Tradiţie românească

Sfârşitul vremurilor şi tradiţia populară


Toate mitologiile lumii prevăd un scenariu al sfârşitului. Aproape firesc tot ce este născut este dator existenţei cu o moarte. Dar finalul acesta implacabil are un corelativ: când în oameni se istoveşte credinţa, când relaţia cu sacrul se necrozează, abia atunci urmează amurgul zilelor. Mitologiile nordice prevestesc o ultimă bătălie îngrozitoare cu forţele răului. După care lumea alunecă în haos. Variante, care angajează imaginarul terifiant, scenariul Apocalipsei este pretutindeni acelaşi.

Şi totuşi…
În această ireversibilă alunecare a universului către disoluţie, în scenariul extincţiei există ceva de ordinul speranţei: ceva care ar face îngrozitorul suportabil, ar amâna întâlnirea cu Impenetrabilul, ba chiar ar putea face trecerea către o nouă existenţă purificată, salvată de la degradare, netrecută prin tunet şi spaimă, posibilă. Acest ceva este relaţia cu sacrul.

Cât timp fumul de jertfă se înalţă către cer, nimic nu se prăbuşeşte.

„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici”- spunea Eminescu. În măsura în care oamenii au nevoie de zei, tot aşa Creatorul are nevoie de propria-I creaţie. Dacă această relaţie ia înfăţişarea tandră a nunţii sofianice, ca în mitologiile estice, nimic nu este pierdut. Spre deosebire de apusul Europei, unde creştinismul a alungat cu brutalitate zeităţile păgâne, răsăritul a preferat o dulce convieţuire cu străvechea religie. Când nu a putut împinge în uitare sărbătoarea păgână, ortodoxismul a preferat să-i dea o înfăţişare de ritual cristic. Un exemplu printre multe altele: noaptea de Sânziene este marcată în calendarul creştin ca fiind şi ziua Sfântului Ioan Botezătorul.

Tocmai pentru că a îmblânzit abstracţiile şi a alungat fanatismele, mitologia română este o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Şi cât timp tradiţia populară îşi păstrează identitatea, lumea mai poate spera că Apocalipsa, care deja e aici, se va termina cu bine.

yogaesoteric