Activitatea cerebrală şi trezirea credinţei în DUMNEZEU… (III)

de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Citiți a doua parte a articolului

Meditaţiile active, dar profunde nu încep cu intenţia de a purifica mintea de gânduri, ci cu aceea de a o focaliza intens și neîncetat asupra unui anumit gând sau asupra unui simbol ori aspect. De exemplu, un yoghin emite o MANTRA sau se concentrează asupra flăcării unei lumânări aprinse ori asupra unei YANTRA, în timp ce un creştin se roagă cu fervoare, având mintea focalizată în mod ferm asupra lui Dumnezeu, sau se concentrează asupra simbolului universal, care este în creștinism semul crucii.

Să ne imaginăm că ne-am focaliza atenţia, în mod ferm și constant, asupra imaginii lui Iisus. Procesul meditaţiei începe atunci, ca şi în cazul abordării pasive, cu aria corticală care integrează simțul atenției, care traduce în termeni neurologici intenţia hotărâtă, conştientă de a ne ruga. Dar, în acest caz, de vreme ce intenţia este aceea de a ne focaliza asupra a ceva sau asupra unui gând, aria corticală care integrează simțul atenției mai degrabă facilitează decât inhibă fluxul neural. În cadrul modelului nostru, fixarea, în sfera conștiinței, a atenției asupra obiectului real sau imaginar determină această creştere a fluxului neural, conex cu activarea simultană a ariei corticale vizuale și a părții drepte a ariei corticale care integrează simțul orientării în spațiu.

Focalizarea continuă asupra imaginii, ce este indusă de contemplaţia susţinută, determină apoi unele descărcări neurale ale părţii drepte a ariei atenţiei, care circulă în jos, prin sistemul limbic, către hipotalamus, declanşând astfel dinamizarea sistemului nervos simpatic. Aceasta este conexă cu apariția unei stări plăcute de uşoară excitaţie. Pe măsură ce contemplarea se adânceşte, fluxul de impulsuri nervoase creşte, până când funcţia de trezire a hipotalamusului ajunge la un nivel maxim. La acest punct critic se produce bascularea, ce determină creşterea maximă imediată a funcţiei de activare parasimpatică a hipotalamusului.

Dinamizarea simultană a sistemului simpatic şi a celui parasimpatic transmite un flux neural ce produce o stimulare maximă, prin intermediul sistemului limbic, spre ambele părţi ale ariei corticale asociate cu atenţia. Drept rezultat al fluxului neural maxim, activitatea ariei atenţiei este impulsionată la un nivel maxim de funcţionare, aspect care este conex cu creşterea capacității conștiinței de a se focaliza asupra obiectului atenţiei, generând astfel unele efecte semnificative în ambele părţi ale ariei corticale asociate cu orientarea în spațiu.

La nivelul ariei corticale care integrează simțul orientării în spațiu din emisfera cerebrală stângă se observă acelaşi rezultat ce a fost deja surprins la abordarea pasivă – diminuarea fluxului neural ce este exercitată de hipocamp conduce la o modificare a activităţii, având drept urmare o atenuare considerabilă a simţului eului. Efectele exercitate asupra părţii drepte a ariei corticale asociate cu orientarea în spațiu sunt însă diferite. Merită să ne amintim că aria corticală care integrează simțul atenţiei a impulsionat deja aria corticală asociată cu orientarea în spațiu să se focalizeze din ce în ce mai intens asupra imaginii lui Iisus. Pe măsură ce aria atenţiei a atins nivelul maxim de funcţionare, ea nu a blocat însă fluxul informaţional către partea dreaptă a ariei corticale care integrează simțul orientării în spațiu, aşa cum a făcut cu cel ce operează către partea stângă; dimpotrivă, focalizarea din ce în ce mai intensă asupra imaginii lui Iisus a dinamizat partea dreaptă a ariei corticale care integrează simțul atenţiei.

Ca urmare a focalizării tot mai intense asupra acestei imagini, aria corticală care integrează simțul atenţiei declanșează privarea părţii drepte a ariei corticale asociate cu orientarea în spațiu de stimulii neurali ce sunt diferiţi de cei conecși cu acţiunea de contemplare a imaginii lui Iisus. Cu alte cuvinte, partea dreaptă a ariei corticale care integrează simțul orientării în spațiu, pe măsură ce se dinamizează ca urmare a creării matricii spaţiale în cadrul căreia eul se manifestă, operează cu impulsurile ce provin de la aria corticală asociată cu atenţia. Realitatea spaţială creată prin contemplarea imaginii lui Iisus este în mod direct corelată cu fluxul unidirecţional ce trece prin aria corticală care integrează simțul atenţiei. Pe măsură ce procesul respectiv continuă şi toate impulsurile neurale irelevante sunt îndepărtate, iar conștiința devine atunci din ce în ce mai focalizată, imaginea lui Iisus se „expansionează“ şi ajunge apoi să fie percepută de către conștiință ca ocupând întreaga deschidere şi profunzime a realităţii.

În paralel cu modificarea activităţii în partea dreaptă a ariei corticale care integrează simțul orientării în spațiu, modificarea activităţii din partea stângă este şi ea în creştere atunci, în mod direct proporțional cu diminuarea percepţiei limitelor eului. De îndată ce percepția eului (a egoului) va fi total ştearsă prin completa modificare a activităţii ariei corticale, respectiva conștiință va experimenta percepţia uluitoare a absorbţiei misterioase a eului individual în realitatea transcendentă a ființei adevărate a lui Iisus. Iată că, în felul acesta, neurologia poate explica într-un mod științific Unio Mystica – comuniunea beatifică, plenară, misterioasă cu Realitatea veșnică, supremă a lui Dumnezeu, care, după cum știm, caracterizează experienţele spirituale de vârf ale multor mistici creştini, dar și ale unor yoghini avansați.

De fapt, neurologia poate explica din punct de vedere neurologic orice stare mistică în care este în prealabil percepută prezenţa enigmatică a unui zeu sau a unei Mari Puteri Cosmice. Este important să înţelegem însă că această stare de fuziune identificatoare nu este starea de transcendere totală sau, altfel spus, nu este Existenţa beatifică absolută ultimă, în care nu mai există niciun fel de percepție a eului individual, ci doar percepţia lui Dumnezeu sau, altfel spus, a Realităţii Sale eterne și misterioase. Este însă perfect posibil totuşi ca meditaţia activă care l-a condus pe mistic la Unio Mystica să-l poată conduce, printr-o aprofundare perseverentă, chiar mai departe, până la Starea dumnezeiască ultimă.

Acest salt se va produce atunci când conștiința se va relaxa (în efortul ei de concentrare), iar aria corticală care integrează simțul atenţiei îşi va slăbi activitatea și va priva aria corticală dreaptă care integrează simțul orientării în spațiu de unicul impuls neural existent şi o va proiecta, împreună cu aria stângă, într-o stare ce implică o activitate total modificată. În acest punct, conștiința va intra în aceeaşi realitate ce este lipsită de percepția eului (egoului) şi de orice limite, care poate fi atinsă în starea de meditaţie pasivă, și va fi proiectată în Realitatea existenţei absolute unificate ce dezvăluie Existența misterioasă a lui Dumnezeu.

Este oare starea mistică percepţia unei alte realităţi ce este esențială sau este doar o stare subiectivă? Instrumentele noastre obișnuite de percepţie, care ne spun că nimic nu poate fi mai real decât pământul pe care păşim sau decât scaunul pe care suntem aşezaţi, ne pot tenta, ne pot determina să respingem realitatea spirituală. O examinare atentă, corectă și obiectivă a experienţei mistice ne arată însă că acest aspect nu poate fi realizat cu uşurinţă. După cum am văzut, nu se poate afirma în mod ferm și categoric că misticii sunt victime ale delirului, căci, în realitate, experienţele lor se bazează pe unele funcţii în mod obiectiv observabile ale creierului. Originile neurologice ale acestor reale experienţe le face să fie la fel de adevărate precum oricare altă percepţie a creierului. Aşadar, devine evident pentru noi faptul că misticii și yoghinii avansați nu susţin fantasmagorii; ei raportează în cadrul mărturiilor lor sincere evenimente neurologice ce sunt autentice.

Aceasta este de altfel și concluzia la care au ajuns cercetătorii americani, şi ea impune actualmente o întrebare provocatoare referitoare la natura ultimă a spiritualităţii umane: orice formă de spiritualitate autentică sau orice experienţă obiectivă a Realităţii lui Dumnezeu poate fi oare redusă la un flux în aparență efemer de impulsuri şi străfulgerări electrochimice ce „aleargă“ de-a lungul căilor neuronale ale creierului? Bazându-ne pe înţelegerea noastră actuală asupra modului în care creierul traduce în impulsuri neuronale percepţiile experienţei umane, cel mai simplist răspuns actual este da. În acest caz, este oare cu putință să afirmăm că Dumnezeu este doar o idee, fără mai multă substanţă decât o fantezie sau un vis? Bazându-ne pe cea mai profundă înţelegere a modului în care conștiința interpretează percepţiile corespunzătoare ale creierului, cel mai simplu răspuns este un nu categoric.

Cunoașterea actuală a creierului uman nu poate deocamdată confirma, dar în niciun caz nu poate nega existenţa lui Dumnezeu, cel puţin, în actuala etapă, ea nu poate face aceasta prin răspunsuri superficiale și simpliste. Aspectele neurobiologice plurivalente ale experienţei spirituale susţin deja părerea referitoare la Realitatea obiectivă a existenței lui Dumnezeu. Totuşi, noi interpretăm şi filtrăm cel mai adesea tot ceea ce ne transmite creierul nostru ca fiind real, prin conştiinţa noastră subiectivă de sine.

Ştiinţa este cel mai adesea mitologie şi, ca orice sistem mitologic de credințe, ea se bazează pe o supoziţie fundamentală: tot ceea ce este real poate fi verificat prin măsurători ştiinţifice şi de aceea, tot ce nu poate fi verificat ştiinţific nu este considerat ca fiind cu adevărat real. La urma urmei, autoritatea ştiinţei îşi are rădăcinile în presupunerea faptului că doar realitatea materială reprezintă Realitatea în forma sa cea mai înaltă; știința crede că nu există nimic mai real decât substanţa fizică, materială a Universului. Dar chiar şi din perspectiva ştiinţifică, natura realităţii materiale ar putea fi considerată mult mai „alunecoasă“ decât ne-ar putea sugera simţurile obişnuite.

Albert Einstein a crezut cu siguranţă aceasta. În 1938, el şi-a exprimat convingerea că interpretările ştiinţifice privitoare la Lumea Fizică sunt mai puţin sigure decât le place materialiștilor raţionalişti să creadă: „Conceptele fizice sunt niște creaţii libere ale minţii omeneşti, şi nu sunt, aşa cum ele ar putea să pară, determinate, fără niciun dubiu, doar de ceea ce există în lumea exterioară. În efortul nostru de a înţelege realitatea, noi ne asemănăm cu un om care încearcă să înţeleagă cât mai bine mecanismul unui ceas sigilat. El vede cadranul şi limbile care se mişcă, aude chiar şi ticăitul, dar nu poate deschide cutia. Dacă este ingenios, și-ar putea face o imagine despre un posibil mecanism ce este responsabil de toate cele pe care le observă, dar, cu toate acestea, nu ar putea fi niciodată sigur că acea imagine pe care și-a creat-o este singura explicaţie pentru toate observațiile sale. El nu va putea să compare niciodată imaginea pe care şi-a făcut-o atunci cu mecanismul real şi nici nu-și va putea măcar imagina posibilitatea sau semnificaţia unei asemenea comparaţii.“

Cel mai exact aspect pe care ni-l poate oferi ştiinţa este o imagine metaforică a realităţii, iar dacă acea imagine are totuși un înţeles, aceasta nu înseamnă că ea este neapărat şi adevărată. În acest caz, se poate spune tocmai de aceea că ştiinţa este un fel de mitologie; analogic vorbind, ea este o colecţie de poveşti explicative care soluționează în mod parțial unele dintre misterele existenţei şi ne ajută să facem faţă provocărilor vieţii. Acest aspect ar fi valabil chiar dacă realitatea materială ar fi, cu adevărat, cel mai înalt nivel al realităţii, deoarece, în ciuda preocupării ştiinţei faţă de adevărul ce poate fi verificat în mod obiectiv, conștiința omenească nu este întotdeauna capabilă de observaţii pur obiective.

Aproape toate percepţiile noastre comune sunt, prin însăşi natura lor, subiective, pentru că, aşa cum nu putem trage cu ochiul în interiorul ceasului din exemplul lui Einstein, la modul obișnuit nu există nicio posibilitate comună de a ne strecura în afara subiectivității informației modulate de minte, pentru a vedea ce este cu adevărat dincolo. Putem însă concluziona că întreaga cunoaştere ştiinţifică este metaforică. Tocmai de aceea, chiar şi cele mai simple percepţii senzoriale ale lumii înconjurătoare pot fi privite, de fapt, ca fiind o poveste explicativă ce este creată de minte și intermediată de creier.

***

Vă sugerăm să studiați cu multă atenție, chiar de mai multe ori, acest articol, deoarece în cuprinsul lui veți putea descoperi aspecte noi, uimitoare, referitoare la unele cercetări recente privitoare la complexitatea trăirilor mistice, spirituale, așa cum au putut fi ele evidențiate de neurologie.

Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Costinești 2016, volumul 2, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.

Citiți și:
MISTERELE MEDITAŢIEI YOGHINE
Meditaţia este cea mai înaltă formă de activitate
SAMADHI TANC – Bazinul de inducere a unor stări de conştiinţă cosmică

yogaesoteric
23 februarie 2017