Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a decis după ani de proces că principalul acuzat, fostul lider sârb Slobodan Miloşevici, între timp decedat în detenţie din motive nu prea clare, este nevinovat pentru crimele de război din Bosnia.
Pentru mine şi cei din cercul meu concluzia tribunalului nu poate fi o surpriză, ci numai faptul că ea a fost oficializată prin sentinţa acestuia. Cei care trebuiau să ştie că Miloşevici nu a determinat comiterea unor crime în Bosnia, ci dimpotrivă a contribuit, prin influenţa sa asupra sârbilor bosniaci, la curmarea lor, o ştiau. Eu unul aveam informaţii în acest sens, inclusiv din surse de primă mână.
În 1997, la Iraklion, în Creta, pe atunci încă Preşedinte al Serbiei, Slobodan Miloşevici mi-a spus întreaga poveste în detalii foarte compromiţătoare pentru predicatorii globali ai drepturilor omului. Câţiva ani mai târziu, acea versiune mi-a fost confirmată în cadrul unei discuţii destul de aprinse, purtate în căldura altei insule greceşti, Kos, din arhipelagul Dodecanez, de către un alt protagonist al evenimentelor, Richard Holbrooke.
Ceea ce mai ştiam era că multe din evenimentele sângeroase consumate în Bosnia fuseseră fie înscenări ale unor forţe ascunse, fie pure invenţii ale presei, ambele menite să mobilizeze opinia publică internaţională în favoarea intervenţiei militare externe în conflict. Crime odioase se comiseseră cu adevărat şi suferinţele oamenilor de rând erau reale, dar vinovaţi erau adesea alţii decât cei arătaţi cu degetul.
Nu că unii vor fi fost îngeri. Într-un fel sau altul cu toţii erau vinovaţi (nu neapărat penal), dar vinovăţiile erau distribuite în realitate cu totul altfel decât se proclama oficial, iar apărarea drepturilor omului de rând devenise o acoperire pentru promovarea unor interese geopolitice pe cât de nedeclarate pe atât de autentice.
În ziua în care Slobodan Miloşevici a fost livrat Tribunalului de la Haga am scris un articol, apreciat atunci ca fiind curajos, în care puneam o întrebare retorică şi formulam un avertisment. Întrebarea era de ce democraţiile euro-atlantice nu lasă justiţiei sârbe onoarea de a-i judeca ea pe liderii sârbi acuzaţi pentru crime de război, dar au încredere să îi lase această sarcină mult mai puţin fiabilei justiţii irakiene, în cazul lui Saddam Hussein? Avertismentul spunea că organizatorii procesului trebuiau să se roage la Dumnezeu ca acuzatul să nu moară cumva de inimă în celula sa, înainte de terminarea procesului.
Nu ştiu dacă nu s-au rugat sau Dumnezeu nu i-a ajutat, dar Slobodan Miloşevici a murit înainte de deznodământul procedurii judiciare.
Acum achitarea, facilitată poate chiar de acest deces care părea că lasă fără miză procesul penal, nu mai are atât efectul de a-i face dreptate lui Miloşevici, ci de a-l face martir; pe el şi naţiunea sârbă. Un martiriu care va exacerba sentimentele antioccidentale ale sârbilor.
Pe acest fond, recunoaşterea Kosovo devine şi mai problematică iar sancţiunile Occidentului faţă de sprijinul Rusiei pentru aşa-zisele mişcări de autodeterminare din Ossetia de Sud, Abhazia sau Crimeea (căci Transnistria a fost de mult uitată), tot mai lipsite de baza morală.
Ironia sorţii face ca achitarea lui Slobodan Miloşevici să survină între omorurile de la Nisa şi cele de la Munchen, cam în acelaşi timp în care militarii americani erau puşi sub cheie şi lăsaţi fără aer condiţionat pe aeroportul de la Incirlik. Nu este prilej de bucurie. Nu este nici motiv să facem cuiva chip cioplit. Nici scuză pentru a conduce maşina istoriei cu ochii în oglinda retrovizoare. Este un bun moment însă ca să reflectăm la înţelepciunea care spune că cine seamănă vânt, culege furtună.
De Adrian Severin
Citiţi şi:
În spatele războiului din Kosovo s-au aflat interese economice şi politice importante
Operaţiunea «Bosnia», un caz de dezinformare orchestrat în mod «exemplar» (1)
yogaesoteric
30 septembrie 2016