„Acest Occident a pierdut, în parte, simțul valorilor care i-au asigurat succesul, iar infuzia de energie bună, existentă încă în regiunea noastră, l-ar putea readuce pe calea magistrală a viitorului”
Interviu cu Președintele Academiei Române, prof. Ioan-Aurel Pop
R3media: Domnule profesor, iată-ne la începutul unui nou an școlar și universitar. În această vară ați exprimat niște opinii clare privind ideile de reformare a învățământului românesc prin introducerea de materii noi. Opinia dumneavoastră a fost împărtășită și de alte persoane cu autoritate din domeniu. Totuși, acum se împinge în față proiectul „România Educată”, al Președintelui. Cum se împacă acest proiect cu dezideratele exprimate de dumeavoastră și alți specialiști asupra revenirii la educația clasică?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Proiectul „România Educată” nu este contrar ideilor exprimate de mine. Deosebirile sunt, din câte îmi dau seama, de accent. Dar nu aceasta este problema. Problema este „reformarea” și sunt „reformele” care s-au încercat până acum, fără nicio strategie clară și care au adâncit mult criza școlii, care au semănat nesiguranță, neîncredere, sentimente de instabilitate. Schimbările dese, de suprafață și parțiale nu pot îmbunătăți sistemul nostru de educație. Pe de altă parte, nu de programe multe, noi și mereu schimbate avem noi nevoie, ci de aplicarea, pentru un interval de timp rezonabil (să zicem 10-15 ani) a unui singur program coerent.
La noi, după 1990, aproape fiecare ministru care a rămas mai mult în fruntea Ministerului Educației (noroc că nu au apucat să rămână decât puțini) a preconizat câte o reformă, a început-o, iar urmașul a abandonat-o. S-au introdus haotic, pe ici pe colo, materii (discipline) noi de câte o oră pe săptămână, s-a redus numărul de ore al unor discipline consacrate și s-au primenit unele programe de învățământ cu elemente nerelevante, care să promoveze – pasămite! – globalizarea, „Europa unită” și să diminueze sentimentul identității noastre de români.
Am spus de mai multe ori că eu sunt absolut convins de necesitatea modernizării școlii românești, de adaptarea sa la rigorile secolului al XXI-lea, dar nu printr-o avalanșă de discipline noi (care nu au loc fizic în orarul elevilor și nici nu sunt utile), ci prin introducerea de conținuturi noi (digitalizare, igienă, sexualitate, antreprenoriat, management, noțiuni financiar-bancare, protecția mediului, nutriție sănătoasă, circulație pe drumurile publice, arte vizuale etc.) în cadrul materiilor consacrate, verificate de secole. Ca să faci din aceste teme contemporane discipline școlare cu medii încheiate semestrial sau trimestrial, nu ai decât o soluție: scoaterea celorlalte materii, adică a matematicii, limbii și literaturii române, fizicii, chimiei, istoriei etc. Or asta ar însemna moartea educației. Cred că reformele în educație se cuvine să fie făcute fără pripeală și lăsate pe mâna specialiștilor, a celor care au experiență în învățământ, care au lucrat direct cu elevii, care au predat, au făcut sinteze, recapitulări, fixări. Altminteri, credem că toți ne pricepem la toate, ceea ce este complet greșit.
R3media: Tot în registrul învățământului, iată că Ministerul Sănătății și Ministerul Educației au anunțat că există posibilitatea ca în cazul în care se va ajunge la rata de infectare de 6 la mie, toți copiii să revină la școala online. Considerați benefică o eventuală revenire la școala online inclusiv pentru cei mici? În ciuda sondajelor care arată că părinții vor școala normală? Cât de mult ar fi necesar să se țină cont de opinia părinților într-un sistem educațional de stat? Dar de cea a elevilor?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Aici nu este vorba numai despre părerea mea, ci despre opinia publică. Iar opinia publică a constatat – după experiența impusă a școlii online – că rezultatele acestui mod improvizat de educație au fost slabe și, pe alocuri, dezastruoase. Eu cred că formula aceasta online este cazul să fie folosită doar în cazuri de extremă urgență. Altminteri, avem obligația să rămânem ființe umane și să facem școala față în față. Școala online aduce în prim plan elementul artificial în detrimentul celui natural. Deocamdată, omenirea – în ciuda literaturii de anticipație și a prevestirilor unor savanți – nu este condusă de roboți. Când se va petrece așa, dacă se va petrece, atunci omenirea nu va mai fi omenire, ci altceva.
Efortul decidenților din acest moment nu este indicat să ne îndrepte spre școala online, ci spre găsirea soluțiilor pentru educația normală, firească, de comunicare directă între factorii procesului educativ. Mai clar: chestiunea este cum să facem școală normală în timp de pandemie și nu cum să stăm acasă. A decreta blocarea școlii este cel mai ușor act din lume, dar și cel mai primejdios, mai nefolositor, mai grav pentru societate, pentru viitor. Dacă acești politicieni ai noștri nu cred aceasta sau nu găsesc căile potrivite ca să ne conducă spre aceasta, înseamnă că nu au ce căuta la conducere, că nu știu ce este acela un lider, că și-au asumat misiuni nepotrivite pentru statura lor. Cine-și închipuie că oricine poate să fie politician, nu știe ce este aceea societate civilizată și bine organizată.
Conducătorii României au obligații imense, pe care cei mai mulți dintre ei nu le conștientizează și nu și le asumă
R3media: Să trecem la un subiect dureros, pentru mine. Anul acesta s-au împlinit 200 de ani de la Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Ca și alte sărbători importante, și aceasta a trecut aproape neobservată, pentru că statul român nu a organizat absolut nimic. La fel, de ani de zile, nu se mai organizează nimic de Ziua Independenței de Stat a României. Situația a fost cu totul alta în perioada interbelică, atunci când aceste aniversări – alături de altele – erau la mare preț, fiind cinstite de toată lumea, în frunte cu Regele. Când i-a fost mai bine României, atunci sau acum? De ce tace statul român când e vorba de mari sărbători naționale?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Sărbătorile, aniversările, comemorările, ceremoniile, celebrările – publice sau personale – sunt importante și au rostul lor, dar nu trebuie să fie prea multe și nici să constituie un scop în sine. Cred că ne cinstim cel mai bine țara și statutul de români muncind bine, fiind buni profesioniști, aducând rezultate concrete. Totuși, apelul acesta la antecesori, la exemplele lor, la faptele lor, la modelele lor a intrat în tradiția popoarelor civilizate. Prin urmare, nu am inventat noi sărbătorile și sărbătoririle. Există momente când este bine să ne amintim, să știm, să comemorăm, să celebrăm, ca să nu ne cufundăm în ignoranță, ca să nu cădem în rutină, ca să nu ne ticăloșim. Este drept că, în ultimii ani, planeta aceasta grăbită și contradictorie ne determină tot mai mult să uităm, ne obligă chiar să uităm și ne ordonează viețile pe căi decise de alții, de foruri globale, transnaționale, de forțe obscure care ne vor pe toți aliniați, supuși, ascultători. Noi, cei din țările foste comuniste, ne dăm seama mai ușor de acest aspect, pentru că avem sentimentul de déjà vu.
Conducătorii României ar fi necesar să aibă conștiința că ei se află în fruntea poporului român (datorită căruia țara se și cheamă România), că etnicii români alcătuiesc 90% din locuitorii României, că cel puțin acești locuitori așteaptă respectarea trecutului românilor, a simbolurilor lor, a tradițiilor românești. Evident, românii nu s-au opus și nu se opun simbolurilor altor etnii, comunități, minorități, popoare, țări, dar, pe teritoriul României, le vor respectate, cinstite, prețuite pe ale lor. Așa fac toate popoarele de pe lumea asta. Dacă recurgem la o comparație relativă, României i-a fost mai bine între cele două războaie mondiale, fiindcă atunci, la cei mai mulți indicatori, eram situați între primele țări din regiune și chiar pe locuri onorabile în Europa. În date absolute, ne este mai bine acum, fiindcă prosperitatea materială a românilor, confortul lor de viață, posibilitatea de mișcare, mijloacele de informare etc. sunt acum superioare celor din anii 1918-1940. Nu mai sunt convins întotdeauna că toate aceste facilități actuale înseamnă binele și că ele ne conduc spre un „mai bine”, dar aceasta este o altă chestiune.
R3media: Ați remarcat, desigur, tăcerea autorităților față de declarațiile foarte grave ale președintelui Ungariei privind Transilvania. Ziaristul George Damian spunea că statul român asistă la distrugerea comunității românești din Ucraina. În Basarabia, prezența statului român este discretă. Ca observator, cunoscător al istoriei, credeți că există un tipar, o politică deliberată aici sau mi se pare?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Cred că, din variate motive, asistăm de ceva timp la o degradare gravă a calității clasei politice din România. Tot mai mulți oameni, majoritatea tineri și foarte tineri, dornici de parvenire rapidă sau dezamăgiți de greșelile „bătrânilor expirați” – cum se exprimă deja unii, cinic, în public – se avântă la putere, în funcții de mare răspundere, crezând, sperând, clamând că ei vor transforma lumea.
Este drept că în istorie am avut cazuri – de la Alexandru cel Mare la Napoleon, să zicem – de conducători care au fost genii politice și care, la 30 de ani, aveau lumea la picioarele lor. Dar asemenea personalități apar odată la câteva sute de ani. Ele nu sunt regula, ci excepția. Or, la noi, s-au avântat să facă politică, să ne reprezinte în guvern, în parlament, în felurite direcții, agenții, companii naționale etc. – toate ale statului, cu funcții de conducere ocupate politic – oameni nu neapărat foarte tineri (dar mulți și tineri), dar fără experiență profesională, fără nicio validare într-o meserie, fără rezultate notabile într-un domeniu și, în consecință, fără niciun prestigiu social. În schimb, mulți dintre ei sunt aroganți și plini de sine. Dacă cineva își închipuie că asemenea oameni sunt respectați și urmați de public, de alegătorii lor, că ei – care nu au condus nici măcar o echipă de 10 subordonați, ca să încheie cu succes un proiect – pot înfăptui marile obiective care li se aștern în față ca șefi se înșală amarnic.
Dacă între conducători și conduși nu există încredere reciprocă, totul se duce de râpă. Un rezultat al acestei situații păcătoase este și dezinteresul clasei politice din fruntea României față de anumite amenințări externe la adresa edificiului național. Iar edificiul național este format din românii din România, din provinciile istorice românești, din vecinătatea României, din diasporă etc. Or, mai nou, vedem un interes crescut al politicienilor față de românii din diaspora, mai ales în preajma alegerilor, cu un scop electoral destul de străveziu. Transilvania este socotită de unii, odată pentru totdeauna, parte a României, iar de alții o provincie disputată, care-și poate schimba oricând apartenența. Nici pentru Basarabia contextul nu este foarte diferit, deși situația sa este diferită de a Transilvaniei. Uitați-vă la românii din Timoc și urmăriți să vedeți ce drepturi (minime) a obținut România pentru ei.
Conducătorii României au obligații imense, pe care cei mai mulți dintre ei nu le conștientizează și nu și le asumă. Chiar avântarea unora, cu atâta ușurință, spre funcții de mare răspundere în stat arată un grad mare de inconștiență. Iar acest „curaj” vine și din siguranța că nu vor fi trași la răspundere, că la noi „se poate și așa”, că trăim pe o planetă globală și că națiunea și naționalismul și-au trăit traiul, că trebuie condamnate și desființate. Felul acesta facil de a gândi marile răspunderi ale conducătorilor ne conduce în fundături greu de anticipat, dar amenințătoare. Poporul nu poate greși dacă are elite conducătoare (politice) bune. Dacă nu, poate rătăci și mulțimea, iar pentru a ne convinge este destul să ne amintim exemplele unor neamuri conduse spre prăpastie. Nu degeaba, conducerea comunităților a fost încredințată, zeci de mii de ani la rând, „oamenilor buni și bătrâni”, trecuți prin viață, experimentați, respectați și chiar iubiți. Evident, azi s-au schimbat mult lucrurile, tocmai de aceea e nevoie și de tineri, dar de tineri capabili, cu rezultate în profesiile lor, nu de tineri cu meseria de „politician”.
R3media: În România, ca și în Occident, a luat avânt tabăra progresistă, cea care contestă istoria națională, cere granițe deschise, militează pentru dominația minorităților de toate felurile și pentru demolarea statuilor. De cealaltă parte, s-a format o tabără conservatoare puternică, ca răspuns. Cum putem face ca cele două tabere să lucreze pentru România? Mai există cale de dialog sau dictatura woke nu va face concesii?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Eu sper sincer că omenirea se va trezi, cum a făcut de atâtea ori în istorie. Dar nu am de unde să știu cert, pentru că nu sunt prezicător. Taberele despre care vorbiți – și nu doar la nivel românesc – sunt radicale și greșesc în mare măsură aproape la fel. A crede că o minoritate își poate impune modelul său de viață, filosofia sa de viață în fața majorității și că poate să oblige majoritatea să fie ca ea este nu doar o naivitate, ci o imensă prostie. De circa două milenii și jumătate, de când există pe lumea asta societăți democratice, regimul democratic a funcționat bine acolo unde minoritatea s-a supus deciziilor majorității. Nu a existat pe lumea asta vreun model de societate în care toți oamenii să cadă de acord în unanimitate. În consecință, este nevoie oricând de o anumită cedare din partea unora. Altminteri, dacă nu primejduiesc ordinea morală și de drept a lumii, minoritățile de orice fel este necesar să fie lăsate să existe fără restricții. Felul tuturor de a fi otova, fără abateri, se impune doar de către dictaturi. Iar dictaturile au promovat dărâmarea statuilor, arderea sau interzicerea cărților, crearea modelului unic de comportament etc.
Pe de altă parte, tabăra pe care ați numit-o conservatoare se cuvine să revină la realism, la păstrarea acelor valori validate de timp, de istorie, de realitate, la acceptarea diversității, la toleranță. Cred că tendința globaliștilor de a distruge națiunile și de a confunda naționalismul (=dragostea de națiune) cu xenofobia, șovinismul, rasismul, antisemitismul etc. vine dintr-o imensă confuzie, anume din convingerea că societatea globală, că Uniunea Europeană nu pot fi înfăptuite din pricina națiunilor. Este fals, pentru Europa viitorului previzibil nu poate fi decât o comunitate liber consimțită a națiunilor. Actorii principali ai Uniunii Europene nu pot să fie, pentru moment, decât națiunile, care nu este indicat să fie distruse, ci convinse de binele unității. Dacă acest bine nu există pe deplin, nu este garantat sau funcționează cu avantaje mai mari pentru unii decât pentru alții, atunci nici Uniunea Europeană nu se va putea construi temeinic.
Academia Română a construit nu numai patria română din suflete, ci și România modernă de pe hartă. Mulți nu-i pot ierta aceasta
R3media: De ce credeți că orice tentativă onestă de promovarea a valorilor naționale este catalogată drept „dacomanie”, „nostalgie”, „ceaușism”, „fascism” sau „putinism”? Ce se urmărește prin etichetarea aceasta?
Acad. Ioan-Aurel Pop: În acest moment, o parte a clasei politice românești aflate în fruntea țării (deși a obținut doar câteva procente din voturile electoratului) crede sau susține că „naționalismul” și identitatea națională ale românilor sunt adevărata pacoste care ne ține pe noi în loc sau ne face să dăm înapoi. Iar calea acesta este complet greșită. Ce dovezi avem în acest sens? Exemplele sunt foarte aproape, sunt la îndemâna noastră. Țări și națiuni prospere (în raport cu noi) și care păreau de-a dreptul „internaționaliste” odinioară, acum – din pricina unor asemenea politici „progresiste” și globaliste exagerate – s-au închis în sine și se bazează tot mai mult pe propriile forțe, pe puterea națiunii, pe bunul-simț al națiunilor respective. Adică aplică, în forme noi, vechea noastră politică liberală „prin noi înșine”. Să ne înțelegem: eu nu cred că aceasta este soluția de succes pentru viitorul îndepărtat, fiindcă omenirea trăiește într-un sistem de vase comunicante, iar izolarea nu este de bun augur. Dar nici executarea fidelă și cu mare zel a unor directive sau direcții venite din diferite locuri, cu diferite scopuri – numai binele românilor nu – nu ne asigură nouă progresul. Etichetările sunt ușor de făcut.
Vor fi fiind în România și nostalgici comuniști, și ceaușiști, și extremiști de dreapta, și dacopați etc., dar sunt încă și foarte mulți români de bună credință, democrați și bine intenționați care-și iubesc sincer țara și care, când se văd catalogați cu dispreț drept naționaliști, se revoltă măcar în sinea lor și nu mai au încredere în asemenea lideri. De ce iubirea de țară este un mare păcat în conștiința unora nu voi putea înțelege niciodată! În general, iubirea nu poate să fie un păcat. Ura este, într-adevăr, o patimă condamnabilă, dar iubirea nu se combină (decât în cazuri de excepție) cu ura. În general, iubirea țării și a românilor ne asigură iubirea sinceră a lumii, a tuturor națiunilor lumii. De ce să fie rușinos sau blamabil să ne arătăm din când în când această iubire și de ce alte iubiri (uneori contra firii, dar acceptate de lumea civilizată) trebuie exhibate cu ostentație și lăudate de toți? Oare nu se face aici o discriminare flagrantă, tocmai cu scopul de a semăna vânt și a culege furtună?
R3media: În ce măsură ar fi potrivit să conteze libertatea în raport cu siguranța? Se poate sacrifica una pentru cealaltă?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Libertatea este necesar să meargă mână în mână cu siguranța în societățile democratice. Nimic nu este absolut pe lumea aceasta, în afară de Dumnezeu. Prin urmare, și libertatea este relativă și se cuvine să funcționeze cu anumite limite. Pe de altă parte, dictaturile s-au prevalat de sloganul siguranței, ceea ce a dus la îngrădirea libertății. O clasă politică inteligentă și responsabilă este necesar să știe care este echilibrul acestei relații dintre libertate și siguranță.
R3media: Credeți că sunt forțe care-și doresc ca Academia Română să meargă pe alt curs decât cel imprimat de dumneavoastră? Cine și-ar dori să nu mai fiți președintele acestei instituții?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Evident că sunt astfel de forțe. Orice instituție publică are și inamici și orice conducător are oameni care îi poartă sâmbetele. Eu am urmărit să imprim Academiei – pe fondul său tradițional de păstrare a valorilor intelectuale consacrate – o direcție modernă, adecvată acestui început de mileniu. Această direcție nu este convenabilă unora și nu este înțeleasă de alții. Academia nu este un for intelectual experimental, care să primească în sânul său „tinere talente”, care să consacre valori. Pentru acestea sunt alte instituții. Academia primește ca membri ai săi numai valori consacrate și susține în lumea intelectuală românească numai creații verificate, impuse de timp, de tradiție, de meritele lor, de acceptarea lor generală sau cvasigenerală. Pe de altă parte, eu nu am luat, de când sunt în fruntea Academiei, nicio decizie de unul singur, nici măcar acele decizii pe care legea și statutul mi le-ar permite. Ca persoană, firește că am luat anumite poziții publice pe care mi le-am asumat și pe care unii le-au confundat cu pozițiile instituției. De asemenea, sunt conștient că și eu și Academia – ca orice lucru omenesc – facem greșeli. Nu cunosc oameni și instituții care să nu fi făcut greșeli. Dacă le recunoaștem nu înseamnă că ele sunt și iertate automat de comunitate. Nu sunt! Dar am mereu în conștiință vorba latinească: „A greși este omenesc, a persevera în greșeală este drăcesc”. Academia Română a construit nu numai patria română din suflete, ci și România modernă de pe hartă și acesta nu este ceva puțin. Mai sunt oameni – aici și aiurea – care nu-i pot ierta aceasta Academiei. Ceea ce nu înțeleg ei este faptul că, dincolo de o persoană sau alta, de un președinte sau altul, Academia Română poartă în sine gena eternității.
R3media: Am văzut că apăreți ca autor la diferite publicații, pagini de internet destul de dubioase. V-ați dat acordul să apăreți în toate aceste locuri sau pur și simplu se folosește cineva de dvs? Vrea cineva să vă compromită? Care sunt locurile unde vă găsim, oficial, opiniile?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Nu mi-am dat decât rar acordul. Văd și eu această proliferare, care-mi face rău adesea, deși mi se preiau materialele și de către oameni de bună credință. Din păcate, anumite „tribune” – digitale sau nu – extremiste se folosesc de numele meu și de materiale ale mele difuzate în spațiul public. În unele cazuri, se trunchiază un material sau se scoate din context o frază. Oficial, mă exprim pe site-urile și în publicațiile Academiei, în Contemporanul, în România literară, în Convorbiri literare, în Scriptor, în Steaua și în alte reviste, pe adresa mea de Facebook. Evident, când se petrec fenomenele pe care le-ați semnalat, ar fi nevoie să reclam, să protestez, să acționez în judecată, dar am cam obosit și nici nu-mi este în fire să provoc scandal. Așa că suport consecințele. Cât despre compromitere, vreau să vă spun că unii (habar nu am cine!) mi-au făcut și o adresă falsă pe Facebook (am reclamat, ajutat de prieteni), unde publicau fel de fel de materiale care nu-mi aparțineau. Unele erau combinații din anumite articole ale mele, aranjate că să evidențieze cine știe ce idee… Sigur, de compromis pot unii să mă compromită în ochii unora. Dar nu în ochii tuturor și nu pentru eternitate. Eu fac parte dintre acei naivi care cred că adevărul iese până la urmă la iveală, chiar dacă în momentul acela nu-i mai folosește celui vizat, ci memoriei lui.
R3media: Doi americani importanți care ne-au vizitat țara, Rod Dreher și Dennis Prager, au spus cam aceeași idee: că România, Estul, vor salva Occidentul. Și o vor face prin faptul că nu renunță la valorile clasice ale civilizației europene. Sunteți în acord sau în dezacord cu opinia celor doi?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Eu nu am orgoliul să cred că România va salva Occidentul, deși lumea Occidentului european este în mare primejdie sau chiar pe cale de a apune, cum prevedea Oswald Spengler demult. Cred că românii și România au avut norocul de fi fost o punte posibilă între Orientul bizantin și Occidentul latin (și protestant), dar au pierdut valorificarea acestei șanse. Cred, însă, că Răsăritul european (odinioară oropsit de felurite imperii, mai recent de „imperiul roșu” sovietic, ce pare să reînvie, în formă nouă, sub Putin) – iar în acest Răsărit, România este un protagonist – devenit acum, chiar dacă nu total, parte a alianțelor euro-atlantice – poate primeni acest Occident obosit și, pe alocuri, rătăcit. Acest Occident a pierdut, în parte, simțul valorilor care i-au asigurat succesul, iar infuzia de energie bună, existentă încă în regiunea noastră (de unde, acum două milenii și jumătate, a plecat în lume democrația), l-ar putea readuce pe calea magistrală a viitorului.
R3media: Domnule profesor, vă mulțumesc mai mult decât pot spune!
Citiți și:
Ioan Aurel Pop: Se lucrează sistematic la eradicarea urmelor identității noastre
Prof. Ioan-Aurel Pop: „Unii conducători ai Uniunii Europene fac o greșeală când consideră că ar fi bine ca națiunile să nu mai existe”
yogaesoteric
6 octombrie 2021