătoria cu luni în urmă. Cum poate o intenție conștientă din prezent să modifice distribuția luminii care a atins un senzor în trecut?

Conform cadrelor teoretice propuse de unii teoreticieni cuantici, răspunsul constă în înțelegerea faptului că o informație înregistrată, dacă nu este observată deloc, s-ar putea să nu fie încă într-o stare fixă. Ea poate rămâne într-o stare de coexistență a alternativelor cuantice. Când observatorul uman privește în cele din urmă informația prin intermediul interfeței lumânării, acela este momentul în care are loc colapsul de undă. Observația conștientă furnizează condiția finală care determină retroactiv care posibilitate cuantică se actualizează. Aceasta este o extindere a conceptului de „alegere întârziată” al lui Wheeler, extins de la particule microscopice la înregistrări digitale macroscopice.

O nouă paradigmă la orizont

Deși efectul măsurat a fost de mică amploare, așa cum este tipic atunci când se explorează granița delicată dintre tărâmul cuantic și realitatea macroscopică, fiabilitatea sa statistică și designul riguros, controlat de IA și preînregistrat fac foarte dificilă respingerea acestuia ca fiind un simplu artefact.

Dacă conștiința umană este cu adevărat interconectată cu operațiunile fundamentale ale realității fizice, aceasta înseamnă că nu suntem doar spectatori pasivi care trăiesc într-un univers mecanic. Dimpotrivă, conștiința este o componentă activă și integrală a Macrocosmosului, necesară pentru a transpune posibilitățile nesfârșite ale mecanicii cuantice în experiența concretă și trăită a lumii noastre cotidiene.

Aceste descoperiri ne invită să regândim însăși natura observației, a timpului și a rolului conștiinței. Știința progresează prin punerea continuă sub semnul întrebării a ipotezelor sale fundamentale, iar acest experiment, care se bazează pe o serie de studii publicate anterior, oferă un motiv empiric convingător pentru a ne sugera că universul are într-adevăr nevoie de conștiință pentru a prinde viață.

Citiți și:
Șoc în neuroștiință: Conștiința nu ar fi „fabricată” în creier, ci parte din realitatea de lângă noi. Ipoteza care zguduie lumea academică
Șeful AI de la Microsoft: „Doar ființele biologice pot avea conștiință reală. Este posibilă doar într-un creier viu. Conștiința artificială e periculoasă!”
Cum poate conștiința să ne conecteze la univers? Teoria cuantică ce ia avânt în urma unor noi experimente

 

yogaesoteric
9 octombrie 2026

 

Also available in: