Acad. Ovidiu Bojor: «Lumea noastră este pe cale să se prăbuşească moral, etic şi spiritual»

„Asociați-vă cu oamenii bogaţi spiritual! Şi ancoraţi-vă în frânghiile puternice ale iubirii şi credinţei, în valorile adevărate şi neschimbătoare ale vieţii”

Este academician, farmacist de renume şi autor a zeci de cărţi şi tratate de fitoterapie. Alpinist încercat în Himalaya şi iubitor al lumii plantelor în toată profunzimea ei, Ovidiu Bojor e şi un exemplu de viaţă. Are aproape 87 de ani, un tonus de invidiat şi-un zâmbet care încălzeşte inimi. Secretul lui? O iubire mare cât soarele, veche de 52 de ani.

În dragoste, preludiile au o mare importanță

Reporter:
Se şopteşte pe la colţuri că aveţi o căsnicie de invidiat. Domnule Bojor, povestiţi-ne, vă rugăm, cum aţi cunoscut-o pe soţia dvs.?

Acad. Ovidiu Bojor: Ne-am cunoscut când eram studenţi, în trenul Bucureşti – Gheorghieni. Eram responsabil cu sportul la Comitetul Sindical al Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi organizasem o excursie, cu studenţi şi profesori, în Munţii Suhard, la schi. Plecaserăm toţi cu un tren personal, de noapte. Nu erau multe locuri de dormit, aşa că în compartiment i-am lăsat pe ceilalţi să doarmă pe locurile de dedesubt, iar noi doi ne-am suit, ca nişte alpinişti, tocmai… în plasa în care se puneau bagajele.

Acolo, la înălţime, am povestit jumătate de noapte şi am şi adormit la un moment dat. Când am ajuns însă la cabană şi toţi au fost repartizaţi în camere, s-a dovedit că eu am rămas fără pat. Aşa că fetele m-au luat în dormitorul lor.

Eram eu şi opt fete, ca un sultan cu opt cadâne. Nu m-au lăsat până nu mi-au legat un turban pe cap, iar ele şi-au legat cearşafuri albe. (Râde) Atunci s-a născut frumoasa poveste de dragoste dintre mine şi Mioara. Ani de-a rândul apoi am tot urcat pe culmi amândoi. Eu mă ocupam şi cu cartarea munţilor. Plecam şi, câte şase, şapte zile, nu întâlneam picior de om. Jumătate din Carpaţi i-am făcut împreună.

R.:
Aţi împlinit, nu de mult, 50 de ani de căsnicie. Cum e dragostea la vârsta asta?

Acad. O.B.: E o dragoste platonică, frumoasă, tandră şi înţeleaptă. E o iubire foarte spiritualizată. Acum doi ani am sărbătorit nunta de aur la Mănăstirea Pângăraţi, o cetate din secolul 14, din judeţul Neamţ. O prietenă foarte bună de acolo, Iulia Barbu, care a vrut să fie şi naşa noastră, a organizat totul absolut minunat. Am avut 25 de invitaţi. S-a făcut o slujbă frumoasă, în biserică, şi apoi am fost la masă.

Au fost clipe extraordinare, care ne-au înălţat spiritual, ne-au făcut să continuăm drumul nostru cu fruntea sus, cu bucurie şi totdeauna cu faţa la lumină. La vârsta noastră, e mai important ca oricând să mergi cu faţa spre lumină, spre bucurie, spre Dumnezeu.

R.:
Aţi găsit în toţi anii aceştia reţeta unei căsnicii care să nu şchiopăteze?

Acad. O.B.: Secretul stă ascuns în anii de dinainte de căsnicie. Eu le recomand tuturor să nu se aprindă la prima scânteie.

Şi să fie prieteni – doi, trei, patru ani înainte. Să nu se arunce într-o vâltoare pasională, din care nu se alege nimic. În anii aceştia de prietenie se verifică totul şi se calmează toate conflictele: diferenţele financiare, că unul are mai mulţi bani, că altul are mai puţini, că unul e mai cheltuitor, că altul e mai dezordonat sau mai încăpăţânat, şi aşa mai departe.

La fel şi cu cele intelectuale şi spirituale. Noi, înainte să ne căsătorim, ne-am şi certat, ne-am şi despărţit, până ce am lămurit absolut toate lucrurile între noi. Eu eram o fire mai iute, un scorpion ardelean mai agresiv, ea era mai blândă, mai înţelegătoare. Căsătoria, să ştiţi, nu rezolvă asperităţile, ci le accentuează. De aceea, când intri în ea, iubirea ta trebuie să fie limpede şi curăţată, nu tulbure şi mâloasă.

Căsnicia nu se face cu gândul că unele lucruri se rezolvă pe parcurs. Căsnicia e un pas definitiv, care nu trebuie făcut în pripă, ci cu seriozitate. Dacă ai luat drumul ăsta, trebuie apoi să-l urmezi cu devotament, concesie şi înţelegere permanentă pentru cel de lângă tine. În epoca modernă, căsniciile eşuează adesea pentru că s-au estompat foarte mult preludiile. Preludiul e foarte important în dragoste. Aşteptarea e cea care face lucrurile să crească, le umple de mister şi de farmec, le dă greutate. Aştepţi, cu emoţie, să afli dacă femeia pe care o placi va fi tandră sau jucăuşă, dacă va şti să te mângâie.

Când aveam 14 ani, am plecat la pescuit pe valea Bistriţei şi am poposit să dormim la unul din cei unsprezece fraţi ai familiei Chirileanu (fratele cel mare a fost editorul operelor lui Ion Creangă). În seara aceea se adunaseră acolo vânători şi pescari să-l asculte pe scriitorul Mihail Sadoveanu. Îmi aduc şi acum aminte cum povestea cu vocea lui groasă şi legănată: „Măi, copii, măăăăăi, să ştiţi un luuuuucru: la pescuit, la vânătooooare şi în draaagoste, preliminariile sunt totul!” (Râde) Ai tras glonţul, ai doborât căprioară! Actul sexual, în sine, reduce totul la nimic. Mai ales că după aceea, în loc să mai stea să-şi mângâie soţia, să o copleşească de afecţiune, cei mai mulţi se întorc pe spate şi sforăie.

R.:
Totuşi, de-a lungul unei căsătorii, oamenii se schimbă, nu mai trăiesc emoţia de la început, ca atunci când şi-au jurat credinţă. Prietenia preliminară nu garantează mereu fericirea.

Acad. O.B.: Oamenii nu se schimbă fundamental, ei rămân aceiaşi, ce se schimbă sunt nişte preocupări exterioare. Iar dacă într-adevăr se schimbă, răceala care apare e cel mai adesea din vina amândurora, că n-au ştiut cum să hrănească focul de la început şi că focul lor nu a avut şi suport spiritual, în credinţă.

Oamenii îi acuză pe ceilalţi că s-au schimbat când, de fapt, ei aşa fuseseră dintotdeauna, doar că vâlvătaia de la început i-a orbit. Şi apoi se trezesc că nu le mai place de cel pe care şi l-au ales şi încearcă să-l modifice după gustul lor. Asta e semnul că lipseşte iubirea adevărată. De aceea, repet, nu-i decât o soluţie: deschideţi bine ochii, înainte să vă legaţi la cap.

Vibraţia iubirii rezistă chiar şi în moarte

R.:
Ce e de făcut când încep să apară conflictele, când între soţi intervin răceala şi trădarea?

Acad. O.B.: Dacă ai neglijat preludiul căsătoriei, conflictele apar mai mult ca sigur! Noi, în 52 de ani de căsnicie, nu ne-am certat niciodată! N-am avut niciun conflict. Ştiu că pare greu de crezut. Am funcţionat numai pe concesie şi înţelegere reciprocă. Dar pot înţelege că se întâmplă la alţii şi că viaţa devine atunci insuportabilă. Eu sunt pentru separare, nu pentru divorţ!

Tu mergi pe calea ta, eu merg pe calea mea. Dar nu cu scandal, nu cu certuri, nu cu suferinţă. Aştepţi şi cugeţi în linişte şi tihnă, vorbeşti totul cu calm, fără nervi, iar despărţirea să fie în luciditate. Apoi, dacă se ajunge la trădare, e şi mai trist. Libertatea e una, libertinajul e alta. Şi libertinajul calcă libertatea. De la trădare încep să se strice toate.

Se sfarmă şi încrederea, şi misterul, şi bucuria. Unii o fac pentru că sunt inconstanţi şi în viaţa de zi cu zi, pentru că se lasă foarte uşor pradă plăcerii şi nu au suportul afecţiunii spirituale, pentru că sunt obişnuiţi să consume, nu să dăruiască. Alţii, pentru că nu se potrivesc din punct de vedere sexual.

Nu-i poţi lua omului dorinţa de mai bine, de o legătură mai strânsă, de o intimitate mai profundă. Va căuta întotdeauna ceva mai adevărat, care să-l împlinească mai adânc, care să-i acopere golul pe care îl are. Trebuie să avem răbdare să găsim pe cineva din acei 5% din oameni care gândesc la fel cu noi.

În toată istoria civilizaţiilor, oamenii nu au avansat prin gloată, prin turmă, ci prin unicitate, prin singularitate. Apoi, nu suntem numai creier, nici doar spirit, nici doar trup. Suntem toate trei şi avem nevoie în egală măsură de toate trei. Fără una dintre ele, nu e întâlnirea adevărată! Şi vă spun eu că nu e minciună, întâlniri din astea chiar există.

R.:
Credeţi că e importantă potrivirea sexuală între doi oameni?

Acad. O.B.: E foarte importantă! Face parte din natura umană. La toate animalele există o perioadă de rut, primăvara sau toamna. Noi nu avem o aşa perioadă. Pentru că noi, oamenii, dincolo de perpetuarea speciei, în lupta aceasta acerbă pentru existenţă, avem nevoie şi de relaxare. Iar actul sexual e una din cele mai frumoase şi mai depline desfătări. Dar sexualitatea nu e totul.

Ca dovadă că atunci când înaintezi în vârstă şi ea se stinge, rămâne căldura acumulată a dragostei din toţi anii de dinainte, e ca un cont în care ai făcut economii. Rămân tandreţea, atingerile, mângâierile, luatul în braţe şi vibraţia aceea profundă a unei iubiri care va rezista şi în moarte.

Pentru că două suflete care se iubesc se vor iubi la fel şi dincolo. Viaţa adevărată nu e aici. Viaţa adevărată începe de-abia după moarte. Iar eu sunt convins că şi acolo voi fi cu Mioara de mână.

R.:
Aţi avut, cu siguranţă, şi momente de cumpănă. Cum mai poţi păstra taina dragostei, când viaţa te pune în situaţii dificile?

Acad. O.B.: Dacă trebuie să treci un râu mare şi învolburat peste o punte foarte îngustă şi îl treci ţinându-te de mâna cu celălalt, ajungi dincolo cu bine şi ai cu cine să te bucuri că ai înfruntat provocarea. Dacă fiecare trece puntea singur, riscurile sunt şi ele împărţite.

Se va simţi fiecare lăsat la greu, fiecare îl va acuza pe celălalt, frustrarea va creşte şi o mare singurătate îşi va face cuib între ei. De dezamăgire, vor împărtăşi tot mai puţine lucruri, vor ajunge dincolo fiecare pe cont propriu, nu vor mai avea motiv să se bucure şi nici chef de vorbă, o vreme vor mai merge poate alături, dar apoi fiecare va lua alt drum.

Şi noi am avut foarte multe momente dificile de trecut. N-am fost o familie bogată. Tatăl meu, deşi fusese profesor de știinţe naturale (avusese două catedre), a pierdut tot. Toată averea noastră a fost naţionalizată. Socrul meu era mecanic pe locomotivă cu aburi. La început, de exemplu, când Mioara era încă studentă, locuiam într-un apartament din acela colectiv stalinist, alături de alte trei familii, cu baie comună şi toaletă comună. Şi am hotărât să strângem bani, să depunem la primărie, ca să primim casă cu ajutorul statului.

Au fost ani grei, în care ne-am rupt de la gură distracţiile, plăcerile. Dar am rămas uniţi, nu ne-am dezbinat. Mai târziu, când eu am devenit consilier şi expert pentru dezvoltare industrială al Naţiunilor Unite în Katmandu, ca să pot definitiva ultima fază a unui proiect de construcţie a primei industrii farmaceutice pe bază de plante medicinale din flora nepaleză, a trebuit să locuiesc acolo doi ani de zile.

Băiatul meu era mic, avea 12 ani, nu puteam să mă văd cu familia decât o lună pe an, când mă vizitau ei acolo. Ne era foarte dor unuia de celălalt. Dar când legătura spirituală e puternică, nici distanţa nu te poate îndepărta. Nu căsnicia e grea, viaţa e grea! Şi fiecare trebuie să înveţe să-şi ducă crucea.

Efortul depus în viaţa asta nu ne coboară, ne face mai puternici, ne purifică, ne ajută să găsim în noi resurse continue, să devenim mai buni, mai creativi. Totul e să nu intri în starea de depresie, de deznădejde, de indiferenţă. Să suferi cu speranţă, cu credinţă, că numai atunci suferinţa are un folos.

Există şi o rugă care mie îmi e foarte dragă: „Doamne, fă din suferinţă, pod de aur, pod înalt. Din lovirile nedrepte, faguri facă-se şi vin. Din cădere – scări şi trepte, pentru un urcuş alpin”. Să nu uităm că viaţa noastră e un urcuş pe munte. Cu cât urci mai sus, cu atât orizontul se lărgeşte şi cuprinzi din ce în ce mai mult.

Dragostea este un miracol. Căsnicia, nu

R.:
Există gesturi care pot înălţa o iubire şi pot s-o coboare?

Acad. O.B.: Orice gest care izvorăşte din dragoste, din adâncul sufletului, ridică iubirea. O pietricică, o frunză, un avion de hârtie pe care îl dăruieşti cu toată dragostea e impregnat de tine. Altminteri, poţi dărui cadouri scumpe, golite de orice semnificaţie. Mi s-a petrecut de multe ori să nu am bani şi când coboram de pe munte, să aduc o floricică mică, presată, sau o crenguţă înflorită.

Primăvara, îi aduceam Mioarei liliac de munte. Liliacul de munte e destul de rar în munţii noştri. E mov şi alb, mai mic decât cel obişnuit, înfloreşte când încă e zăpadă, nu are frunze, apar doar florile, în schimb îi simţi parfumul de la o sută de metri. La începutul verii, îi aduceam rododendron înflorit.

Mai târziu, apărea ghinţura cu flori albastre. Dragostea e un miracol lăsat de Dumnezeu pe pământ. Dar căsnicia nu e un miracol. O căsnicie fericită e o armonie care se clădeşte în fiecare an, cărămidă cu cărămidă. Trebuie continuată până la ultima clipă a vieţii. E o construcţie, nu e o joacă. Nimic nu e dat de la sine.

Lipiţi-vă de oameni bogaţi spiritual

R.:
Vorbeaţi la un moment dat de suportul spiritual. V-a ajutat credinţa pe care o aveţi amândoi în Dumnezeu?

Acad. O.B.: Credinţa în viaţa veşnică e secretul oricărei iubiri şi secretul tinereţii la orice vârstă. Cred în tinereţe fără bătrâneţe şi în viaţă fără de moarte! Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o ţine de înţelegerea vieţii ca o piramidă în vârful căreia se află Dumnezeu. Eu nu sunt religios, dar sunt foarte credincios. Crezul meu, spre stupefacţia multora, se opreşte brusc.

„Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” Punct. De aici încolo începe religia. Pe Dumnezeu l-am simţit de zeci de ori, la marile înălţimi, acolo unde nu eram decât eu, El, bolta înstelată şi liniştea universului. L-am mai simţit cu adevărat aproape în Himalaya, la ultima mea expediţie, în 1985, când urcam vârful Ganesh Himal (7300 m), Muntele Sacru, Lăcaşul Zeilor.

Am fost primul european căruia i s-a dat voie să pătrundă acolo. Am dormit în cort, la baza muntelui, la 5000 de metri. M-am trezit noaptea pe la ora două, cerul era plin de stele şi Luna plină. La noi nu se vede aşa ceva, când Luna e plină, stelele se estompează. Am luat aparatul, l-am pus pe trepied şi am făcut o fotografie lentă. Am lăsat zece minute diafragma deschisă. Când am developat-o, se vedea în ea tot universul: stelele care erau aproape de centrul obiectivului erau puncte, cele care erau aproape de margini ieşiseră raze. Am pierdut fotografia la o expoziţie, dar o am veşnic în minte. Pentru că atunci am înţeles ce înseamnă divinitatea, fuga aceasta după cunoaştere şi perfecţiune. Pe măsură ce ajungi mai aproape de Dumnezeu şi El mai face un pas înainte. Şi devenirea ta e continuă. Apuci o cale care nu se epuizează niciodată, te creează şi te înnoieşte continuu.

La fel e şi în iubirea adevărată. Nu-l poţi epuiza pe celălalt, decât dacă vezi din el doar exteriorul, dacă divinitatea din el ţi-e indiferentă. Atunci când porneşti împreună la drum, descoperi în fiecare zi alte frumuseţi, alte bucurii, alte valori, care nu te despart de celălalt, ci te unesc şi mai tare. Peste flacăra aia a dragostei de la început se adaugă înţelegerea, prietenia, iubirea. Există trei mari virtuţi: credinţa, speranţa, iubirea. Când le ai pe toate, evoluezi spiritual alături de celălalt. Şi atunci e splendid!

R.:
Trăim o epocă în care totul pare posibil, dar avem tot mai puţine modele şi suntem tot mai dezorientaţi. Poate de aceea şi căsniciile eşuează!

Acad. O.B.: Tinerii au nevoie de modele. Eu însumi am avut trei mentori, de la care am învăţat lucruri esenţiale. Primul a fost doctorul Victor Bojor, fratele tatălui meu, de la Gherla, Episcop de Cluj. Al doilea a fost părintele Suciu, de la Târgu Mureş, preot tânăr şi filosof, ajuns episcop, a făcut puşcărie comunistă şi a fost asasinat în Sighetul Marmaţiei.

De la ei am înţeles cât de important e să-ţi trăieşti viaţa în vecinătatea lui Dumnezeu. Cât de important e să nu uiţi că în spatele tuturor lucrurilor care ne înconjoară, în spatele tuturor fiinţelor, se află El.

Că cel mai important lucru e să iubeşti şi că bucuria nu vine decât prin iubire. „Dieu donne a ceux qui se donnent”. Dumnezeu dăruieşte celor care se dăruiesc! O vorbă pe care o ştiu de la monseniorul Ghika, cel de-al treilea mentor spiritual al meu.

Cunoştea opt limbi, ştia biologie, chimie, medicină. Era dotat cu toate calităţile şi virtuţile şi era foarte credincios. Eram surprins să ascult de la el nişte lucruri formidabile, despre sufletul plantelor, despre afecţiunea lor, despre o spiritualitate care există în natură, la orice nivel. Îmi vorbea despre terapia florală, despre energiile plantelor şi despre comunicarea spirituală între floare şi om, lucru pe care îl intuise în vremea aceea doctorul Edward Bach, care instituise terapia florală. Oameni ca ei au dus lumea înainte.

Trebuie să înţelegem că nu mai avem prea mult timp pentru evoluţie. Suntem pe buza prăpastiei, lumea stă să se prăbuşească moral, etic şi spiritual. Lipiţi-vă de oameni bogaţi spiritual! Şi ancoraţi-vă în frânghiile puternice ale iubirii şi credinţei, în valorile adevărate şi neschimbătoare ale vieţii.

Şi nu mergeţi chiar la marginea prăpastiei, veţi vedea de departe cum mulţi vor începe să cadă. Salvarea nu mai e posibilă acum prin evoluţie liniară, ci prin evoluţie geometrică. 3 şi cu 3 fac 6. Dar 3×3 fac 9. Şi 9×9 fac 81. Nu e suficient doar să te aduni cu cei de o seamă cu tine. Oamenii de bine trebuie să se înmulţească. Să fie tot mai mulţi!

R.:
Dacă închideţi ochii câteva secunde, şi vă gândiţi la iubirea pe care aţi trăit-o, ce imagine vă vine în minte?

Acad. O.B.: O văd pe soţia mea, care e de o delicateţe şi de o fineţe deosebite. O văd ţinându-mă de mână, în vacanţele noastre. Nu le-am întrerupt niciodată. Şi anul acesta am fost la Vatra Dornei, am fost la Balcic şi acum vom pleca la Malaga, în Spania. Îi văd gesturile ei de tandreţe, grija pentru sănătatea mea, pentru ce pun în farfurie, îngrijorarea pentru excesele mele de scorpion, o văd cu cât drag mă temperează. Şi îi văd lumina iubirii din ochi.

Citiţi şi:

Ovidiu Bojor: «Cred în tinereţe fără bătrâneţe şi în viaţa fără de moarte» 
D. C. Dulcan: «În spatele tuturor lucrurilor este prezent Dumnezeu»

 

yogaesoteric
24 martie 2016