Sufismul – mistica inimii (prima parte)

de profesor yoga Dan Bozaru

Desprinsă din islam, această tradiţie urmăreşte trăirea directă a Adevărului prin practici devoţionale şi iubire mistuitoare
Pentru a înţelege cât mai bine fundamentele teologice ale sufismului, o cale spirituală remarcabilă, trebuie înainte de toate să prezentăm pe scurt situaţia comunităţii islamice după moartea lui Mohamed. La puţin timp după dispariţia profetului, islamul s-a divizat în două mari curente: sunnismul (întemeiat pe sunna, adică pe practica spirituală tradiţională) şi şiismul (care provenea de pe linia primului calif, Ali). Pe lângă acestea, au apărut multe alte secte sau şcoli islamice care s-au combătut reciproc. Fiecare susţinea, prin diverse argumente, că deţine, prin excelenţă, adevărul revelat. Unele au dispărut în decursul istoriei, altele însă au rezistat până în zilele noastre (mai ales şcolile vechi) şi au îmbogăţit astfel tezaurul antic de credinţe şi idei.

Proclamă unitatea divină

Sunnismul a reprezentat şi reprezintă încă islamul majoritar, iar caracteristica sa principală este importanţa pe care o acordă interpretării literare a Coranului şi a tradiţiei. Legea instituită de Mohamed are un rol fundamental. Toate cele patru şcoli canonice recunoscute de sunnism folosesc metoda analizei raţionale, care implică într-o anumită măsură un tip de gândire discriminatoriu, caracteristic şi JNANA yoghinilor. În sunnism, metoda raţională era numită KALAM, termen arab care înseamnă „cuvânt, discurs”. Folosirea acestei metode a condus, în cele din urmă, chiar la definirea teologiei sunnismului, a înseşi inimii sale spirituale.
Cei mai vechi teologi sunt mutaziliţii – o grupare de gânditori formată în secolul al II-lea d. Hr. Doctrina lor s-a impus repede şi, pentru o perioadă de timp, a devenit chiar teologia oficială a islamului sunnit. Ideile mutaziliţilor despre Dumnezeu se apropie foarte mult de adevărurile revelate ale şcolilor hinduse shivaiste sau tantrice.

Iată, de pildă, teza fundamentală a mutaziliţilor care se referă la unitatea divină (TAWHID):
„Dumnezeu este Unul, nimic nu este asemenea Lui. El nu este nici trup, nici fiinţă, nici substanţă, nici hazard. El este dincolo de timp. Nu poate sălăşlui într-un loc sau într-o făptură. Nu este obiect al vreuneia din însuşirile sau înzestrările făpturilor create. Nu este nici condiţionat, nici determinat, nici născător, nici născut. El a creat lumea fără vreun arhetip şi fără vreun sprijin.”
Deşi această teză are şi fisuri (afirmaţia „Dumnezeu nu poate sălăşlui într-un loc sau într-o fiinţă” exclude practic existenţa Sinelui esenţă ca scânteie divină eternă în om, condiţie necesară pentru îndumnezeire), afirmaţiile mutaziliţilor cuprind adevăruri spirituale de mare profunzime.

Credinţa este esenţa

În timpul califului al-Mamum, mutazilismul a fost proclamat politică de stat. Asta a declanşat o criză deosebit de gravă în rândul comunităţii sunnite, mai ales că unii dintre susţinătorii doctrinei ajunse la putere erau atât de radicali şi rigizi, încât îşi întemeiau multe raţionamente pe o logică perversă. Este chiar cazul califului al-Mamum care, după ce a cucerit o partea a Egiptului, a ordonat arderea tuturor pergamentelor şi distrugerea tăbliţelor de lut aflate în marea bibliotecă din Alexandria. După ce manuscrisele au fost adunate în piaţa centrală a oraşului, califul şi-a justificat gestul prin argumente pur mutazilite: „Dacă aceste texte nu susţin preceptele şi învăţătura Coranului, fără îndoială sunt erezii şi trebuie arse, pentru că nu avem nevoie de ele. Dacă, pe de altă parte, ele susţin adevărurile împărtăşite de profet în Coran, atunci înseamnă că sunt inutile şi, prin urmare, trebuie arse.”

Înţeleptul al-Asari, el însuşi un adept al mutazilismului până la vârsta de 40 de ani, s-a dezis în mod public de această cale. Gestul său a avut o contribuţie însemnată la ieşirea din criză. Al-Asari a admis valoarea argumentaţiei şi a demonstraţiei raţionale, dar a criticat supremaţia absolută a gândirii. În conformitate cu învăţăturile Coranului, credinţa în ceea ce este invizibil, suprasensibil şi misterios este indispensabilă în viaţa religioasă. Pe de altă parte, suprasensibilul şi tainele ancestrale transcend gândirea raţională. Probabil cea mai importantă contribuţie a şcolii lui al-Asari a fost analiza aprofundată a raporturilor dintre raţiune şi credinţă. Al doilea mare curent al islamului este şiismul. Islamismul este o „religie a cărţii”, la fel ca iudaismul şi creştinismul. Dumnezeu s-a revelat în Coran prin îngerul Său, care i-a dictat profetului Rostirea divină. Din punct de vedere legal şi social, cei cinci stâlpi ai credinţei constituie esenţa vieţii religioase a mahomedanilor. Aceste învătăţuri, împărtăşite şi de adepţii şiismului, îmbină regulile de ordin moral cu cele sociale şi ale practicii spirituale. Totuşi, idealul musulmanului este să înţeleagă sensul autentic al Coranului, adevărul de ordin ontologic (existenţial). Mahomed a enunţat legea divină în Cartea sfântă; cu toate acestea, textele Coranului sunt susceptibile interpretărilor diverse, cea mai evidentă fiind cea literară (adevăr valabil şi pentru Biblie, de altfel, precum şi pentru alte scrieri sacre).

Potrivit afirmaţiilor lui Ali, ginerele lui Mahomed (primul imam al comunităţii musulmane, după moartea profetului): „nu există verset din Coran care să nu aibă patru sensuri: exoteric, esoteric, limita şi proiectul divin”. Sensul exoteric caracterizează literatura orală. Cel esoteric – înţelegerea interioară, intuitivă a sensului enigmatic şi profund al învăţăturilor. Limita semnifică enunţurile care stabilesc ce este permis şi ce nu. Proiectul divin se referă la ceea ce îşi propune Dumnezeu să realizeze în om, prin fiecare verset.

Caută detaşarea perfectă

Ferit oarecum de luptele şi disensiunile care există încă între cele două curente principale ale religiei mahomedane, sufismul reprezintă dimensiunea mistică cea mai cunoscută a islamului şi totodată una dintre cele mai importante tradiţii de ezoterism musulman.

Etimologic, substantivul arab shufi derivă de la suf, care înseamnă „lână” (aluzie la mantia de lână pe care o poartă sufiştii). Termenul de sufism s-a răspândit cu iuţeală, începând din secolul IX d.Hr. Potrivit tradiţiei, strămoşii spirituali ai sufismului se aflau printre tovarăşii lui Mohamed, magnetizaţi, fără îndoială, de fiorul mistic pe care îl exprima profetul. Fără a se individualiza pe deplin în perioada marilor tensiuni dintre sunniţi şi şiiţi, sufiştii erau totuşi dezamăgiţi de indiferenţa religioasă a primilor califi de după moartea lui Mohamed, preocupaţi doar de expansiunea Imperiului islamic.

Primul ascet mistic sufist a fost Hasan al-Bashri, care a rămas celebru deoarece se gândea aproape tot timpul la Ziua Judecăţii, de unde pietatea şi adânca sa tristeţe. Un alt contemplativ, Ibrahim Ibn Adhan, a definit cele trei faze ale ascezei, o parte importantă a practicii sufite:
1. a renunţa la lume
2. a renunţa la bucuria de a şti că ai renunţat la lume
3. a realiza atât de profund deşertăciunea lumii, încât să dobândeşti starea de detaşare perfectă.

Aprind flacăra interioară

Elementul fundamental al practicii sufite, dragostea pură şi absolută faţă de Dumnezeu, a fost introdus de Rabi’a, o sclavă căreia stăpânul său i-a redat libertatea după ce i-a recunoscut realizarea spirituală. Totuşi, studiile şi cercetările ultimelor decenii au arătat că imam-ul Gafar al-Shadiq, unul dintre marii maeştri ai sufismului vechi, definise deja experienţa mistică în termeni de dragoste divină („un foc care mistuie omul cu totul”). Aceasta demonstrează solidaritatea dintre şiism şi sufismul timpuriu. Într-adevăr, dimensiunea esoterică a islamului, specifică şiismului, a fost la început identificată cu sufismul. De altfel, şiiţii considerau că doctrina lor este izvorul şi inspiraţia sufismului. Cu toate acestea, experienţele mistice şi noua teofozie s-au inserat cu dificultate în islamul ortodox, deoarece mahomedanul credincios nu îndrăznea să conceapă un raport intim, de dragoste spirituală cu Allah. Pentru el era de ajuns să se abandoneze lui Dumnezeu, să se supună Legii şi să adauge tradiţia la învăţătura Coranului. Teologii sunniţi se considerau, de altfel, unicele căpetenii religioase (ULAMA) ale comunităţii. Ori sufiţii erau complet antiraţionalişti. Pentru ei, adevărata cunoaştere religioasă era dobândită printr-o experienţă personală, ce ducea, în cele din urmă, la o uniune eternă cu Dumnezeu. Dar, în ochii acestor ULAMA, consecinţele experienţei mistice şi interpretările oferite de sufişti ameninţau chiar bazele ortodoxiei islamice.

(va urma)

Articol preluat din revista YOGA MAGAZIN, nr. 60

Citiţi şi:
Sufismul – chemarea unei inimi mistuite de dor
Experienţe holotropice

yogaesoteric
19 ianuarie 2011