Acad. Florin Constantiniu: Ca istoric, sunt absolut sigur că, mai devreme sau mai târziu, legitimitatea istorică a României Mari, în frontierele ei de la sfârșitul lui 1918, va triumfa

In memoriam profesorul Florin Constantiniu

– La prea scurtă vreme de la explozia ei, extraordinara revoltă anti-comunistă a tinerilor din Basarabia e urâțită în mod dramatic, pusă la îndoială, suspectată de manipulări. Ne punem toată nădejdea în calitatea dvs. de istoric cu mare experiență analitică și culturală. Cum interpretați evenimentele de la Chișinău? De ce au ieșit tinerii basarabeni în stradă?

– M-am așteptat ca, la alegerile din Republica Moldova, comuniștii să fie câștigători. Mai întâi, dețineau puterea și aveau experiența falsificărilor din perioada sovietică, după cunoscuta formulă a lui Stalin: „Nu contează cine și cum votează, ci cine numără voturile”.

În al doilea rând, erau acele categorii conservatoare, speriate de orice inovație: țăranii și pensionarii. În al treilea rând, erau grupurile minoritare (rușii, ucrainenii, găgăuzii), temătoare că Basarabia se va reuni cu România. În această configurație a electoratului, comuniștii era de așteptat să câștige.

Victoria lor a fost asigurată și de fărâmițarea opoziției care, într-o adevărată și funestă tradiție românească – dezunirea! –, nu a știut să-și reunească forțele și să ofere alegătorilor un program credibil și atrăgător. Dacă rezultatul alegerilor nu a fost pentru mine o surpriză, în schimb, reacția tinerilor moldoveni a fost o surpriză, și încă o surpriză de proporții. Mărturisesc a nu fi bănuit că tineretul din Basarabia unește maturitatea politică și voința de acțiune.

Un coleg istoric îi compara cu „bonjuriștii” pașoptiști de la noi și avea dreptate: mulți dintre ei au „văzut lumea”, au făcut o elementară comparație cu situația din Republica Moldova și au tras concluzia corectă: atât timp cât comuniștii de tip stalinist rămân la putere, țara lor este condamnată la înapoiere. Disperarea lor de a-i vedea în continuare la putere pe exponenții unui conservatorism rudimentar, în esență de tip sovietic, explică explozia de mânie și violență.

Nu este însă suficient să spargi geamuri într-o zi și apoi să te resemnezi. Spiritul combativ este necesar să fie menținut și amplificat. Când i-am văzut pe tinerii basarabeni atacând Parlamentul și Președinția, mi-am repetat vorbele mamei lui Napoleon I: „Numai de-ar ține”. Chiar dacă, temporar, autoritățile comuniste au izbutit să-și impună voința, începutul a fost făcut, iar prăbușirea puterii comuniste este inevitabilă, mai devreme sau mai târziu, după cum inevitabilă este și revenirea Basarabiei în frontierele României.

– Televiziunea și presa acuză puterea politică de la București ca fiind ezitantă față de evenimentele din Basarabia. Se impune un ton de susținere mai energic?

– Am înțeles poziția autorităților de la București, dar nu am fost întru totul de acord cu ea. Aș repeta cuvintele lui Iorga de la Consiliul de Coroană din 6 septembrie 1939, când s-a hotărât neutralitatea României în războiul care tocmai izbucnise: „Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă”.

În inimă am fi vrut să trecem Prutul, să fim alături de tinerii din Chișinău și să ardem portretele lui Lenin. Rațiunea ne spunea însă că, în contextul politic internațional, o astfel de atitudine este imposibilă. Autoritățile române au vrut, prin moderația lor, să arate că factorul perturbator al relațiilor bilaterale este puterea de la Chișinău și că acuzațiile privitoare la imixtiunea României în tulburările de la Chișinău sunt rodul unei fantezii cu finalitate politică precisă.

Înțelegând rațiunile acestei atitudini, cred însă că guvernul român s-a purtat prea „cu mănuși” cu Voronin. În fond se putea, în virtutea reciprocității, să fie declarată „persona non grata” și doamna ambasadoare a Republicii Moldova la București. Apoi, nu am înțeles graba de a numi un nou ambasador al României la Chișinău. În relațiile internaționale, una dintre modalitățile de a semnala celeilalte părți nemulțumirea este de a lăsa fără titular reprezentanța diplomatică proprie.

Bucureștiul ar fi putut exprima și pe această cale protestul său față de declarațiile mincinoase și de șicanele făcute cetățenilor români, precum și față de propaganda antiromânească, desfășurată de regimul comunist de la Chișinău. Cred că, în viitor, guvernul român este necesar să denunțe în cadrul ONU, UE, OSCE și NATO caracterul represiv al regimului comunist de la Chișinău și să utilizeze toate mijloacele pentru a-l izola pe plan internațional.

După ce i-am auzit pe președintele Vladimir Voronin și pe dna prim-ministru Zinaida Greceanii (mai ales ea, vorbind despre „jărtfili omenești” pe care le pregătea!) mi-am dat seama că, atât timp cât comuniștii se mențin la putere, Republica Moldova este necesar să fie considerată, așa cum se spune astăzi, un rogue state, un stat-derbedeu, un stat-paria, care nu are ce căuta în Uniunea Europeană. Este fundamental greșit să se creadă că, odată admisă în UE, Republica Moldova – dacă la putere rămân comuniștii – va deveni un stat european.

Fals! O apasă moștenirea stalinistă, de sorginte mongolă (Stalin a fost întruchiparea unui nou Genghis-han) și ea nu va fi înlăturată decât atunci când toate „resturile menajere” ale stăpânirii sovietice vor fi vărsate în tomberoane și arse în crematoriu, altfel spus, când oameni de speța lui Voronin și Greceanii vor dispărea definitiv de pe scena politică din Republica Moldova.

– Evenimentele recente din Basarabia ne-au apropiat de unirea la care visăm, cu frații de peste Prut?

– Istoric fiind, urmăresc să valorific experiența istorică. Unirea Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918) s-a făcut printr-un efort de voință politică de pe ambele maluri ale Prutului: au vrut și românii din Vechiul Regat (încă o dată, omagiu basarabeanului Constantin Stere, stabilit în România, dar care a avut un rol decisiv în convingerea Sfatului Țării de la Chișinău să voteze unirea cu România) să fie uniți cu frații lor din Basarabia, au vrut și basarabenii să fie uniți cu frații lor din România.

Unirea se va face când, întocmai ca în 1918, va exista această voință – i-aș zice bilaterală – de unire. Nu putem interveni în niciun fel în Republica Moldova, pentru a-i determina pe basarabeni să se unească acum cu noi. Este necesar să devenim atractivi (asta este, din păcate, legea economiei de piață), dacă vrem ca „moldovenii” să vină spre noi. Până atunci sunt de îndeplinit câteva condiții prealabile:

a) România este necesar să declare răspicat că nu are nicio pretenție asupra Transnistriei. Stăpânirea lui Gheorghe Duca, domnul Moldovei, dincolo de Nistru a existat (1681-1683) doar în calitatea lui de dregător al Porții Otomane (spre deosebire de domnii din Țara Românească și Moldova, echivalați cu un pașă cu două tuiuri, el a avut trei tuiuri – cozi de cal). Desigur, și dincolo de Nistru există români care au vrut, în 1918, să intre în frontierele statului român, dar basarabenii au avut înțelepciunea să spună că România se întinde numai până la Nistru. Mareșalul Ion Antonescu a făcut o greșeală – după părerea mea – când a vrut să anexeze teritoriul dintre Nistru și Bug. Frontiera noastră răsăriteană este Nistrul.

b) Clasa politică din România este necesar să înțeleagă că datoria ei cea mai importantă – aș spune cea mai sfântă – este să readucă Basarabia, așa cum a ciuntit-o Stalin în 1940, dând părți din ea Ucrainei, în frontierele românești. Clasa politică românească, în totalitatea ei, este vinovată că, în 1990-1991, când au existat condiții pentru unirea Republicii Moldova cu România, s-a lăsat antrenată în dispute interne, în loc să înțeleagă că, deasupra conflictelor, există un interes național: unirea Basarabiei cu România.

A fost ratată, în 1990-1991, o șansă pe care istoria, din nou generoasă (la fel ca în 1918), ne-a oferit-o, dar pe care noi am ratat-o. Nenorocirea României a fost ca în ultimii 20 de ani a avut la conducere nu oameni politici devotați interesului național, ci niște pigmei, puși pe chiverniseală personală. Nu au fost interesați de interesul național, ci de interesul personal, un interes tradus – rușinos – în vile și mașini.

c) Autoritățile române este necesar să manifeste maximă înțelegere față de cetățenii moldoveni. Cunosc numeroase cazuri de astfel de cetățeni care așteaptă de ani de zile să primească și ei cetățenia română. Dacă sunt români, cetățenia ar fi cazul să le fie acordată imediat: sunt români de-ai noștri, de ce să-i supunem la toate formalitățile unui stat birocratic, așa cum, din păcate, este România?

d) Este necesar să fie desfășurată o intensă activitate de lămurire a forurilor internaționale, despre caracterul nociv al regimului comunist (azi progresist – n.n.) de la Chișinău și despre drepturile legitime ale României asupra Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța (avem un contencios nu numai cu Republica Moldova, ci și cu Ucraina!). Ca istoric, sunt absolut sigur că, mai devreme sau mai târziu, legitimitatea istorică a României Mari, în frontierele ei de la sfârșitul lui 1918, va triumfa.

Interviu realizat de Ion Longin Popescu pentru Formula As în 2009

Citiți și:
Divide et impera: până când? ‒ „Limba moldovenească” pe traseul politic Moscova ‒ Kiev ‒ Tiraspol ‒ Odesa (I)
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (I)
Jos cizma ucraineană de pe teritoriile românești (I)

yogaesoteric
7 mai 2024