Consumatori consumați

Testați, testați, testați! Era deviza OMS la început de pandemie. A urmat apoi: Vaccinați, vaccinați, vaccinați! Consumați, consumați, consumați! Așa sună deviza concernelor. Între timp s-au schimbat multe (în rău), dar noi tot testăm și tot vaccinăm în virtutea inerției. Poate, totuși, din testat și vaccinat o să ne oprim cândva – dacă ne trezim la timp –, dar de consumul deșănțat e greu de crezut c-o să ne lecuim. N-o să ne lecuim cu una cu două, fiindcă am devenit dependenți de prea multe. Și acele dependențe care s-au instalat ne-au costat niște funcții și abilități – de la cele biologice și până la cele psiho-mentale și din sfera conștiinței – care ni s-au atrofiat vizibil și pe care doar cu greu o să le putem recupera. Fiindcă se cere multă voință, fermitate și energie, or tocmai astfel de însușiri și resurse au fost printre primele prețuri achitate în schimbul plăcerilor oferite de consum.

Ne scăldăm într-o abundență și într-o varietate de produse fără precedent. Produse de care avem, dar mai ales de care nu avem nici cea mai mică nevoie, dar care ne urmăresc până și în somn cu imboldurile izvorâte din devizele societății de consum. Nu există simț pe care să nu-l țintească și pe care să nu-l atingă reclamele, pervertindu-l. Ne fac să le pipăim stofele prin displayuri, ecrane, paravane și pereți luminiscenți, să le adulmecăm aromele sintetice pulverizate din abundență, ne sar în ochi culori mai vii decât cele create de natură, ne zgârie timpanele formule lapidare încropite de pricepuții în marketing și ne asurzesc cu voci care le înăbușă pe cele ale banalilor precupeți. Iar de gust se ocupă zeci de substanțe deversate din retortele laboratoarelor. Arome, coloranți, îndulcitori, amplificatori de gust… Toate la un loc și fiecare în parte ne amorțesc simțurile unul după altul, le fac să pălească și să cedeze rând pe rând în fața inevitabilului… zgomot multicolor, odorant, catifelat și picant.

Tot consumul e strict reglementat. Nu mai consumăm decât produse normate. Castraveți și banane ale căror dimensiuni și curburi se încadrează în limitele definite, mere a căror roșeață atinge un anumit procent din suprafața strict prescrisă – nici prea mică și nici prea mare. Un singur milimetru de abatere trimite fructul ori leguma respectivă fie la gunoi, fie, în cel mai bun caz, într-o clasă calitativă inferioară ori ca hrană pentru animale. Unii producători mai îndrăzneți (sau mai disperați, riscând altfel ruina) urmăresc să le comercializeze totuși la prețuri de nimic și în categoria „ciudățenii”, dar reușita arată altfel. Prea sar îngroziți consumatorii și se dau în lături de parcă i-ar ataca un șarpe veninos din coșul plin cu fructe și legume diforme și colorate neconform, deși nici gustul, nici mirosul și nici calitatea nu au de suferit din asta câtuși de puțin. Tot ce nu se încadrează la categoria „fructe și legume model” e respins categoric de consumatorii dresați, care la rândul lor arată a orice altceva, numai a (foto)modele nu.

Și se înțelege de la sine că produsele urmează să fie aruncate de îndată ce li s-a atins vârsta prescrisă de producători. Cu lupa li se studiază termenul minim de valabilitate (nu și compoziția), dată la care ele se alătură altora asemenea și compun cele 89 de milioane de tone de alimente (180 de kilograme de persoană) ajunse anual la gunoi numai în UE, deși acea dată nu spune prea multe despre perioada de consum. Nu doar consumatorii răsfățați fac asta, ci și lanțurile de magazine se debarasează zilnic de produse comestibile încă, dar prevăzute cu fatidicul termen, ori de produse cu ambalaje strâmbe și diforme care nu mai îndeplinesc criteriile de frumusețe menite să aducă profitul scontat. În realitate, acel termen minim de valabilitate nu spune nimic altceva decât că testele de laborator efectuate cu produsul respectiv îi garantează calitatea cel puțin pentru acea perioadă. Cel mult poate însemna chiar foarte mult, dacă nu ne-am lăsa influențați de subtila sugestie de a amplifica risipa și de a goli din nou rafturile magazinelor, cumpărând noi produse. Singurele produse cu adevărat perisabile poartă înscris un alt termen: data-limită de consum. Doar acelea se recomandă a fi consumate în timpul prescris.

La cât se poate prelungi termenul de consumabilitate? Depinde de produs și de păstrare. Studiile (da, astăzi totul se bazează pe studii!) au arătat că, dacă se respectă condițiile de păstrare, acel termen poate fi foarte lung. Există produse aproape neperisabile (făina, zahărul, orezul, sarea, mierea, pastele făinoase, condimentele) și există produse care, păstrate corespunzător, pot fi consumate alte câteva săptămâni sau chiar luni după așa-zisa „expirare”. Există și tabele și liste interminabile cu astfel de prelungiri ale termenului pentru fiecare produs în parte, dar există și……. posibilitatea de a ne da singuri seama de asta, fără niciun fel de formule.

Cum ne putem da seama dacă produsul respectiv e comestibil încă? Folosindu-ne de cele cinci simțuri, cu condiția să ni le fi păstrat intacte și să le fi antrenat cum se cuvine. De câte ori nu ne-am plâns de lipsa de gust ori de miros a diverselor alimente (și asta fără covid!)? Unii reclamă lipsa acelor calități la mâncăruri gătite tradițional în casă cu ingrediente din producția proprie, alții, obișnuiți cu alimente tradiționale, nu percep astfel de calități la preafrumoasele produse normate din comerț, care au străbătut mări și țări să ajungă până la ei și să le desfete papilele gustative și senzorii olfactivi. Dreptate au și unii, și alții. Primii și-au maltratat acei senzori cu stimulii puternici adăugați în compoziția produselor din comerț; ceilalți dispun de simțuri încă nealterate și divulgă numaidecât „escrocheria senzorială”.

În principiu, aceste aspecte le știau și le știu bunicii noștri. Bătrânii au o cu totul altă conduită și au respect pentru alimente, fiindcă își mai aduc aminte cât de greu le-a fost odinioară să și le procure și să le poată pune copiilor pe masă. Și ei au acumulat o experiență de-a lungul anilor, pe care, din păcate, n-o mai pot transmite generațiilor de risipitori, care pretind a le ști pe toate infinit mai bine și construiesc cu insistență o nouă și minunată lume. Tinerii nu au și nici nu le este de folosință vreo memorie. Ei doar consumă, fiindcă doar consumul stimulează o nouă și profitabilă producție. Bunicii noștri preferau cercul, generația tânără adoră spirala. Cercul bunicilor se deschidea și se închidea cu însămânțarea, spirala modernă pleacă de la plăcere și se deschide urcând vertiginos, până când forța centrifugală îi azvârle pe mulți petrecăreți în nicăieri. Fiindcă vor ajunge cândva la fundul sacului și se vor trezi fără nicio sămânță.

Și mai există ceva: există legume și fructe care nu vor să se strice și pace. Nu mai vor și nu mai pot să respecte legile biologiei, fiindcă au fost tratate special ori prelucrate astfel încât să lucească și să fie crocante ca în prima zi. Mere, pere, prune, struguri, cartofi, roșii……. toate nemuritoare. O pară uitată din greșeală într-un sertar la birou se regăsește la fel de galbenă și frumoasă și peste trei săptămâni! Firește că ne e frică s-o mai mâncăm, iar întrebările despre cine și cum a făcut posibilă „minunea” ne asaltează mult timp după aceea. Să fi fost pesticidele, acelea care le fac apetisante în schimbul administrării unei porții zilnice de otravă precum făcea Rasputin odinioară? Sau antibioticele, aplicate cu scopul de a spori producția și implicit profitul? Poate ingineria genetică? Răspunsul e pe cât de trivial pe atât de tulburător: Cum să mai moară un aliment omorât din capul locului, încă de la origine?

Există animale stresate prin creșterea și transportul în condiții inimaginabile și care alimentează consumatorii – drept răzbunare – cu hormoni de stres cât au putut ele să ducă în scurta și chinuita lor viață. Există vaci cu ugerul cât casa care de-abia se mai pot mișca, curcani cărora le cedează scheletul sub povara colosalei greutăți, purcei castrați cu cruzime pe bandă rulantă și bovine cărora li se taie coarnele fără nicio anestezie, fiindcă totul e nevoie să meargă repede, pui de găină sortați imediat după ecloziune și gazați dacă sunt masculi, deoarece carnea lor nu e suficient de rentabilă. Există animale și plante transgenice. De când am descoperit genele responsabile pentru producția hormonului de creștere, fantezia noastră nu mai cunoaște limite: Ne fabricăm porci miniaturali, care nu miros urât, ne satisfac pofta de joacă și pot fi folosiți ca animale de companie; vaci al căror lapte nu mai produce alergii, dar nici nu mai seamănă la compoziție cu laptele obișnuit, iar animalul respectiv – dacă apucă să se nască – e plin de malformații și de dereglări; pești cu tot mai multă carne și tot mai puține oase, care cresc într-o zi cât Făt-Frumos din basme, inclusiv la temperaturi glaciale (când natura își sistează, de fapt, producția hormonului de creștere). Împiedicăm, pe căi genetice, reproducerea insectelor care nu ne plac și care pot răspândi boli, dar nu ne preocupă și eventuala dereglare a lanțului trofic din natură și inevitabilele consecințe.

Există apoi legume și fructe exotice, cu nume greu de pronunțat, care promit marea cu sarea, de la tinerețea veșnică la scutirea de cancere și tot felul de tulburări. Și pentru că efectele lor în trupul nostru sună atât de promițător, s-a trecut nu doar la consum, ci și la împachetarea lor în tablete, capsule și picături, suplimente alimentare pe care mulți le iau cu pumnul. Să luăm doar produsele din soia, fiindcă ele se bucură de o largă acceptare în țările vestice, acolo unde tulburările de menopauză, osteoporoza, cancerul de sân, infarctele ori diabetul sunt mult mai frecvente decât în Asia. Întrucât terapia cu hormoni estrogeni sintetici s-a dovedit riscantă, s-au căutat alternative naturale. Tot urmărindu-se stilul de viață și situația acelor tulburări pe continentul asiatic, s-a ajuns la un moment dat la concluzia că alimentația este necesar să joace un rol de bază, în special soia. S-a trecut astfel la recomandarea produselor din soia (cu un conținut mare de „fitoestrogeni”) pentru prevenția și tratamentul acelor tulburări.

Numai că s-au omis mai multe elemente la acele „alimente-medicamente miraculoase”. În primul rând, s-a omis faptul că natura nu poate fi imitată (perfect) și cu atât mai puțin poate fi împachetată în pilule. În al doilea rând, fiecare om dispune de o floră microbiană intestinală și de un metabolism propriu, care s-au format și stabilizat de-a lungul miilor de ani. Așa cum există diferențe în ce privește (in)toleranța la lactoză între nordul și sudul Europei, există, se știe, și multe deosebiri între europeni, asiatici, africani etc. Nu toți pot digera și metaboliza orice și oricum. Substanțele conținute în acele produse au valoarea și efectul scontat doar dacă sunt metabolizate într-un anume fel – dacă nu, pot face mai mult rău decât bine. Bunăoară, o femeie care prezintă riscul de a dezvolta un cancer de sân sau unul dependent de hormoni feminini și consumă prea des astfel de produse poate avea parte de surprize extrem de neplăcute.

Citiți și:
Moartea spirituală a societății consumiste (I)
Românii s-ar putea hrăni bio, dar consumă gunoaiele colorate ale Occidentului

yogaesoteric
8 iulie 2022