Acuzații explozive ale fostului deținut politic Ion Varlam: copiii criminalilor în masă, vârfuri ale marxismului de rit nou, reeducatori publici și răsfățați ai tuturor guvernărilor (I)
Podul Memoriei
Protagonistul următorului interviu e o legendă vie a Gulagului românesc. Este vorba despre domnul Ion Varlam, născut în 1938 și descendent al unor familii boierești ale căror istorii se împletesc de secole cu istoria României.
Arestat de pe băncile școlii, anchetat de Securitate și condamnat la vârsta de doar 14 ani, Ion Varlam avea să ispășească nu mai puțin de 9 ani prin închisori și lagăre de exterminare, până în 1963, când a fost eliberat și chinuit în domicilii obligatorii, mereu în vizorul poliției politice. Nu fără mari greutăți, în 1965 reușește să plece din țara-lagăr și se stabilește la Paris, unde se implică activ în acțiunile anticomuniste ale Exilului românesc.
La un moment dat e invitat în cocheta casă a lui Mircea Eliade, la o petrecere unde România îi bântuia teribil pe toți cei prezenți și unde poartă o discuție revelatoare cu maestrul, acesta fiind curios să afle detalii ale detenției politice. Concluziile acelei discuții aveau să-l urmărească întreaga viață pe tânărul de odinioară, episodul fiind zugrăvit cu lux de amănunte în acest interviu.
Ion Varlam va fi un apropiat al marilor nume aflate în Exilul parizian și nu numai. Om de dreapta asumat, anticomunist forjat în temnițe și lagăre ale groazei, fostul învățăcel al maestrului-deținut Alexandru Ivasiuc (în locul căruia a încasat, de la torționari, o bătaie soră cu moartea) va studia științele politice, dreptul și finanțele publice, remarcându-se și printr-o prolifică activitate publicistică. Autor de volume, Ion Varlam a revenit în România în februarie 1990 și a făcut ani de zile politică țărănistă, rămânând în permanență o voce incomodă și un mărturisitor neîmblânzit al genocidului comunist. Este activ politic, de câțiva ani fiind președintele Partidului Corectei Guvernări.
De notat că prezentul interviu a fost realizat în iarna lui 2014, face parte dintr-un amplu proiect editorial și a fost publicat pentru prima dată abia anul trecut. Textul presupune o descindere în tenebre, așa cum vă veți convinge în scurt timp, când veți parcurge bestiarul aferent, domnul Ion Varlam identificându-i pe unii dintre marii criminali care au decis și au coordonat genocidul comunist – aceștia trebuie căutați în Departamentul ideologic din Comitetul Central, erau manevrați de la Moscova, se poziționau în vârful piramidei răului și urau visceral România.
Oferind nume și prenume sonore, Ion Varlam avertizează că urmașii acestor criminali în masă reeducă în continuare conștiințele românilor, mereu fixați în poziții-cheie, travestiți în „jurnaliști”, „intelectuali” și „analiști”, printre care mulți bugetari de lux și afaceriști dubioși care aruncă și jonglează cu fonduri consistente, indiferent de culorile guvernărilor și în ciuda oricăror crize, deși unica lor îndeletnicire este propaganda marxistă ascunsă sub diverse măști. Este cel puțin imoral ca astfel de personaje să ne dea acum lecții despre orice, cu atât mai mult despre istorie și genocid, să pună etichete și să emită verdicte, punctează fostul deținut politic.
Domnul Ion Varlam avertizează că acești „artizani de genocid” (printre care se numără și o serie de exponenți ai „familiei Răutu-Oigenstein-Oişteanu”) au avut o vină mult mai mare decât coordonatorii criminali Alexandru Nicolschi (alias Boris Grünberg Nikolski), Mișu Dulgheru (alias Moise Dulberger), Ștefan Koller sau Iosif Zeller, decât anchetatorii bestiali și procurorii Securității, decât torționarii din închisori și lagăre de exterminare sau decât turnătorii, care, oricât de venali și eficienți s-ar fi dovedit, nu reprezentau decât niște simple rotițe infime în angrenajul acestei mașinării monstruoase, de multe ori fiind la rândul lor victime ale Securității.
Plecând de la jaful comis de Banda Ioanid, fostul deținut politic dezvăluie și o serie de secrete de familie ale noului ambasador al României în Israel, domnul Radu Ioanid.
Nu în ultimul rând, Ion Varlam oferă amănunte sordide referitoare la trecutul securistic al principelui Radu Duda, acesta fiind racolat de Securitate încă de la vârsta de 16 ani, susține fostul deținut politic, care precizează că, imediat după 1989, serviciile l-au folosit pe Duda în rol de „gigolo cu microfon”, având misiuni în Marea Britanie. Și aceasta nu e nici pe departe unica acuzație explozivă din acest interviu.
Cât despre credința în Dumnezeu, domnul Ion Varlam punctează: „Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât animalic şi absolut”.
Vă invităm să citiți și să distribuiți interviul:
Răzvan Gheorghe: Ce credeţi despre procesele torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior?
Ion Varlam: Chestiunea aceasta referitoare la aşa-zisa deconspirare a foştilor torţionari şi turnători ai dictaturii comuniste reprezintă o şmecherie a actualei orânduiri. Din nefericire, România este condusă de un regim care simulează procedural democraţia prin organizarea periodică de alegeri, momente în care au loc rocade premeditate prin conivenţă, între o facţiune a Partidului Comunist Român şi o alta, având aceeaşi origine sulfuroasă, securistică, manevrată de piratul Traian Băsescu.
Guvernări prin manipulare
Oamenii aceştia provin din PCR, au fost crescuţi la aceeaşi şcoală a minciunii, o școală a Kremlinului, fireşte, au aceeaşi mentalitate şi recurg la metode politice similare. În zilele noastre, teroarea miliţianistă şi intelectuală nu mai necesită întregul reţetar uzitat în perioada lui Gheorghiu-Dej sau a lui Ceauşescu. Astăzi, dacă eşti stăpân pe mass-media, e mult mai uşor să guvernezi prin manipularea opiniei publice. În România, presa e manevrată în mod constant în scopuri diversioniste – atenţia e atrasă asupra unor subiecte fabricate sau marginale, lansate pe piaţă de persoane şi grupuri direct interesate ce se dedau jocurilor de culise. Vă amintesc un adevăr indubitabil: opinia publică nu e, prin definiţie, o entitate foarte informată şi dotată cu mult discernământ, aşa că este uşor de manipulat, cu atât mai mult cu cât reacţiile ei, în general, sunt de tip pasiv.
Opinia publică, această doamnă mioapă şi paraplegică
Adică, opinia publică se indignează și se entuziasmează, dar nu sunt niciodată atitudini raționale; sare dintr-o pasiune în alta. Opinia publică îl aplaudă azi pe cel pe care l-a hulit ieri seară, fiind ațâțată, împărțită atât pentru bucurie, cât și spre oprobriu, de exact aceiași șmecheri ce se îndeletnicesc cu formarea acestor tipuri de reacții.
Aș recurge la o imagine sugestivă: opinia publică este o doamnă bătrână, paraplegică și foarte mioapă, care – neputând să asiste în mod direct la evenimente sau spectacole – plătește un băiețaș, un șmecheraș de Dorobanți sau de Ferentari, ca să o plimbe într-un cărucior destinat persoanelor cu disfuncții locomotorii; să o ducă să vadă. Numai că, de fapt, șmecherașul cu pricina nu-i arată bătrânei doamne ceea ce ar putea să o intereseze pe ea, ci îi indică doar ce vrea el să-i arate ca reprezentând un fenomen sau altul. Pentru mine, mass-media este personajul acela care împărtășește căruciorul de o manieră discreționară.
Răzvan Gheorghe: Cu alte cuvinte, procesele torţionarilor reprezintă o diversiune?
Ion Varlam: Da. Această emulaţie stârnită în jurul proceselor torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior este orchestrată pentru a divaga atenţia publică de la o problemă cu adevărat importantă. De regulă, metodologia este următoarea: din când în când, cu scopul de a depasiona oamenii pasionându-i în altă direcţie, se aruncă pradă vindictei populare un element al vechiului sistem represiv – fireşte, fac referire la un element învechit, care oricum a devenit totalmente inutil. În cazul de faţă, elementele de prisos sunt aceste două lichele, Vișinescu și Ficior, care, în fapt, reprezintă doar o infimă parte dintre numeroasele instrumente folosite de adevăraţii criminali care au gândit, au instaurat şi au susţinut genocidul comunist.
Turnătorii plătite de Securitate
Ca o paranteză, vă amintesc că o altă „pasionare regizată” – care se înscrie în aceeaşi metodă securistică a aşa-ziselor dezvăluiri – s-a petrecut în urmă cu câţiva ani, cu prilejul demascării lui Constantin Bălăceanu-Stolnici şi a lui Dan Amedeo Lăzărescu. Halal liberali, dom’le… turnători sadea! Amedeo Lăzărescu a fost tâmpitul care a recunoscut – şi asta chiar la o emisiune transmisă în direct – nu numai că a turnat, dar că banii obţinuţi din această îndeletnicire infamă îi dădea nevestelor ălora pe care-i vânduse Securităţii! Adică, dumneata le turnai şi le băgai bărbaţii în puşcărie… ca să serveşti o pensie soţiilor?! Asta-i halucinant, dom’le… e strigător la cer…
Răzvan Gheorghe: Aţi spus că se intenţionează deturnarea atenţiei publice de la „o problemă cu adevărat importantă”. Care este aceasta?
Ion Varlam: Da, se doreşte o deturnare. Problema cu adevărat importantă constă în ridicarea singurei întrebări care contează: cine sunt adevărații responsabili ai crimelor săvârşite sub dictatura comunistă? În acest caz, nu vizez gloata executanților, din care fac parte Vişinescu, Ficior şi multe, multe alte bestii, dar nici pe cea a instrumentelor minore, formată din turnători. De ce? Pentru simplul motiv că unealta cea mai „inocentă” a actului de represiune, deși făcea parte din angrenajul acestuia, era turnătorul, care, de cele mai multe ori, va fi fost la rândul său o victimă a Securităţii. Nu turnătorul trebuie băgat la închisoare! El doar servea la azvârlirea altora în temniţă. Turnătorul era doar o rotiță infimă a unui angrenaj monstruos.
Răzvan Gheorghe: Dar anchetatorii Securităţii, procurorii?
Ion Varlam: Nici anchetatorii Securităţii nu sunt principalii vinovaţi – ei erau însărcinaţi, din motive fanteziste sau reale, să smulgă nişte mărturisiri prin bătaie şi tortură. Erau unelte, niște unelte bestiale. Tot ustensile vor fi fost şi procurorii. De exemplu, pe când activa la Procuratura Generală, rolul tovarăşului Victor Ciorbea – ulterior mare ţărănist şi, peste ani, fălos Avocat al Poporului – consta în împopoţonarea juridică a declaraţiilor unor nefericiţi indezirabili, declaraţii obţinute prin aplicarea unor bătăi crâncene în beciurile Securităţii. Aşadar, procurorul cosmetiza înscrisurile şi apoi prezenta un dosar condamnabil în instanţă. Deşi dosarele lor au trimis oameni la moarte, chin şi înfometare, nu procurorii comunişti sunt criminalii supremi. Ei au răspuns unor directive, dar nu au premeditat exterminarea cu creierul lor.
Răzvan Gheorghe: A fost criminalul în masă Alexandru Nicolschi unul dintre „strategii-gânditori” ai genocidului comunist?
Ion Varlam: Nu. Împreună cu acoliţii săi, pe care îi voi aminti în cele ce urmează, el era un odios inventator de metodă de exterminare. Să facem câteva nominalizări din categoria născocitorilor de reţete genocidare: Boris Grünberg Nikolski alias Alexandru Nicolschi, general, spion sovietic şi şef al Securităţii, Moise Dulberger alias Mişu Dulgheru, fost colonel de Securitate, Ştefan Koller, fost director al Direcţiei de cadre din Direcţia Generală a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă, locţiitor pentru producţie al directorului general al Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă, comandant al Penitenciarului Aiud şi comandant al Penitenciarului Văcăreşti, Iosif Zeller, coordonator al Securităţii din Ardealul de Nord-Vest… Şi lista ar putea continua cu o puzderie de nume la fel de odioase.
Agenţi sovietici cu nume conspirative româneşti
Remarcați că prin venele ăstora nu curgea sângele nostru – cu toţii erau agenți sovietici care îşi ascundeau identităţile la adăpostul unor nume conspirative românești. În schimb, Moscova i-a trimis aici din pricina unei calităţi abominabile. Anume, aceşti tartori erau nişte reputaţi inventatori de metode de exterminare, de persecutare şi de smulgere a mărturisirilor. Nu ei au fost strategii genocidului și al valurilor de teroare, dar au implementat cu sălbăticie ceea ce era stabilit şi planificat în laboratoarele Kremlinului. Vârful de lance a lovit în clasele de sus, pentru că erau influente, apoi şi mai sus, în moşieri, fiindcă erau oameni cu bani şi ocupau poziţii istorice consfinţite şi recunoscute tradiţional, pentru ca mai apoi să-i nenorocească definitiv pe ţărani, sărmanii de ei, băgându-i la colectivă cu de-a sila şi cu mitraliera în coaste.
Capturarea independenţei personale
Scopul a fost acela de a captura ultimul element al independenţei personale pe care îl constituia petecul de pământ ce-i permitea ţăranului să-şi ducă traiul fără să fie robul statului. Ţăranul român nu era salariat; în pofida cotelor împovărătoare, reuşea să trăiască doar lucrând bucata sa de glie. Cumva, cotele acelea reprezentau o reîntoarcere la şerbie, dar nu la sclavaj, deoarece şi pe vremea şerbilor, boierul sau seniorul (dacă ne referim la Europa Occidentală) erau obligaţi de sistemul tradiţional să pună la dispoziţia şerbilor pământul din care trăiau. Sigur, aceștia plăteau folosirea pământului prin munca pe care o prestau la boier.
Răzvan Gheorghe: Care a fost scopul ascuns al instaurării comunismului?
Ion Varlam: Scopul a fost dublu, domnule – şi aici nu fac referire la impactul vizibil, adică la aşa-zisele reformele sociale, nu, nici pe departe. În primul rând s-a dorit distrugerea identităţii poporului român – stârpirea despre care vă vorbesc a fost un act criminal premeditat de multă vreme de către marxismul internaţional cu capitala la Moscova. Fac menţiunea că istoricul Larry L. Watts a identificat deja o serie de elemente ce susţin din plin această teză, iar puzzle-ul poate fi completat de niște conștiințe lucide.
Răzvan Gheorghe: Mai exact, cine a dorit distrugerea României?
Ion Varlam: Din motive de ordin istoric, anumite cercuri influente – să le zicem stângiste şi permanent revoluţionare – au considerat că românii erau un popor conservator şi antirevoluţionar care, întrucât se opunea „evoluţiei” dorite, trebuia obliterat. Să punctăm că discuţia comportă o anumită complexitate, deoarece germenele acestei gândiri este vechi…
Răzvan Gheorghe: Dezvoltaţi…
Ion Varlam: Primul care a susţinut în scris că poporul român trebuie distrus a fost Lajos Kossuth – revoluţionar maghiar şi guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluţiei de la 1848 –, pentru că românii s-au aliat cu Monarhia Habsburgică împotriva ungurilor. Dar, este important să fie subliniat, românii nu au ales o astfel de alianţă întrucât, vezi Doamne, s-ar fi opus progresului social. Nu, nici pe departe. Preferinţa a comportat o cu totul altă motivaţie: Lajos Kossuth intenţiona să instaureze un stat unguresc cu mult mai asupritor pentru populaţia românească decât va fi fost dominaţia Habsburgică. Doar inconştienţii ar fi mers pe mâna lui Kossuth.
Genocid dublat de distrugere prin depersonalizare
După aproximativ o sută de ani, comunismul chiar a pus în practică distrugerea poporului român. Astăzi vorbim despre un amplu genocid al comunismului, nu-i aşa? Dar, la modul general, eu mă refer la distrugerea sistematică a poporului român prin depersonalizare. Tăvălugul a fost premeditat și ne-a zdrobit programatic. În ţara noastră, fabricarea omului nou a ţintit eradicarea tuturor factorilor constitutivi ai identității naționale: limbă, credinţă, cultură populară şi așa mai departe… S-a dorit prefacerea poporului într-o masă lipsită de calităţi şi vărsarea lui în magma în curs de închegare a imperiului marxist universal cu Moscova în rol de capitală veșnică.
Răzvan Gheorghe: În această ordine de idei, cine au fost marii criminali, artizanii lichidării prin moarte fizică sau depersonalizare, reeducare?
Ion Varlam: Pe marii criminali îi veţi găsi în prima nomenclatură comunistă, care a fost aleasă şi numită de Stalin, nomenclatură alcătuită din agenţi sovietici însărcinaţi cu exterminarea programatică a identităţii naţionale româneşti. Despre acest aspect nu a scris doar Vladimir Tismăneanu, ci şi Pavel Câmpeanu – unul dintre marii teoreticieni ai Partidului Comunist Român, deşi a fost pus puţin la umbră de Nicolae Ceauşescu, pentru că era evreu (dar şi agent sovietic prins şi băgat la puşcărie, un ilegalist adevărat). Pentru neiniţiaţi, fac precizarea că Pavel Câmpeanu a fost puşcăriaşul cu cei mai mulţi ani de închisoare sub regimul de dinainte de 1948. În cursul detenţiei, dintr-un simplu agitator gargaragiu, Câmpeanu a devenit intelectual, citind mult și întâlnind oameni instruiţi. Ca o paranteză, să ştiţi că multe dintre aspectele pe care le-am învăţat şi eu, le ştiu de la puşcărie, nu de la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris.
Dezvăluirea lui Câmpeanu
După Revoluţie, Pavel Câmpeanu l-a susţinut electoral pe Petre Roman la alegerile prezidenţiale din 1996. Printre articolele fostului ilegalist există unul oarecum autobiografic şi, dacă nu mă-nşel, este vorba chiar de ultimul text pe care l-a scris înainte de a muri. Acolo Câmpeanu dezvăluie că în structura Comitetului Central al PCR, unde activa Departamentul ideologic care „aranja” la sosul românesc indicaţiile primite de la Moscova, indicații menite să implementeze strategia construirii comunismului, nu pătrunsese niciodată un etnic român – şi asta încă din 1944 şi până la mijlocul anilor ’80! El o spune, nu eu.
Citiți continuarea articolului
Citiți și:
Istoria se repetă: Urmașii evreilor bolșevici conduc din nou România
România este cel mai adesea laboratorul marilor experimente
Poveştile torţionarilor care au semănat groaza în temniţele comuniste:au bătut, au ucis şi au trăit regeşte după Revoluţie (I)
yogaesoteric
13 mai 2022