Acoperirea crimei (I) – Îngropat a doua zi după mutilarea creierului. Singura imagine de la înmormântarea lui Mihai Eminescu

Acum 136 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare scriitor și ziarist român, era condus pe ultimul său drum pământesc. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului ‒ un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi ‒ se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mâini umbrele, după cum observa Augustin Z. N. Pop în cartea sa, Pe urmele lui Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu a trecut la Domnul la vârsta de 39 de ani, după șase ani de umilințe. El a murit în condiții neelucidate pe 16 iunie 1889 și a fost înmormântat a doua zi, sâmbătă, 17 iunie.

În acea zi de iunie ploios, trupul poetului a fost așezat spre închinare în biserica Sfântul Gheorghe, unde se aflau și moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Arhimandritul Mihail Daniliuc ne redă din desfășurarea tristului eveniment:

„La slujba de la Sfântul Gheorghe, răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul dintre adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul Adevărul. Spicuim din el câteva cuvinte: «… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor transforma în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit».

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului.”

„Ideia națională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună Dimitrie Laurian, care era și ziarist, chiar director, la România liberă și camaradul său de la „Societatea Carpații”, în discursul de la Universitate.

„Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din «Betleemul» lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: «… Și noi care te-am iubit și te-am prețuit atât de mult îți vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău și-l vom corona cu flori de tei, pronunțând numele Eminescu, care conține în el așa de mult, cât o lume întreagă.»

Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfințitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste.”

În același timp cu înmormântarea lui, la Institutul Babeș, un tânăr preparator spăla ceea ce rămăsese din creierul mutilat al lui Eminescu. Peste ani avea să redea mărturia sa, publicată de Profesorul Constantin Barbu în lucrarea sa, Memorialul Eminescu.

Redăm doar câteva extrase din textul lui Tălășescu, având titlul „Creerii lui Eminescu”, un document fundamental, datat Constanța, 17 iulie 1912:

„El nʼa avut parte pe lume să treacă întreg de la viață la nemurire; trupul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui sʼa petrecut cel mai sălbatec sacrilegiu din lume. Este necesar să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparținea numai mie, ci era al întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aștepta la un așa deznodământ fatal, ireparabil. (…)

Nu știam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeș, unde eram preparator, întrʼun vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Parʼcă-l văd și azi înaintea ochilor mei, deși sunt ani de atunci. O mână profană, brutală și poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidență partea acoperită de sânge, de răni provocate de așchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viață, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut mʼa interesat numai partea lui anatomică și văzându-l așa de neomenos secționat mʼam grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru știință. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părți sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum și pentru estetica obiectului.

Așadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neștiințific și neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă și am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă și-l așez cu precauțiune într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că nʼare nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suțu și-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului și cetesc numai trei cuvinte: «Creerul lui Eminescu».

Sunt douăzeci și patru de ani de atunci, dar de aș viețui tot atâtea secole, nʼaș putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omenești, trezește în altar și prăbușește domul gigant al artei omenești, pe care l-au înălțat spre închinare științei supraomenești, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creștet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care încă din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanță nervoasă moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică încât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin cap a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu «Doina» lui deșteptase întreg neamul românesc «De la Nistru pînʼ la Tisa». Entusiasmul și indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaște până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu.

(..…..) Deci procedarea puțin științifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noștri, elevii profesorului Babeș, iar atitudinea neromânească ce reeșia din faptul mutilării cadavrului ‒ adecă exact zis, al creerului ‒ ce nouă în acel moment ni sʼa părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicină, mai puțini idealiști cu noi, sʼar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaștelor acestui martir al gândirei, al simțirei și al idealului național românesc, care în realitate nu era decât o părticică de ‒ țărână omenească, din acel: «Ci eu voi fi pământ!»”

Eminescologul Constantin Barbu sintetizează:

„Autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală. Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompusese?), și chiar și această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot.

Martorul ocular doctor Tălășescu vorbește în articolul «Creerii lui Eminescu» de revolta sa și a doctorului Gheorghe Marinescu față de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna:

– «Așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală»;
– «Creer ucis de o violență crudă»;
– «Mutilat după moarte».”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu a redat în lucrarea sa Cartea Trecerii ‒ Boala și Moartea lui Eminescu, un reportaj de la una din pomenirile Marelui Român. Profesorul Nae Gerogescu amintește și cum Al. Vlahuță a găsit pe un capăt de hârtie aceste versuri ale poetului la una din vizitele sale de la Sanatoriul lui Șuțu:

„Atâta foc, atâta aur
Atâtea lucruri sfinte
Pesteʼntunericul vieții
Ai revărsat, Părinte!”

Ziarul Universul din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă, subtitrată mare: „Cu colaborarea redactorilor și misionarilor Fundației Culturale PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I.Gr. Oprișan, o amintire după Th. Stefanelli ‒ și, atenție! ‒ un text semnat G.C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua”.

Cu totul interesant și actual este textul lui Vasile Voiculescu: „Eminescu ‒ Ediția-monument” ‒ pe care-l redăm și pentru că este, probabil, necunoscut astăzi:

„Edițiile poeziilor lui Eminescu se numără pe degetele unei singure mâini. Cele dintâi ‒ ediția Maiorescu și cea de la Iași a lui Șaraga, deși cu destule greșeli, au fost cele mai bune. Încercarea lui Scurtu de a eminesciza titlul operei poetice, scoțând ediția «Lumină de lună», a dat greș. Până și orânduirea prea didactică a materialului a fost supărătoare, cel puțin pentru vechii prieteni ai ediției Maiorescu. Populara «Bibliotecă pentru toți» a tipărit o ediție de tristă memorie sub îngrijirea unui d. Stănculescu, care, între alte năzbâtii, punea următoarea notiță sub bucata «La Aron Pumnul»: «Elizeu, profet evreu». Și doar era vorba de câmpiile Elizee din versul «colo în Elizeu». ‒ Ediția operelor complecte scoasă de d. Cuza nu se poate socoti mai mult ca celelalte, nici prin tehnică, nici prin respectul pentru text. Putem spune cu deplină dreptate, acum când valoarea operei sbucnește ca o lumină de soare, că este extraordinară meschinăria tipograficească sub care a fost nu înfățișată, ci sugrumată, atâta frumusețe de gând și de cuvânt. Ce ediții plebee pentru atâta lux și strălucire de artă! Cugetarea cea mai cuprinzătoare și etern românească, turnată de un Demiurg în cel mai etern grai românesc, n-a avut încă până acum parte de o ediție, nu monumentală, ci măcar demnă. Maiorescu alegea în edițiile lui, cu autoritatea prietenului, oarecum patron. Editorii prosteriori /sic! E joc de cuvinte, nu greșeală de tipar/ au înghesuit fără niciun discernământ și fără nicio evlavie toate petecuțele poetice sub pretextul că sunt postume. Nepioasă și condamnabilă râvnă.

N-aș vrea să tulbur sărbătorirea de astăzi cu o imputare. Dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la «ediția-monument» a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe și-l execută. ‒ În centrul sau la marginea unei piețe el nu va exprima nimic din opera poetului așa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery «statuia spirituală» a lui Eminescu, pe care o putem înălța pe soclul unei ediții monumentale, ca să-l poată privi cu conștiința și sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay au tipărit, acesta fiind încă în viață, opera lui completă într-o ediție națională. Așișderea și polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhal-iană, pentru cultivarea, comemorarea și împrăștierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de «Prieteni ai ediției-monument» care să strângă fonduri și să facă propaganda trebuitoare. ‒ O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit mai mult decât o marmură sau un bronz. Răsfoită în străinătate de mâini simțitoare la frumusețea tiparului, ea ar trezi curiozitate și simpatie pentru opera poetului și pentru poporul care-l sfințește astfel în chiar creațiunea lui. Și e nevoie de aceasta.

Înălțat până la geniu, coborât până la mizerie și nebunie, poet universal, profet, gânditor social și politic, conștiință împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogățit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială și reprezenta în fața umanității, cu specificul nostru etnic, potențat până la universal.”

Sub cele două coloane ale textului se află amintirea lui Cosmănescu, iar alături, textul lui G. Călinescu, sclipitor prin informație, din care cităm:

„Din poezia lui Gottfried Keller «Der Stern» cunoaștem până acum vreo 9 traduceri: 4 în limba germană, 3 în limba franceză, una în limba ungară și una în românește. O traducere franceză a făcut Leo Bachelin și a publicat-o în revista «Viața Nouă», paralel cu poezia lui Eminescu «La steaua». Traducerea românească o datorăm lui Gh. Pop și a apărut în Convorbiri literare. Din comparația textului original și a celor două traduceri menționate (Leo Bachelin și Gh. Pop) puse toate față în față cu versiunea lui Eminescu, putem ușor constata superioritatea artistică și independența creatoare a poeziei eminesciene. Eminescu nu a tradus, după cum s-a afirmat de unii, poezia lui Keller, el a reușit să creeze operă originală și superioară textului german, care nu i-a servit desigur decât ca model îndepărtat. După poezia lui Eminescu s-au făcut numeroase traduceri în franțuzește, nemțește și ungurește” (urmează 7 trimiteri; rezultă, în totul, vreo 15 texte pe tema „La Steaua”, traduceri din Keller și din Eminescu, subiect bun pentru o întreagă broșură dacă se publică și variantele manuscrise ale lui Eminescu). G. Călinescu va reveni ‒ după obiceiul său ‒ iar în ediția sa: M. Eminescu, Poezii, va nota la subsolul paginii unde se află „La Steaua”: „Poezie aproape tradusă după Der Stern de Gottfried Keller”, dând textul german. Revenirile lui G. Călinescu ‒ mai ales în cele patru ediții ale sale din „Viața lui Mihai Eminescu” ‒ sunt destul de numeroase și modifică imagini, afirmații, convingeri chiar.

Pagina din Universul mai cuprinde o însemnare a lui I.Gr. Oprișan: „Meleagurile lui Eminescu” (excursie la Mânăstirea Agafton și întâlnire cu o măicuță bătrână care l-a cunoscut pe poet, fără a nota vreo informație de la ea) ‒ și un fragment din amintirile lui T.V. Ștefanelli, din 1914, despre Eminescu și Ioniță Bumbac: în 1871 cei doi se ceartă, la Viena, iar Ioniță Bumbac vorbește încontinuu, tare, acoperind vocea poetului care: „După un timp își pierdu răbdarea, își scoase căciula sa mițoasă din cap, o trânti cu putere pe masă și-i zise iritat lui Bumbac: ‒ Na! Vorbește-i acum căciulii mele!”

Dintre textele lui Eminescu, pe lângă un manuscris în facsimil după „La Steaua” redat de G. Călinescu, redacția alege multe fragmente din ziaristică ‒ desigur, urmărind ideea națională la poet.

Am descris această pagină Eminescu pentru că este atipică: ea nu se montează în ziar la 15 iunie, ci la 28 iunie ‒ amintind, într-un fel, nu de data morții poetului, ci de data excluderii sale din presă, acel fatidic 28 iunie 1883 bine reținut în perioada interbelică.

Cert este că presa vremii semnalează, în acești ani, slaba prezență a publicului la întrunirile dedicate lui Eminescu ‒ și se ivesc diferite inițiative pentru atragerea lui. Perpessicius, de pildă, va spune (în Universul literar, suplimentul Universului) că abia dacă a numărat vreo 50 de persoane la mormântul poetului pe 15 iunie 1926, când se comemora moartea sa. Este perioada când se instituie zilele de calendar ale poetului, care vor deveni adevărate sărbători naționale prin participare cât mai largă a publicului. Urmează, imediat după acest 15 iunie sărac în spectatori, o largă campanie de presă (prin Universul ‒ dar și prin Viitorul, Adevărul etc.), prilejuită de inițiativa grupului din jurul revistei Gândirea de a ridica un monument lui Eminescu la Cluj (motiv pentru care-l găsim în pagina de mai sus și pe Vasile Voiculescu: făcea parte din acest grup). Această campanie va face să se adune, în jurul câtorva lideri politici ai momentului, peste 1000 de oameni dornici să-și aducă aminte de Eminescu ‒ în ziua de duminică, 30 iunie. Textul lui Dumitru Cosmănescu se înscrie în datele acestei campanii de presă ‒ dar nu poate fi în niciun caz suspectat, prin aceasta, de gratuitate: Universul era unul dintre ziarele serioase ale momentului.

Dacă George Călinescu nu-l amintește, în cartea sa din 1892, pe frizerul regal decât în trecere (la bibliografie, fără a-l cita) ‒ este pentru că acesta crease, prin întărire, un șablon cultural. Încă din 1893, din scrisoarea Hariettei, se știa de cărămida care a pus capăt vieții lui Eminescu, acesta era zvonul public, asta știa lumea despre sfârșitul poetului ‒ deși biografii lui nu consemnau faptul. Acum, la 1926, sora poetului este confirmată de un martor la evenimente, iar șablonul se pietrifică. George Călinescu va fi unul dintre cei care vor lupta să-l desființeze ‒ și, se pare, va fi luptătorul victorios: prin biografia pe care o dedică el lui Mihai Eminescu, devenită autoritară, reeditată până la saturație (niciodată, însă, ca ediție critică, niciodată cu un aparat critic adecvat care să consemneze cel puțin critica de întâmpinare a cărții, foarte aspră în unele privințe) episodul este scos definitiv din discuție. Tehnica scoaterii din context și a întunecării până la ștergere a golului rămas: informația se pierde, interpretarea devine informație de primă mână.

Istoricul literar rămâne cu această constatare rece: deși publică în același număr, în aceeași pagină, un text tot despre Eminescu, totuși G. Călinescu trece sub tăcere această mărturie despre moartea poetului. Va pleca de la ziarul Universul, unde se va ilustra în acești ani Octav Minar. Universul și Adevărul sunt școli de gândire diferite ‒ iar după 1944 se cuvine să fie spus că în cultura română s-a preluat masiv spiritul (și litera; vezi numeroasele antologii) celui din urmă.

Citiți continuarea articolului

Citiți și:
Jurnalistul Ion Spânu scoate la lumină secretele privind asasinarea lui Eminescu
Falsul lui Maiorescu privitor la diagnosticul de sifilis al lui Eminescu (I)

 

yogaesoteric
12 iulie 2025