A fi naționalist în România

În an electoral, când compasul nostru social este într-o profundă confuzie, redăm aici un mic fragment din Memoriile lui Nichifor Crainic, în 3 volume, despre atitudinea societății românești față de românii naționaliști. Să luăm aminte că ceea ce urmează să citim a fost scris în anul 1945!

„A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, însemnează a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării.

Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism.

O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări.

Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în făptura ta morală.

A cui e această țară și care e destinul ei că românii care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești sunt izolați ca niște nelegiuiți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul.

În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în ritmul sângelui acestui neam nenorocit.

Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viață de martir și a murit părăsit și nebun. Un N. Paulescu a fost boicotat toată viața, în primul rând de colegii săi de la medicină. Un N. Iorga a fost declarat nebun în anii săi de superb naționalism.

Un A.C. Cuza a trebuit să treacă printr-o mie de injurii și prin purgatoriul unei mari înscenări juridice, acuzat de plagiat de către un armean iudaizat, care nu cunoștea nici limba din care pretindea că profesorul ieșean ar fi plagiat.

O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminați fizicește.

Constatările acestea duc la una și aceeași concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor.

În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus.

E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminția aceea a dispărut, dar virusul a rămas.

Optimiștii au sperat că forțele ridicate din sănătatea țărănească vor transforma fața lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înșelat.

Am urmărit ani de zile procesul de transformare a național-țărăniștilor, bunăoară. Oameni ridicați din popor în cea mai mare parte, fii și nepoți de țărani. Avalanșa lor, în loc să transforme fața morală a statului, a sfârșit printr-o asimilare a oamenilor cestora în structura coruptă a statului. Din exponenți ai țărănimii, au devenit uzurpatori și dușmani ai românismului. Pentru oameni de felul acestora, drumul puterii duce prin complicitatea cu străinismul parazitar.

A conduce România în sensul curent presupune condiția prealabilă de a trăda.

Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului și înțelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoșilor lui.

Români dezromânizați ‒ iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici.

Puși în fața naționalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini și ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăială de apostați.

Căci numai apostazia cunoaște înverșunarea nimicitoare împotriva credinței părăsite și numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădați.

Prigonitorii naționalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului lor neam.

A face naționalism în asemenea condiții implică două sarcini deopotrivă de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni asupra chemării lor în propria lor istorie, și alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaților și ale trădătorilor.

Cu o mână să arăți drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ții spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obișnuit, evident nu e o existență de invidiat.

Dar din clipa în care te simți român și nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porți această existență cu sudoare de sânge.

Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, și nici regretul că n-am trăit altfel de cum am trăit.

Câinii nu latră și nu mușcă pe cine îl adulmecă prieten. Iar eu am înțeles o existență fără prietenia apostaților și a trădătorilor neamului meu.”

Autor: Nichifor Crainic, Calendarul Mărturisitorilor 2025

Citiți și:
„Nu se poate face un proces al comunismului, pentru că atunci s-ar da totul pe față. Se joacă rumba desființării neamului românesc” – Interviu cu ultimul gândirist, Pantelimon M. Vizirescu
Dan Puric: Clipa demnității tale – „Ridică-te, popor român!”

 

yogaesoteric
6 aprilie 2025