În SUA, experienţele medicale pe oameni, inclusiv pe copii, au luat deja proporţii alarmante!

Într-un articol din New Republic din decembrie 1998, fostul lider al Comisiei Speciale a Națiunilor Unite (UNSCOM), Scott Ritter, critica făţiş experimentele cu arme chimice şi biologice pe fiinţe umane, care aveau loc în Irak. Ritter scria: „Am primit informații credibile de la serviciile secrete despre faptul că 95 de prizonieri politici au fost transferaţi de la închisoarea Abu Ghraib într-un loc din vestul Irakului, unde au fost supuşi unor testări cu consecinţe letale, sub supervizarea unei unităţi speciale de la Comisia Militar-Industrială, sub autoritatea personală a lui Saddam”.

Atitudinea SUA şi a aliaţilor săi a fost întotdeauna că asemenea experimente poartă însemnul unei dictaturi brutale şi nu sunt niciodată realizate de către lumea liberă.
Astfel că atunci când închisoarea Abu Ghraib a apărut din nou la ştiri în 2004, de data aceasta în legătură cu torturarea continuă a prizonierilor de către forţele armate americane, SUA a trebuit să acționeze rapid și să condamne rapoartele respective, prezentându-le ca fiind doar incidente izolate, care nu reflectă deloc politica Americii.

Apoi, stăvilarele au fost îndepărtate și au apărut mai multe dezvăluiri despre torturi, despre „locațiile negre” ale CIA unde prizonierii erau supuși simulărilor de înec și violurilor. Tortura a devenit un subiect de dezbatere aprinsă.

Torționarii ar dori să credeţi că ei nu torturează oameni, sau că tortura este necesară pentru motive de „securitate naţională”. Totuși, orice student de anul întâi la Medicină vă poate spune că tortura nu este necesară pentru a obţine mărturisiri, așa cum susţin oficialii guvernamentali pentru a explica necesitatea ei. Tot ceea ce este necesar pentru a obţine mărturisiri foarte valoroase este o doză bună de pentotal de sodiu sau o altă substanţă cu efect asemănător din familia medicamentelor denumite „serul adevărului”.

Ceea ce se obţine prin tortură este o mărturie falsă. Mărturiile false sunt foarte prețioase pentru continuarea „războiului împotriva terorismului”, pentru a dovedi faptul că actele de terorism sunt comise de cei care sunt capturaţi.

Abu Ghraib este posibil să fi fost sau să nu fi fost locul experimentelor realizate de conducerea irakiană. Dar ceea ce este sigur este că SUA derulează experimente asupra propriilor cetăţeni, fără consimţământ informat, unele dintre acestea atingând definiţia torturii.

SUA continuă să evite consimţământul informat

Consimţământul informat a fost un subiect central în procesul de la Nurenberg pentru medici, unde 20 de medici germani care au realizat experimente pe evrei şi alţi oameni, deseori cu rezultat fatal, au fost judecaţi şi condamnaţi. Ca urmare a proceselor respective a fost formulat Codul Nurenberg, care prevede ca subiecţilor supuşi unui experiment să li se dea toate informaţiile despre natura experimentului, şi se specifică faptul că aceştia au dreptul de a refuza participarea la experiment. Codul Nurenberg rămâne însă o recomandare, nu o lege.

Unele dintre experimentele realizate de SUA în prezent au loc în interiorul graniţelor ţării, iar altele au loc în afara lor, având ca principali înfăptuitori companii farmaceutice şi servicii secrete. Ca o acțiune de aparent „control al daunelor”, ca urmare a dezvăluirilor din 1994 referitoare la experimentele cu radiaţii făcute de americani în timpul Războiului Rece, preşedintele Bill Clinton a formulat o notă, cuprinsă în Registrul Federal, care cerea întărirea protecţiei pentru subiecţii umani.

Aceste experimente de iradiere au expus cetăţeni americani la niveluri mari de radiaţii, fără ca aceştia să fie informaţi despre riscuri. Conform rapoartelor, radiaţiile au determinat moartea unui număr de persoane supuse experimentului.

Clinton, în consecinţă, a stabilit un Comitet de Consultanţă pentru Experimentele de Iradiere Umană pentru a analiza rapoartele şi pentru a recomanda modalităţi de prevenire a faptului ca cercetări ulterioare lipsite de etică să mai aibă loc. Recomandările Comitetului de Consultanţă includeau necesitatea existenţei consimţământului informat pentru toţi subiecţii umani, printre alte recomandări. Însă niciodată nu s-a acţionat după recomandările Comitetului. Consimţământul informat, care constituie miezul Codului Nurenberg, nu a fost niciodată stabilit prin lege.

Obama perpetuează mitul protecţiilor legale pentru persoanele supuse experimentelor

În 2010, un alt subiect delicat – un proiect experimental lansat de Serviciul de Sănătate Publică American în Guatemala, ajunge pe primele pagini ale ziarelor. Cercetătorii americani erau acuzaţi că au infectat în mod deliberat 1.500 de oameni din Guatemala cu boli cu transmitere sexuală. Acest studiu a avut loc în anii ʼ40 şi a fost ţinut secret timp de 60 de ani.

Ca răspuns la această dezvăluire, preşedintele Obama a cerut Comisiei Prezidenţiale pentru Studiul Problemelor de Bioetică „să determine dacă reglementările federale şi legile internaţionale protejează în mod adecvat sănătatea şi starea de bine a participanţilor la studiile suportate de guvernul federal”. Comisia a elaborat concluziile în decembrie 2011, specificând că reglementările din SUA din prezent ar opri repetarea unor asemenea abuzuri.

Comisia a omis să observe că protocoalele cercetărilor, unele dintre ele secrete, nu conţin formularele de consimţământ informat. Ceea ce înseamnă că dacă, spre exemplu, un serviciu secret decide să realizeze un experiment cu subiecţi umani, acel serviciu secret poate renunţa la orice necesitate de a informa subiecţii şi de a obţine consimţământul lor.

Raportul Comisiei este în mare parte o muşamalizare. În lumina următoarelor fapte, este clar că experimentele umane nonconsensuale ale SUA sunt în creştere. Unele dintre aceste experimente par a fi secretizate, iar altele nu. În multe cazuri, atât cercetările secretizate cât şi cele nesecretizate transmit constant ideea necesităţii existenţei consimţământului informat.

Copii pe post de cobai

Pe 4 ianuarie 2002, preşedintele Bush a semnat legea Cele mai Bune Medicamente pentru Copii, care furnizează încurajări pentru utilizarea copiilor în testarea medicamentelor. Legea oferea companiilor farmaceutice un termen de şase luni de exclusivitate în schimbul acordului lor de a conduce teste pentru medicamente pe copii. Această lege a fost rapid urmată în 2003 de legea Echităţii Cercetării Pediatrice (PREA – Pediatric Research Equity Act). Această lege autoriza FDA să ceară producătorilor de noi medicamente şi produse biologice să realizeze studii pe copii în anumite circumstanţe.

Ca rezultat, testele clinice pe copii au escaladat. Un articol de pe medicalkidnap.com afirma că: „În 2006, s-a descoperit că existau aproximativ 45.000 de copii care erau supuşi experimentelor”. Potrivit lui Victor Yeung, de la Centrul pentru Cercetări Farmaceutice Pediatrice, din cadrul Facultăţii de Farmacie, Universitatea din Londra, peste 50% din medicamentele folosite pe copii nu au licenţă pentru folosire nici pentru boala respectivă, nici pentru grupa de vârstă a copiilor.

În prezent, guvernul SUA se joacă de-a consimţământul informat acolo unde sunt implicaţi copii. La prima vedere, pare că părinţii trebuie să îşi dea consimţământul pentru ca cei mici să fie înrolați în studiu. Dar aşa cum se petrece la modul real, lucrurile nu au loc aşa întotdeauna. Părinţilor adeseori nu li se dau informaţiile despre natura experimentelor cu medicamente. Iar în alte cazuri, când părinţii pun întrebări despre îngrijirea medicală a copiilor lor, ei se pot trezi că le sunt luați copiii de către Departamentul pentru Serviciul Copilului. În anumite cazuri, ei se pot trezi şi cu încheierea drepturilor lor parentale printr-o hotărâre judecătorească.

În 2013, Justina Pelletier a fost luată de la părinţii ei după un drum de urgenţă la spital. Justina, care suferea de o boală rară mitocondrială, a fost rediagnosticată de către un stagiar nou la spitalul Boston cu „tulburare somatoformă” (somatoform disorder), după ce părinţii au dus-o la camera de gardă cu ceea ce părea să fie o formă urâtă de gripă. Diagnosticul de „tulburare somatoformă” este un diagnostic psihiatric, care în mod esenţial statua că boala Justinei este doar „în capul ei”. Părinţii fetiței au fost nemulţumiţi de planul de tratament de la spitalul Boston şi de imposibilitatea de a fi consultată de medicii ei obişnuiţi şi au refuzat să semneze planul de tratament. În acel moment, spitalul a informat Serviciul de Protecţia Copilului şi familia Pelletier a fost efectiv blocată să mai aibă vreun contact cu fetița fără să fie supravegheaţi de asistenți sociali. Justina a fost plasată într-o unitate spitalicească închisă, iar Lou Pelletier a fost acuzat pentru că a vorbit despre problemele fiicei sale cu un reporter de la Boston Globe.

După o bătălie judecătorească extinsă şi după ce a apărut la ştirile naţionale, Justina s-a reîntors în grija părinţilor săi. Teama că ea a fost supusă unor teste de medicamente experimentale încă mai există. Familia Pelletier a dat în judecată spitalul de copii din Boston.

O metodă similară a fost folosită împotriva Melissei Diegel, din Arizona, mamă a două fete care erau, de asemenea, diagnosticate cu o boală mitocondrială rară. Diegel şi-a pierdut drepturile parentale după ce a pus întrebări despre planul de tratament pentru fetele ei, care a fost întocmit de spitalul Phoenix pentru copii şi Institutul de Cercetări Genomice Translaţionale.

La finalul unui proces plin de proceduri de judecată secrete, în care martorii au fost îndepărtați din sala de judecată, de înregistrări sigilate şi de tentative de a o ipostazia pe Diegel drept cineva care şi-a „supramedicalizat” cele două fete, judecătoarea Kristin Hoffman a întrerupt drepturile parentale ale Melissei Diegel şi a ordonat ca fiicele să fie date spre adopţie.

În cazul Justinei Pelletier, părinţii au fost catalogaţi ca fiind „nepotriviţi” pentru că au urmat recomandările medicului pediatru şi nu au vrut să recunoască diagnosticul medicului nou. În mod similar, cazul Diegel relevă eforturile Serviciului de Protecţia Copilului de a o demoniza pe Melissa Diegel pentru că a urmat recomandările unui doctor în ceea ce priveşte tratarea celor două fete, în loc să urmeze recomandările altui doctor. Melissa Diegel a afirmat că fiicele ei Hanna şi Kayla au fost înrolate în studiile clinice TGen.

Determinarea curţilor judecătoreşti de a interfera cu drepturile părinţilor când copiii în chestiune pot fi folosiţi pentru studii clinice relevă un imperativ al sistemului, în timp ce ştiinţa afectează binele individual al copiilor. În centrul acestor imperative experimentale se află organizaţii precum TGen.

Institutul de Cercetări Genomice Translaţionale (TGen) este situat într-o clădire modernă din Phoenix, Arizona. El a fost înfiinţat în 2002 de dr. Jeffrey Trent, care înainte fusese timp de 10 ani director ştiinţific la Institutul Naţional pentru Cercetări ale Genomului Uman (NHGRI) din cadrul Institutului Naţional pentru Sănătate (NIH), Bethesda, Maryland.

Literatura de promovare a TGen spune că: „TGen este la vârful cercetării translaţionale, unde cercetătorii sunt capabili să dezvăluie componentele genetice ale bolilor obişnuite şi complexe. Lucrând cu colaboratori din comunităţile ştiinţifică şi medicală, TGen crede că poate aduce o contribuţie substanţială la eficienţa şi eficacitatea procesului translaţional. Viziunea TGen este a unei lumi unde înţelegerea asupra variaţiilor genomice poate fi uşor translatată spre diagnosticul şi tratamentul bolii într-o manieră adecvată specificului pacientului.”

TGen poate fi, de asemenea, implicat în experimente nonconsensuale. Un reporter a dezvăluit documente care demonstrează că institutul are acorduri cu spitalul de copii Phoenix, pentru a-i trimite copii bolnavi. Conform unei propuneri de finanțare, realizată de cercetătorul de la TGen dr. Justin Hunter, „dr. Saunder Bernes, neurolog pediatru senior la spitalul de pediatrie Phoenix, a fost de acord să trimită copii cu NMD pentru aceste studii (vedeţi ataşat scrisoarea de susţinere)”. Finanțarea a fost aprobată, sub conducerea lui Hunter, în 23 octombrie 2014.

Cum cel puţin doi copii bolnavi, Hanna şi Kayla Diegel, au fost „trimişi” la TGen cu rezultate dezastruoase pentru unitatea familiei, oricine se poate întreba dacă nu cumva programele de cercetare ale TGen conduc în mod regulat la anularea drepturilor parentale.
Spitalul de copii din Pheonix a continuat să nege o asemenea relaţie cu TGen, chiar în lumina documentelor care au ieşit la iveală.

TGen menţine multe contracte cu guvernul federal al SUA, inclusiv contracte care implică Departamentul Apărării. Unul dintre acestea vizează secvenţierea genomului bacteriei Burkholderia pseudomallei (cunoscută şi ca Pseudomonas pseudomallei), care este o ameninţare bioteroristă de clasă B.

Una dintre problemele legate de anularea drepturilor parentale în cazul experimentelor este aceea că informaţii sigure despre tipul de experiment care va avea loc sunt dificil de obţinut.

Oficialii TGen nu i-au răspuns la telefon reporterului care a făcut aceste dezvăluiri.

Crearea „spionului perfect”

Folosirea copiilor pe post de cobai nu este singura problemă a experimentelor pe oameni care a apărut în ultimii ani.
După audierile care au avut loc în cadrul Comisiei Church (Comisia Senatului american pentru Studierea Operaţiunilor Guvernamentale Referitoare la Activităţile Serviciilor Secrete, condusă de senatorul Frank Church) în anii ʼ70, se pretindea că programul guvernamental de creare a „spionului perfect”, numit MKULTRA, a fost oprit.

Dar experimentele de control mental au continuat, aparent neabătute. După mărturiile oferite de un număr de indivizi care susţineau că au fost hărţuiţi electronic cu tehnologii de invadare a minţii, preşedintele Comisiei de Bioetică a formulat o scrisoare care statua că nu va investiga asemenea presupuneri. În scrisoare se spunea că „vom dori să clarificăm pentru informarea dvs. că Comisia nu investighează și nu revizuieşte nicio plângere sau problemă legată de MKULTRA, COINTELPRO, tortură sau atacuri electromagnetice, urmărire organizată, influenţă de la distanţă, hărţuire cu microunde, hărţuire şi supraveghere sub acoperire, urmărire umană, arme psihotromice (sic) sau psihotropice şi arme militare sau de radio frecvenţă sau alte plângeri”.

Articole recente din mass-media principală, cum ar fi businessinsider.com, au confirmat existenţa unor asemenea arme electromagnetice. Project Censored a publicat un raport ce confirmă existenţa de arme neurobiologice, arme cu direcţionare acustică, arme de control electromagnetic al maselor, proiectile cu energie pulsatilă şi implanturi neuronale, toate acestea oglindind îngrijorările şi mărturiile a mii de cetăţeni americani care pretind că aceste arme au fost în mod intenţionat şi nonconsensual testate pe ei.

Justiţia pentru subiecţii experimentelor este eluzivă

SUA continuă să se autointituleze liderul „lumii libere”, chiar în faţa unor asemenea abuzuri asupra propriilor cetăţeni. Cum SUA refuză să recunoască ceea ce un purtător de cuvânt a numit „o Curte Mondială independentă”, şansele de a li se face dreptate celor folosiţi ca subiecţi la experimente şi cărora li se neagă dreptul la consimţământ informat pentru experimentele respective, sunt foarte reduse.

Un proces intentat în 2009 de către militarii folosiţi ca subiecţi pentru testele chimice şi biologice realizate de către armata SUA la bazele militare Edgewood şi Fort Detrick, a condus la o decizie judecătorească care preciza că armata ar trebui să informeze subiecţii asupra „datelor privind sănătatea relativ la participarea lor la teste chimice şi biologice pe parcursul a cinci decenii”. În proces nu a fost precizată acordarea de despăgubiri materiale. În lumina vătămării sănătăţii indivizilor care au fost supuşi experimentelor – fără o informare adecvată despre experimente – ne putem întreba dacă cel mai bun lucru care se poate obţine după şapte ani de luptă judecătorească este o înțelegere ca cei care conduc astfel de experimente să le comunice victimelor „date privind sănătatea”.

Este grăitor faptul că nota întocmită de Bill Clinton în 1997 statua următoarele: „Nu se intenționează ca acest memorandum să creeze vreun drept sau beneficiu, substanţial sau procedural, întărit de lege, pentru vreo parte împotriva SUA, a agenţiilor sale, ofiţerilor săi sau oricărei alte persoane.”

Scriind pentru mindjustice.org, procurorul Cheryl Welsh afirma că:
„…până când un statut federal care asigură dreptul la consimţământ informat pentru oricine este supus experimentelor umane clasificate nu va fi legiferat şi confirmat ca lege de către preşedinte, guvernul SUA va avea puterea de a conduce proiecte de cercetare fără consimţământul şi fără informarea participanţilor asupra pericolelor sau eventualelor complicaţii ulterioare”.

Întrebări?
Din păcate guvernul SUA nu răspunde la ele… cel puţin deocamdată.

Citiţi şi:

Experimente realizate pe oameni – o incursiune în culisele murdare ale puterii  
MKULTRA. Odioase experimente de control mental şi manipulare comportamentală realizate de CIA
 

 

yogaesoteric
31 mai 2016