Acuzații explozive ale fostului deținut politic Ion Varlam: copiii criminalilor în masă, vârfuri ale marxismului de rit nou, reeducatori publici și răsfățați ai tuturor guvernărilor (III)

Protagonistul următorului interviu e o legendă vie a Gulagului românesc. Este vorba despre domnul Ion Varlam, născut în 1938 și descendent al unor familii boierești ale căror istorii se împletesc de secole cu istoria României.

Citiți a doua parte a articolului

Duşmanii lui Alexandru Şafran

Ion Varlam: Bun, însă este necesar să fie subliniat un aspect: cercurile înfierbântate care celebrează şi adulează memoria regretatului Alexandru Şafran – un evreu mare român, decedat în 2006 –, tocmai fiindcă, acum, acesta nu mai poate intra în polemică, sunt mânate de urmaşii aceloraşi oameni care au urmărit în mod sistematic să-l distrugă pe Şafran. În acest caz, mă refer la suita de colaboratori ai comisarului sovietic la problema evreiască, aşa era el numit în Israel – rabinul Moses Rosen.

Aceştia l-au înjurat şi l-au şantajat pe Alexandru Şafran, adresându-i scrisori de ameninţare, exercitând mari presiuni la adresa lui. De altfel, în cartea de amintiri a domnului Moses Rosen există un mic capitol în care acesta polemizează cu Şafran. Dacă ştiţi să citiţi printre rânduri, mesajul transmis de Rosen devine inteligibil și ia forma asta: „Măi rabi, măi – pare a avertiza acesta – fii atent: eu telefonez la Bucureşti, unde sunt arhivele şi, dacă vreau, pot dovedi oricând că tu ai fost un colaborator al naziştilor”. Adevărul e că Moses Rosen i-a oferit un avantaj lui Nicolae Ceauşescu, motiv pentru care a izbutit să obţină numeroase beneficii din traficul de influenţă pe care în făcea pe lângă dictator. Ceauşescu era un om şiret, dar primitiv, şi i-a căzut deseori în plasă.

Răzvan Gheorghe: La ce fel de avantaj vă referiţi?

Ion Varlam: Cumnatul lui Moses Rosen a fost un rabin important în Polonia. Când au venit nemţii, a fugit la Londra şi, ulterior, a ajuns mare rabin în Anglia. Doamna Margaret Thatcher i-a acordat titlul de lord. Moses Rosen – fiind un comunist îngrozitor, un terorist ajuns în România călare pe tancurile sovietice – se ducea la Ceauşescu şi îi promitea tot soiul de aranjamente prin Anglia, fluturând numele şi poziţia privilegiată a cumnatului său. Dar, deşi a obţinut foarte multe foloase de la dictator, Moses Rosen a rămas un inamic al statului Israel.

Răzvan Gheorghe: De ce?

Ion Varlam: Deoarece el făcea un profit personal considerabil din banii care era necesar să fie plătiţi regimului Ceauşescu pentru fiecare evreu căruia i se dădea voie să plece din România. Precizez că afacerea vânzării de oameni încetase prin ’52, odată cu dispariţia Anei Pauker, dar fusese reluată în perioada lui Ceauşescu, deşi nu din primii săi ani de conducere.

Răzvan Gheorghe: Aţi adus în discuţie afacerea vânzării de oameni, în special vânzarea de evrei. Ce credeţi despre marele jaf din vara lui 1959 organizat de banda Ioanid? Banii au fost furaţi la ordinele mişcării sioniste pentru a fi folosiţi în vederea răscumpărării cetăţenilor evrei din România?

Ion Varlam: Este posibil ca jaful să fi comportat acest scop. Totuşi, puţini mai ştiu că Alexandru Ioanid a fost un torţionar bestial înainte de a organiza jaful. El era anchetator şi coleg, la Ministerul de Interne, cu Gheorghe Enoiu, cel care a fost supranumit „Măcelarul de la Interne” fiindcă se înfofolea cu un cearşaf când îşi călca în picioare victimele, pentru a nu-şi păta costumul cu sânge.

În 2004, regizorul Alexandru Solomon a realizat un documentar intitulat Marele jaf comunist şi, printre cei intervievaţi, s-a numărat şi torţionarul Gheorghe Enoiu. Eu am fost invitat la lansarea oficială a documentarului şi am auzit comentariile lui: „Mie îmi spuneţi de Alexandru Ioanid?! Păi, ăsta a fost colegul meu şi am văzut cu ochii mei cum bătea şi tortura. Nu ştiu dacă dumneavoastră aveţi probe incriminatoare împotriva mea (n. aut. – Enoiu se adresa foştilor deţinuţi politici prezenţi la evenimentul lansării documentarului, într-un cinematograf bucureștean), dar eu am destule probe împotriva lui. Vă aduc câte vreţi!” Pentru neofiți, menţionez că Alexandru Ioanid a fost rudă apropiată cu Radu Ioanid, cel care a tot condus divizia de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, fiind numit, mai nou, ambasador al României în Israel.

Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre detenția dumneavoastră, măcar să trasăm niște tușe generale.

Ion Varlam: Nu îmi place să vorbesc despre mine şi nici despre lunga perioadă petrecută în puşcăriile comuniste, însă vă pot consemna ce au spus alţii despre mine, deşi chiar şi asta poate părea o lipsă de modestie, fapt ce mă jenează. În sinteza mea de ancheta de la prima arestare, când aveam doar 14 ani, fiind cel mai tânăr din lot, un anchetator al Securităţii scrie că l-am privit direct în ochi şi i-am spus că lupta împotriva comunismului constituie „o obligaţie eroică”. În acea sinteză, povestea e amintită, aşa, cu un titlu de puştism, de teribilism, dar, citind acele înscrisuri, mi-am amintit ce i-am spus securistului:

„Dumneavoastră pierdeţi din vedere că ne-aţi dus să vedem filmul de aventuri Tânăra Gardă, pe care noi, deţinuţii, l-am fi considerat foarte bun, dacă nu am fi avut propriile noastre crezuri politice. În film, era vorba despre tinerii din Rusia, comunişti sau nu, care s-au unit cu toţii în lupta de partizanat împotriva naziştilor. Ei, aşa ne-am coalizat şi noi împotriva cotropitorilor sovietici!”

A doua mărturie despre mine a fost exprimată de un ofiţer de cavalerie, Vlad Brussescu, fost camarad de închisoare. Ofiţerul era un om foarte drept şi se purtase cu eroism în război, aşa cum mărturiseau numeroasele decoraţii obţinute pe Frontul de Est şi pe cel de Vest. După ce am ieşit din puşcărie, am colaborat o perioadă cu Europa Liberă. Întrucât nu mă cunoştea decât de la telefon şi prin intermediul scrisorilor trimise, jurnalistul Mircea Carp l-a întrebat pe Brussescu ce părere are despre mine, fiindcă auzise că ne cunoşteam încă din detenţie. Militarul de carieră i-a răspuns: „Măi Mircea, să ştii că dacă Ionică Varlam ar fi fost cu noi la Stalingrad sau la Cotul Donului, ar fi pierit într-o misiune de sacrificiu!” Eu n-o comentez, doar o relatez. Mărturisesc că am fost şi sunt extrem de onorat de această apreciere.

Răzvan Gheorghe: Cum a influenţat puşcăria omul care sunteţi acum?

Ion Varlam: Domnule, vă mărturisesc că sunt emoționat… Atunci când îmi cereți să vorbesc despre anii petrecuți în pușcăriile comuniste, mă gândesc la toți oamenii pe care i-am văzut murind, uneori în chinuri groaznice. Nu sunt deloc convins că nevinovații aceia ne-ar fi cerut să-i iertăm pe criminali lor. Când unii mor lângă tine, fie și numai privirile lor te cutremură. Tu nu-i poți ajuta și îi vezi pe ăștia că vin și îi omoară, iar tu stai și nu le poți întinde nici măcar o mână. Pur și simplu n-ai ce face! Asta mă obsedează… E înfiorător, înfiorător… Atunci când am vise despre pușcărie, imaginile care mă bântuie nu se referă la mine. Eu vizez că sunt arestați și torturați părinții mei, rudele mele, prietenii mei… Niciodată nu vizez despre mine. Carnea nu are memorie – slavă Domnului!, căci m-au bătut cu sălbăticie în repetate rânduri. Chiar și azi-noapte am avut un vis despre închisoare, dar, ca de obicei, nici de data aceasta povestea nu era despre mine. Adică, în coșmarul ăsta eu eram martor, mie nu mi se petrece nimic, dar plânsetele, urletele, horcăitul și privirile deținuților muribunzi păreau așa de reale…

Închisoarea politică a fost un revelator al germenilor lăuntrici

În mod clar, anii de detenţie m-au transformat în bine. Să vă spun ceva: eu cred că închisoarea este un revelator al propriilor germeni lăuntrici pe care numai nişte evenimente dramatice şi nişte circumstanţe cruciale te pot face să-i descoperi. În familie, eu am fost primul născut. Prost n-am fost, am învăţat repede. Încă de la vârsta de patru ani citeam şi scriam – şi nu fiindcă aş fi fost pus să fac asta, ci din pură curiozitate. Când venea acasă de la birou, pe tatăl meu îl plictisea să-mi citească titlurile ziarelor. Îl tot băteam la cap: „Tată, ce scrie aici? Dar aici?”. Ca să scape de gura mea, m-a învăţat să citesc. După aceea, la şcoală, am învățat bine şi am fost în permanenţă în grupul elevilor fruntaşi.

„Am învăţat că bătaia este arma prostului”

Cu toate acestea, recunosc că eram foarte sever cu unii dintre verii mei care dovedeau vreun comportament nepoliticos sau îşi permiteau cine ştie ce aluzii la adresa mea. Din când în când, îi puneam la punct şi le mai trăgeam și câte o palmă după ceafă. Printre victime se număra şi fratele meu mai mic cu doi ani, dar care mă prinsese din urmă la vârsta de 10 ani, iar când a împlinit 14 ani era cu un cap mai înalt decât mine. Deşi el s-a oprit puţin înainte de doi metri, iar eu numai la 1,70, l-am dominat întreaga viaţă. Ei, când am intrat în temniţele comuniste, am înţeles că bătaia e arma prostului!

Infirmitatea de a nu-ţi fi frică

E o infirmitate, probabil – nu mi-a fost niciodată frică. Să ne-nţelegem: dacă nu simţi sentimentul de teamă nu înseamnă că eşti curajos sau erou. Nu, nici pe departe… Absenţa fricii facilitează comiterea unor acte prin incapacitatea de a imagina consecinţele acestora. Vă rog să mă credeţi: un om croit astfel nu are o părere foarte bună despre el însuşi. Fără un zâmbet ironic, eu pot să nu subscriu laolaltă cu toţi aceia care, în scrierile lor, au susţinut că Ionică Varlam a fost un erou. Nu, nimic mai fals… Ionică Varlam ar fi făcut economie de eroisme, dacă ar fi ştiut cât îl costau!

„M-am oferit să primesc bătaie în locul lui Ivasiuc”

Faptul pentru care am fost cel mai lăudat – şi mărturisesc că l-aş face din nou, oricând, indiferent de consecinţe – a fost când m-am oferit să primesc bătaie în locul lui Alexandru Ivasiuc. Dacă s-ar fi executat sentinţa asupra lui, n-ar fi supravieţuit. Ce m-a deranjat cel mai mult în anii de închisoare a fost comportamentul intelectualilor. La un moment dat, Ivasiuc – când prietenii lui i-au atras atenţia că nu s-a purtat întocmai elegant cu mine – s-a „scuzat”, spunând: „Eh, puştiul ăsta… tot timpul e nevoie să o facă pe eroul. Uite că i-am dat ocazia să-şi satisfacă eroismul şi cu mine!” Atitudinea aceasta m-a decepţionat îngrozitor… Eu am ţinut enorm la Alexandru Ivasiuc. Chiar şi în ziua de astăzi mă rog pentru sufletul lui, deoarece a fost unul dintre oamenii care au contribuit în mod decisiv la organizarea mea în sfera conștiinței. Când l-am acceptat ca mentor şi am intrat pe mâinile lui, eram un tânăr care citise cu mult mai mult decât cei de vârsta mea, de aceea l-am şi interesat, altminteri nici nu s-ar fi oprit asupra mea.

Maestrul Carandino

Dar toate chestiunile pe care le învăţam erau băgate în cap, aşa, într-un mod total neorganizat, şi le foloseam fără o metodă. Alexandru Ivasiuc a fost primul care a apreciat inteligența mea şi m-a ajutat să o transform într-un instrument utilizabil. Cel de-al doilea care a făcut asta a fost Nicolae Haralambie Carandino, redactorul şef al Dreptăţii, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc. Aceşti doi oameni m-au ajutat să mă cunosc şi să mă exploatez în mod raţional. Totodată, închisoarea reprezintă şi un spaţiu formidabil de cunoaştere a diverselor caractere. Ai de-a face cu o mulţime de oameni într-un loc destul de restrâns ca să-i vezi cum acţionează şi gândesc în circumstanţele de fiecare zi.

Acest gen de convieţuire forţată e motorul unor conflicte permanente – „Vita communis penitentia maxima” (traiul la comun, pedeapsa maximă), vorba latinului. Aşa că am început să mă cunosc, să mă stăpânesc şi să fiu sociabil, bazându-mă pe ceea ce am învăţat în casa părintească: să te comporţi în permanenţă în aşa fel încât ceilalţi să se raporteze la purtarea ta ca la o pildă demnă de urmat, dar fără a face demonstraţii exasperante. Cu alte cuvinte, să nu dai lecţii de morală, dar comportamentul tău să fie întotdeauna unul autentic şi exemplar. Eu am urmărit să fiu demn de indicaţiile moştenite de la strămoşi prin gura părinţilor mei. Sper că am reuşit.

Răzvan Gheorghe: Cum credeţi că ar fi fost Ion Varlam dacă nu ar fi trecut prin temniţele bolşevice?

Ion Varlam: Dom’le, fără închisoare… aş fi fost un individ îngâmfat, arogant, lipsit de modestie şi foarte egoist!

Răzvan Gheorghe: Regretaţi că ați fost nevoit să plecaţi din ţară?

Ion Varlam: Când am plecat, n-am simțit părere de rău. Păi… ieșisem pe porțile închisorii și intrasem într-un alt lagăr, mai mare, lagărul România. Pe de altă parte, eram conștient că, așa cum sunt eu, incapabil de a mă stăpâni, probabilitatea de a ajunge din nou într-o celulă strâmtă și întunecoasă era foarte mare. Am plecat cu intenția fermă de a continua lupta pe meleaguri străine, ceea ce am și făcut, așa cum am putut. Ani la rând m-am implicat în activități anticomuniste ale Exilului românesc. Totodată urmăream să mă pregătesc pentru schimbarea ce urma să aibă loc în România, fără să-mi treacă o clipă prin cap c-o să vină mai curând decât intuiam că se va petrece cât voi mai fi încă în viață. Între timp, am studiat cum s-a făcut denazificarea, lichidarea colaboraționismului cu naziștii în țările care au fost ocupate. La fel, „Pinochet ar fi meritat să primească Premiul Nobel pentru Pace fiindcă a scăpat America Latină de comunişti”.

Sunt perfect de acord cu afirmaţia doamnei Margaret Thatcher – cu menţiunea că eu am spus-o cu mult înainte – că Augusto Pinochet nu ar fi fost cazul să fie cercetat şi condamnat pentru ceea ce a făcut, ci ar fi meritat să i se acorde Premiul Nobel pentru Pace, fiindcă a salvat America Latină de comunism. Da, dom’le, ăsta-i purul adevăr. Tocmai de aceea Pinochet e hăituit postum, cu atâta ură întunecată: fiindcă a împiedicat tentativele stângiste din America de Sud. Acelaşi motiv face să fie ridicat în slăvi marxistul Salvador Allende, ăla care s-a sinucis după ce Pinochet l-a înlăturat de la putere.

Avertizările Suzannei Labin

Să ştiţi că una dintre persoanele democrate care trăiau în Chile chiar în timpul regimului condus de Salvador Allende şi care a urmărit să atragă atenţia opiniei pubice internaţionale asupra nenorocirilor și abuzurilor pe care comuniştii le săvârşeau acolo a fost o evreică din România – e vorba despre regretata doamnă Suzanne Labin, pe care eu am avut onoarea să o cunosc foarte bine.

Pornind de la relatările doamnei Labin, portretul marxistului Salvador Allende capătă nişte pete cel puţin interesante. Să nu uităm că Partidul Comunist din Chile era cea mai puternică forţă roşie din America de Sud, aşa cum, la începutul anilor ’40, Partidul Comunist din Cehoslovacia era cea mai importantă grupare comunistă din Europa – pe atunci, când Stalin nu câştigase încă războiul, nu existau partide comuniste de-adevăratelea. Cu toate acestea, Cehoslovacia avea partid comunist încă din 1917.

Răzvan Gheorghe: Cum v-a călăuzit Dumnezeu în viaţă?

Ion Varlam: Domnule, subiectul este foarte personal şi nu-mi place să vorbesc despre el. Chiar Mircea Eliade mi-a dat sfatul acesta.

Răzvan Gheorghe: Să știți că nu plec până când nu îmi spuneți întregul episod…

Ion Varlam: Vă spun întreaga poveste – dacă o auziţi, nu voi mai fi nevoit să dau alte explicaţii. Pe Mircea Eliade l-am întâlnit la Paris, la puţin timp după ce reuşisem să plec din ţară. L-am cunoscut prin intermediul lui Dinu Tătărescu, ginerele lui vitreg – spun „vitreg” pentru că Eliade nu a avut copii, iar fata era a soţiei pe care o avea pe vremea aceea. Familia Tătărescu venea din Argentina, ţară aflată în plin boom economic, unde desfăşura diverse afaceri foarte profitabile. Am avut onoarea să-l întâlnesc pe Mircea Eliade cu ocazia unei petreceri de Crăciun sau Revelion – în orice caz, era iarnă –, la care am fost invitat şi eu, ca un fel de obiect de curiozitate.

– Mircea, acesta este tânărul Ion Varlam care vine din România! – m-a prezentat Tătărescu, moment în care privirile tuturor s-au îndreptat spre mine.

Resimţeam o timiditate copleşitoare şi eram extrem de jenat. Toţi oamenii strânşi în acel salon făceau parte din generaţia părinţilor mei. Dinu Tătărescu era singurul mai apropiat de mine, dar tot ne despărţeau vreo 13 ani. Prima întrebare a lui Mircea Eliade a fost cea pe care mi-aţi pus-o şi dumneavoastră:

– Tinere dragă, spune-mi şi mie, credinţa în Dumnezeu i-a ajutat pe cei din închisoare?

În momentul acela i-am răspuns:

– Maestre, nu pot să vă spun ce s-a petrecut cu alţii, dar în ceea ce mă priveşte pot să vă asigur că n-am aşteptat să ajung în puşcărie ca să mă cuprindă spaima şi să-L descopăr pe Dumnezeu. Pentru mine, de când mă ştiu, prezenţa lui Dumnezeu a fost şi este la fel de evidentă ca pământul de sub picioare şi ca cerul de deasupra capului.

Când mi-a auzit confesiunea, Mircea Eliade mi-a spus:

– Tinere dragă, să ştii că dumneata ai primit un dar extraordinar. Te sfătuiesc să nu-l mai comentezi. Dacă vorbeşti despre acest dar, rişti să-i pierzi semnificaţia!

Ulterior, citind cărţile lui Mircea Eliade am înţeles că, în realitate, aceasta a fost marea dramă a vieţii lui. Toate scrierile sale sunt marcate de durerea de a-şi fi pierdut credinţa. Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât – şi aici voi folosi o figură de stil – animalic şi absolut. La urma urmelor, problema e simplă: ori crezi, ori nu crezi! V-am răspuns la întrebare?

Răzvan Gheorghe: Da. Vă mulţumesc.

Citiți și:
Peste jertfele și suferințele noastre, o șleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe țară și iarăși ne-a robit! – Mărturisirile fostului deținut politic Nicolae Purcărea (I)
Marin Răducă – 99 de ani pentru Hristos și neamul românesc (I)

 

yogaesoteric
19 mai 2022