de Cristin Neacşu
Hassan şi Husein erau vecini din copilărie. Au crescut împreună, s-au căsătorit în acelaşi timp şi au muncit împreună. Nici ei nu puteau explica cum au ajuns să se certe pentru gardul dintre curţile lor, dar fiecare susţinea că avea drept de proprietate asupra gardului cel vechi, construit din piatră. În cele din urmă, l-au chemat chiar pe Mewlana să arbitreze acea discordie, căci altfel hangerele şi-ar fi spus cuvântul… Mewlana a venit, a ascultat fiecare parte, a întrebat câţiva vecini în vârstă despre pricina supărătoare a gardului.
– După spusele tuturor martorilor, se pare că gardul a fost ridicat împreună de Said şi Rashid, stră-stră-bunicii lui Hassan şi Husein, pentru a putea, tot împreună, adăposti în umbra lui cele câteva capre pe care le creşteau împreună.
Hassan şi Hussein şi-au adus aminte că, de fapt toată cearta începuse după ce s-au hotărât să astupe poarta din gardul cel vechi – poarta prin care caprele lor treceau, după cum era umbra, într-o curte sau cealaltă… Apoi au vrut să reconstruiască zidul cu două-trei coturi, unde umbra să se prelungească pentru odihna bietelor animale, însă niciunul dintre cei doi vecini nu vroia să cedeze din spaţiul din curte pentru cotiturile necesare. Şi tot aşa până ajunseseră să tragă hangerele de la brâu pentru a curma viaţa celui pe care Allah l-ar chema pentru a opri neînţelegerea.
– Vina este în mod egal a celor doi vecini, Hassan şi Hussein, căci au încălcat ceea ce au lăsat cu adâncă înţelepciune înaintaşii noştri. Ei nu trebuiau să schimbe după propria judecată ceea ce era bine, drept pentru care fiecare va plăti la cadiu câte trei galbeni pentru judecarea pricinii de care se fac vinovaţi. Să fie învăţătură şi îndreptare tuturor!
Calul aleargă la fel de bine cu patru picioare, iar vulturul zboară fără zăbavă cu perechea sa de aripi. Înţelepciunea naturală nu caută înfrumuseţare inutilă, nici câştig nemeritat – există pentru bucuria tuturor.
Poetul rege din Punjab, Haru, a chemat la judecată pe Akashatma, scriitorul sutra-elor fericirii. Haru a adus copii ale versurilor scrise de Akashatma, din a căror citire ar fi reieşit că acesta a plagiat imnurile oferite de poetul curţii regale marelui Surbandan, regele Punjabului.
Judecătorul a chemat învăţaţii din cetate, poeţi şi scriitori, pentru ca ei împreună să judece plagiatul de care ar fi fost vinovat Akashatama. Aşa cum Haru era important reprezentându-l pe rege, Akashatama era iubit de toţi oamenii din cetate, căci la fiecare ocazie, de la naştere până la moarte, oferea prin versurile sale încântare şi alinare tuturor. Dacă inima le spunea că Akashatma le era drag, mintea le spunea că regele trebuie cinstit după tradiţie. Şi întreaga cetate fu cuprinsă de tristeţe.
Orele s-au prelungit în zile, iar zilele în săptămâni – pricina era neatinsă şi tulburarea cetăţii tot mai mare. Regele Surbandan a venit să ceară o decizie justă, căci suferinţa întregii cetăţi era chiar pentru el o adevărată ruşine. Şi toţi, de la judecători la învăţaţi, au plecat capul cu ruşine în faţa cuvintelor drepte ale regelui, căci nu găseau o cale de ieşire din situaţia aceea. Hasib, cerşetorul cel orb din faţa templului, a venit bâjbâind cu toiagul său strâmb şi a cerut să vorbească sfatului de judecată.
– Onoraţi judecători şi învăţaţi, eu am aflat de la însoţitorul unui convoi de neguţători că în peştera din muntele Ham se află un desăvârşit yoghin înţelept. Aşa cum tradiţia o cere, dacă sfatul de judecată nu află soluţia unei pricini, putem chema, pentru a găsi o decizie justă, un sfânt, o fiinţă mântuită ori un avatar a cărui minte emană din mintea lui BRAHMA însuşi!
Judecătorii au trimis soli cu daruri la peştera yoghinului şi l-au rugat să îi salveze din judecata împotmolită a plagiatului. Fără haine şi cu părul prins în VIBHUTI, cenuşa sacră, yoghinul a ascultat părţile împricinate şi opinia învăţaţilor, apoi a zâmbit cu adâncă şi sinceră compasiune:
– Dragii mei, iată că eu practic ceea ce învăţătura milenară yoga a revelat – şi niciun alt yoghin nu a reclamat că am plagiat ASANA ori PRANAYAMA şcolii sale! Şi aceasta este explicabil doar prin adânca noastră supunere în faţa Creatorului acestei lumi, înţelepţii şi căutătorii căruia noi ne-am dedicat în mod ireversibil şi complet! Ce oare ar putea să mai fie al meu, sau al tău, sau al lui? Posesivitatea este o pricină indiscutabilă de suferinţă, a cărei soluţie este doar detaşarea – şi nu există vreo judecată ce ar putea transcende legile universale descrise de sutra-ele lui Patanjali.
Cum ar putea oare să fie inventate cuvintele diferite pentru fiecare iubire a noastră, când, de fapt, noi toţi trăim marea iubire a Creatorului? Cum poate iubirea unei femei să fie altfel decât iubirea altei femei, omagiul adus regelui diferit de adorarea marii zeiţe a iubirii? Nu este oare fiecare parte a acestui întreg doar o oglindă a iubirii infinite pe care Cretorul o oferă neîncetat? Cum să fie oare diferită iubirea întreagă de ea însăşi? O, MAYA, o, tu, iluzie căreia noi suntem pradă, tu iei chipul tigrului când te desfăşori ca timp, sau chipul elefantului când te manifeşti ca forţă distructivă, ori chipul şarpelui când ne revelezi capcana vicleniei – în toate acestea însă tu rămâi devotata adoratoare a întregului Creator! Şi oricare dintre toate aceste nesfârşite capcane sunt chiar porţile eliberării noastre de toate legăturile şi neînţelegerile noastre!
Yoghinul a fost cuprins de transa mistică şi imnurile vedice au prins viaţă în sala de judecată. Judecătorii, învăţaţii şi oamenii de rând s-au aplecat cu respect în faţa adevărului indiscutabil al iubirii mistice prin care erau purificaţi, luminaţi şi însufleţiţi. Haru a scris apoi versurile sublime cuprinse în cartea Poemele străzii, iar Akashatma venea adesea în poarta palatului regal să dedice strofe de o inegalabilă frumuseţe regelui Punjabului şi yoghinului necunoscut…
Doctrina lipsită de iubire este ca un templu părăsit – frumuseţe a cărui izvor a secat. Iubirea fără înţelegere este ca un nor pe cer – îndepărtat şi folositor doar pentru ploaie. Toate acestea dispar când se află în faţa porţii triumfale a cunoaşterii corecte, căci adevărata cunoaştere este unica noastră motivaţie în întreaga căutare a vieţilor noastre. Şi acolo unde există adevărata cunoaştere, nu există conflicte. Unde adevărata cunoaştere începe, orice nelămurire dispare. Cine adoptă adevărata cunoştere, renunţă la iluzia de a şti, căci a şti te obligă să aderi la idei şi concepte, a cunoaşte adevărul presupune a te elibera de orice dogmă, percepţie şi concept… Cât de mare este oare diferenţa între „ceva” şi „tot”!?
Fragment din Povești cu tâlc pentru adormit copiii… și pentru trezit sufletele, de Cristin Neacșu, Editura Lux Sublima.
Citiţi şi:
Omul care a rostit doar adevărul
Întrecerea
Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine
yogaesoteric
6 octombrie 2014