Către noua ordine financiară mondială

Inflaţia impusă în SUA – şi apoi extinsă precum o pecingine în întreaga lume – nu-i nimic altceva decât o tentativă disperată de a se mai salva ceva. Orice, dar să se salveze. Ecourile ei se văd peste tot, însă funcţionalitatea este discutabilă.

Întorcându-ne la teorie, putem constata că inflaţia este o taxă pe exces, una dintre acele taxe care se auto-reglează. Preţurile mărite impun deschiderea baierelor pungii personale şi „arderea” excesului de bani. După ce se ajunge la consens – întrucât creşterea preţurilor are ca efect diminuarea consumului, până la urmă se ajunge la un echilibru – inflaţia se linişteşte şi treburile rămân în noua logică economică. Aşa funcţionează din punct de vedere teoretic „tool-ul” inflaţionist. Doar că totuși ceva ne pune pe gânduri.

Aparent situația este bine. În SUA consumul a îngheţat, iar în China – furnizorul principal al SUA şi al lumii – disperarea a condus la scăderea dobânzii de intervenţie. O operaţiune absolut artificială, dar menită să compenseze cât de cât creşterea preţurilor din SUA. Cu alte cuvinte, pentru a-şi menţine economia pe linia de plutire, China subvenţionează SUA prin scăderea artificială a dobânzii care ar urma să ieftinească exporturile. Mă rog, măsura funcţionează doar teoretic şi pe termen extrem de scurt întrucât, ca idee, inflaţia se poate duce oricât în sus, în timp ce pentru Banca Centrală a Chinei scăderea de la 3,65% are o barieră puternică la zero. Însă mai e ceva în toată această ecuaţie.

Cu toate că inflaţia pare a funcţiona bine în SUA, ea are efecte perverse deoarece banii care ar urma să fie sacrificaţi pe altarul sfintei stabilităţi financiare pur şi simplu nu se află acolo unde-i „caută” inflaţia, adică la marele public. Glumind, putem spune că, pentru a funcţiona, inflaţia este necesar să aibă o aplicabilitate bazată pe principiul marxist: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. Doar că, aşa cum am mai spus, banii pe care-i caută inflaţia nu se află la marele public ci sunt blocaţi în mascarea exceselor bancare din fostele crize. Încă de la debandada lui Nixon, politicul american a învăţat să rezolve problemele crizelor intervenind cu barosul monetar. Astfel, în loc să lase treburile să se cureţe de la sine, s-a preferat „un baros mai mare”.

Criza din 2008 ne-a învăţat ceva esenţial, anume că barosul mai mare nu mai funcţionează. De aceea a fost nevoie să se sacrifice bănci pentru a se urmări echilibrarea sistemului printr-o centralizare mai mare. Iată motivul pentru care de căzut – cu mici excepţii – au căzut cei din categoria plevuşcă, rămânând marii mahări financiari care oricum erau extrem de interconectaţi şi capabili să răspundă prompt operaţiunilor de cosmetizare a cadavrului financiar. După cum s-a văzut, în premieră, a fost nevoie de eforturi colective şi perfect sincronizate ale marilor bănci centrale ale lumii pentru salvarea aparenţelor.

Însă inundarea cu bani, aşa cum am remarcat-o încă de atunci, s-a făcut strict pentru acoperirea găurilor imense care oricum n-au rămas acoperite decât prin intermediul unor potlogării contabile. De aceea cantitatea imensă de bani aruncată în piaţă nu s-a făcut simţită la bază. Tot de aceea s-a preferat „eliberarea de cecuri” direct către populaţie pentru a se putea impulsiona economia la bază. Este o gravă disfuncţionalitate pe care-am văzut-o atunci, o rupere teribilă a curelelor monetare de transmisie între vârf (reprezentat de banca centrală şi cele comerciale) şi bază (adică populaţia şi micile afaceri).

Exact aşa cum atunci n-a funcţionat nimic, la fel se petrece şi acum. Tool-ul inflaţionist nu funcţionează deoarece populaţia, pur şi simplu, nu are bani. Astfel consumul, în loc să se reducă, se blochează pur şi simplu, iar numărul boschetarilor asistaţi social se îngroaşă. Astfel statul american e obligat să elibereze mai multe ajutoare pentru mâncare – esenţiale pentru a se evita răscoala – achitând „taxa inflaţionistă” din banii pe care-i produce din nimic. Şi astfel dimensiunea imaginară a sistemului financiar creşte precum Făt Frumos, prefăcând banul într-un basm care nu mai e bun nici de adormit copiii mici.

A nu se înţelege din cele enumerate până acum că situația e delicată în SUA şi în rest e lapte şi miere. Ancorarea întregului sistem financiar mondial la dolar produce cutremure în marile economii şi dezastre la periferii. Se văd limpede picajele în lanţ ale unor întregi ramuri industriale care fac ravagii peste tot. Oamenii din economiile dezvoltate încep să aibă probleme majore în timp ce în economiile subdezvoltate se moare din nou de foame. Cum se va rezolva totul?

Majoritatea speră ca actuala recesiune să se vindece precum celelalte. E doar o speranţă care nu se va îndeplini. Sunt unii care spun că marile economii şi-au redus voluntar activitatea economică de dragul fantasmelor ecologist-centraliste ale WEF. Build Back Better ar fi soluţia care ar rezolva magic problema actualei crize. Va fi? Puteţi să vă daţi singuri răspunsul, nu e nevoie de argumentaţie. Uitaţi-vă în jur şi gândiţi-vă cum se va rezolva spinoasa problemă a energiei? Deoarece de aici începe totul. Şi aici e ancorată întreaga noastră civilizaţie. Picând energia, se duce de râpă absolut totul.

Fiecare mare impas al „civilizaţiei revoluţionare” inaugurată în 1789 s-a rezolvat prin supralicitarea unei invenţii. Întreaga magie neagră a perpetuării modelului revoluţionar s-a făcut pe baza unei tehnologii noi. Aşa am avut cărbunele cu maşinile civilizaţiei industriale, apoi petrolul cu explozia automobilelor şi a mobilităţii, apoi electrificarea în masă, culminând la finele secolului XX cu informatizarea. Care poate fi „marea tehnologie” care să rezolve spinosul impas actual şi care să împingă în pânzele „Marelui Reset” prorocit de nulitatea Schwab? Aţi ghicit, nu există. Şi fără ca aceasta să existe avem două variante: ori prăbuşirea zgomotoasă a întregii civilizaţii şi revenirea la îndeletnicirile tradiţionale, ori peticirea – cât se mai poate – a întregului sistem. Poate fi acesta peticit?

Fără o transformare majoră de paradigmă este imposibil. Actuala lume dolaro-centrică efectiv nu mai poate funcţiona şi, trăgându-se de ea, nu se face nimic altceva decât să se lungească iluzia că mortul ar mai fi viu. Chiar dacă legenda ne spune că Cidul a luptat mort, n-a putut-o face decât o singură dată şi asta doar în legendă. N-ai cum să te opui legilor fundamentale! Exact aşa e şi acum. Dolarul e mort, iar cadavrul său deja degajă miasme. O nouă ordine financiară e mai mult decât obligatorie, indiferent cât de îndârjite ar fi nulităţile din spatele sistemului. Nu de alta, dar alternativa la îmbunătățirea sistemului este moartea definitivă a sa.

Bine, dar ce poţi pune în loc? Dolarul digital? Aiurea, asta-i o altă fantasmă. N-ai cum înlocui o formă fără fond cu altă formă fără fond. Atunci revenirea la standardul aur? De asemenea, ar fi inacceptabilă pentru SUA deoarece toată lumea ar vedea limpede ceea ce se ştie de mai mult timp, anume că nu mai au niciun gram de aur. Şi-atunci? Ei bine, trecerea va fi dureroasă întrucât sigura marfă care contează este energia, mai precis materia primă din care se face energia. Şi, ca produs secundar, restul materiilor prime. Vrem sau nu, noul sistem financiar mondial va avea ca vedete ţări precum Arabia Saudită, Iran, Venezuela, Rusia ș.a.m.d. Va fi ucigător pentru SUA, dar va avea – cu toate că nu merită – un loc la masa bogaţilor ca efect al resurselor pe care le deţine. La fel şi Canada, Australia, China ș.a.m.d. Care vor fi victimele? Vă las să ghiciţi singuri.

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Dan Diaconu: „Ce urmează?”
Dan Diaconu: Despre trezire

yogaesoteric
16 septembrie 2022