Adevărații câștigători ai războiului din Irak: Corporațiile energetice americane

La 17 ani după războiul din Irak, situaţia se vede mult mai clar în această țară. Vălurile propagandistice au căzut: în primul rând, nu era vorba nici despre democrație, nici despre drepturile omului și în niciun caz despre arme de distrugere în masă. Era vorba despre resurse, despre petrol, și cum să fie acestea exploatate, în beneficiul cui.

Pe scurt și în termenii cei mai simpli, rețetarul este asemănător cu ce s-a petrecut în România de după momentul „deschiderii”: țara este cucerită cu cele mai frumoase lozinci de către sistem, care îi promovează din rândul poporului pe cei dornici de a parveni, dar mai ales cu vădite înclinații de trădători, care îmbrățișează diverse culori politice, dar aceeași orientare: pro-occidentală. Cei din urmă sunt încurajați să practice o așa zisă “politică”, într-o ciorovăială așa zis „ideologică”, personală și de grup continuă, care întreține opinia publică într-o confuzie generală, mai ales asupra intereselor primordiale ale țării și căilor de a le susține. În acest timp, prin mijloacele clasice ale corupției și legilor strâmbe, multinaționalele își desfășoară tentaculele în jurul resurselor esențiale și domeniilor strategice.

După ce planul reușește, transnaționalele vor fi apărate de întregul sistem mondial cu suport în legislația națională, dar mai ales internațională. De acum înainte celor din popor nu le rămâne decât să recunoască evidența, atunci când plătesc serviciile către companii cu titulaturi ciudate pentru cineva care a deprins doar limba maternă: țara este sub o deplină ocupație, chiar dacă prezența militară nu se (mai) face simțită. Ocupantul îi cointeresează pe cei mai răsăriți din popor, care ar putea motiva masele spre o luptă de eliberare, atunci când nu îi recrutează direct, fie prin implicarea în tăvălugul politicianist, fie prin proiecte și programe ale transnaționalelor destinate a le crește mulțumirea de sine, nivelul de trai și o așa-zisă „dezvoltare personală”. Egoismul și individualismul capitalist care se insinuează prin media și noua cultură face restul: copleșiți de propria existență, oamenilor le este imposibil să mai vadă imaginea de ansamblu. Omniprezenta cultură a divertismentului și infernala leorbăială politicianistă își aduc aportul prin deturnarea continuă a atenției de la crunta realitate și adevăratele probleme ale societății.

Acesta este rețetarul care funcționează în orice țară ocupată, fie din Estul Europei, Irak, Libia sau Afganistan. Puține sunt cele care au reușit să se sustragă și au ajuns „pe toaca” globaliștilor, cu instituțiile și organizațiile lor internaționale, economice și… „morale”. În Ungaria sau Polonia mijloacele „democratice” de ocupație s-au confruntat cu politicieni naționali abili și o cultură civică și politică, un spirit popular de coeziune încă nealterat, viguros, un organism sănătos care a respins boala. Cu otrepe carieriste precum Ion Iliescu sau trădători „pur sânge” ca Petre Roman, România nu a putut rezista infecției…

Irak, doar un alt mare jaf, armat

Ce știți despre „democrația” și „libertatea” din Irak promisă de „coaliția internațională”, SUA și supușii săi, odată cu invadarea țării? Informațiile de acolo vin pe doar câteva căi, două sau trei agenții de știri care alimentează apoi „diversitatea” aparentă a televiziunilor și publicațiilor. Știrile sunt trase la indigo.

Dar dacă am căuta cu tot dinadinsul să vorbim despre realitate, aceasta este că în mai 2018 au avut loc alegeri parlamentare și, așa cum se petrece în România, o clasă de parveniți (nu mai puțin de 7.000 de candidați) și-au împărțit 329 de locuri, exploatând credulitatea și ignoranța masei populare, care nu își dorește decât o viață normală. Incontestabil, există candidați onorabili, cu intențiile cele mai bune, dar care, precum în România, putem fi siguri că nu vor ajunge niciodată pe poziții determinante. Dacă la noi Statele Unite, „citadela democrației”, își împarte controlul asupra trepădușilor politici de la vârf cu UE, în Irak „moraliștii” lumii au încheiat deal-uri chiar cu regimul din Iran, despre care, altfel, știm cu toții de la ei că este unul „dictatorial”, „criminal” și chiar „terorist” (de ce nu, doar e „la modă”?). După cum s-a recunoscut și se știe prea bine, premierul detronat după alegerile din 2018, Haider al-Abadi, a fost numit în 2014 în urma unui acord tacit între Statele Unite și Iran.

Cum, americanii au putut să negocieze democrația, au putut să trădeze democrația din Irak negociind cu iranienii?! Se vor isteriza spălații pe creier și naivii noștri. Liniștiți-vă, nicăieri nu e vorba despre nicio democrație, ci doar despre sisteme complexe astfel construite încât să permită jaful corporatist.

Libertatea de exprimare este permisă atâta timp cât exprimarea nu are nicio valoare, iar libertatea de a alege este limitată până la nimic, sau mai propriu spus: până la niște nimeni, din punct de vedere moral sau intelectual. Uitați-vă bine la Iohannis sau Dăncilă!

La mascarada din Irak numită „alegeri”, din mai 2018, au participat 44,5% dintre cei cu drept de vot, restul, precum în România, devenind convinși că, de fapt, ei nu au nicio opțiune. Și irakienii au avut de ales „răul cel mai mic”, și ei sunt mai mult decât dezamăgiți de politicieni și uluiți de amploarea pe care a putut să o ia corupția în cel mai „just” și „bun” dintre toate regimurile posibile, democrația liberală.

„Voi merge la vot, dar voi pune un X pe buletinul meu. NU există securitate, locuri de muncă, servicii. Candidaţii urmăresc doar să îşi alimenteze buzunarele, nu să ajute oamenii”, spunea un bărbat în vârstă de 61 de ani. Parcă sună familiar, nu?

Bineînțeles că este vorba despre petrol

Dar multe aspecte s-au schimbat în Irak din 2003, anul invaziei. Înainte de prinderea și căsăpirea lui Saddam Hussein, cu tot efortul presupus, industria petrolieră era naționalizată și închisă companiilor străine. În 2018, este privatizată în întregime și dominată de marile corporații occidentale. Războiul din 2013 nu capătă sens pentru viața irakienilor, pentru ei e mai rău, fiind devastați între timp și de un război intern, cu Statul Islamic. Dar când vine vorba despre marile transnaționale, situaţia este cu totul alta…

ExxonMobil, Chevron, BP si Shell sunt toate prezente in Irak. Pe lângă acestea, o gamă foarte largă de companii americane din industrii conexe, precum Halliburton, o firmă din Texas condusă de Dick Cheney, fostul vicepreședinte din mandatul lui George W. Bush, invadatorul. Parcă capătă și mai mult sens, nu?

Americanii nici măcar nu mai pot nega astăzi, reușesc însă foarte bine să ascundă, cu unele „scăpări”. La CNN Money generalul John Abizaid, chiar fostul șef al comandamentului american și al operațiunilor militare din Irak, spunea: „Bineînțeles că este vorba despre petrol, nu putem nega asta”. Fostul președinte al Rezervei Federale, Alan Greenspan, a scris în autobiografia sa că „este trist că există un inconvenient politic să recunoaștem ce știe toată lumea: războiul din Irak are drept principală motivație petrolul”. Secretarul de stat pentru Apărare din timpul administrației Obama, Chuck Hagel, declara, în 2007, pe când era senator al statului Nebraska: „Oamenii spun că luptăm pentru petrol. Bineînțeles că o facem”.

De ani buni, corporațiile petroliere americane exploatează și produc petrol în Irak, țară care deține 10% din rezervele lumii. Profiturile pentru ele și anexele lor sunt enorme. „Beneficiile” schimbărilor politice și economice nu se reflectă însă și în societatea irakiană.

Bush, ales președinte de cineva…

În 2000, imberbul George W. Bush era ales președinte al Statelor Unite. De către cineva… Americanii de rând, este adevărat, din diverse motive, au contribuit și ei la asta. Însă marile corporații petroliere, Exxon, Chevron, BP si Shell, au cheltuit enorm pentru alegerea candidatului preferat, mai mult decât la alegerile precedente. Era firesc, pentru că al lor cal de cursă era gândit ca în cel de-al doilea mandat să le aducă trofeul. Așa s-a făcut că, la numai o săptămână după ce Bush devenea președinte, s-a format Grupul de Dezvoltare a Politicii Naționale pentru Energie, condus de însuși vicepreședintele Cheney. Până în martie 2001, grupul pregătise o listă exhaustivă cu întreaga capacitate de producție de petrol din Irak.

A urmat pregătirea invaziei. Secretarul Trezoreriei de atunci, Paul O’Neill, declara, în 2004, că până în februarie 2001 toată logistica pentru invazia Irakului era pusă la punct, dar nu și motivele. Până în aprilie 2003, se hotărâse ca petrolul irakian să fie la mâna corporațiilor imediat după război. În ianuarie 2013, reprezentanți ai ExxonMobil, Chevron, ConocoPhillips și Halliburton se întâlniseră cu Cheney pentru a discuta strategia privind industria petrolieră irakiană post-război. Corporațiile nu mai puteau aștepta, așadar. Bush fusese ales, iar acum venise vremea să livreze. Așa au venit cu imensa manipulare a armelor de distrugere în masă, în disperare de cauză, în dispreț față de adevăr și întreaga opinie publică internațională…

„Nobody will fuck with us!”

În 2008, celebrul regizor american Oliver Stone scoate pe piață un film biografic. «W. Dubya», un film propagandistic despre G. W. Bush și mandatele sale de președintele al SUA. Bine și corespunzător finanțat, inspirat din realitate și documentat din surse directe, filmul scapă o adevărată bijuterie, care merită izolată și reținută. În punctul culminant, așezat chiar în mijlocul derulării (minutul 64), într-o ședință a staff-ului prezidențial, vicepreședintele „Dick” Cheney face un expozeu în favoarea invadării Irakului. Mai mult, Cheney este realist și elocvent vorbind despre ceea ce a contat cel mai mult: controlul resurselor și consolidarea Imperiului. După invadarea Irakului și Iranului? „Nobody will fuck with us!”, în cuvintele vicepreședintelui. O lecție de realism care îi poate ajuta pe români să-și verifice sentimentele de admirație față de democrația americană…

Cheney îi spune președintelui: „18% din resursele de energie viitoare ale lumii sunt chiar aici, în Eurasia, unde, în cele din urmă, se află premiul: petrol, gaze, apă. Numai Irakul are 10% din rezervele lumii. 17 din 18 terenuri petroliere nu sunt încă dezvoltate. Avem baze militare în mai mult de 110 țări din întreaga lume. Dacă vom include și Irakul uitați ce se petrece: suntem în cel mai fertil punct al civilizației! Desțelenim mlaștina! O reconstruim! Dezvoltăm resursele lor la maximum! Vom avea o putere care nu va putea fi întrecută în timpul vieții noastre! Dacă vom rămâne pe acest plan. Nu există ieșire din Irak. Rămânem!

Aceasta este realitatea, ca să nu uităm. Unde vedeți o lipsă a prezenței americane? Chiar în inima acestei zone. Ce lipsește? Iranul. Are a patra cea mai mare resursă de petrol din lume. 40% din petrolul lumii trece chiar pe aici, prin strâmtoarea Hormuz. Dacă controlezi Iranul, controlezi Eurasia, controlezi lumea. Imperiul! Un imperiul adevărat! Nimeni nu se va mai pune cu noi vreodată.”

După invadarea Irakului sub pretextul fals al armelor de distrugere în masă, a urmat, într-adevăr, hărțuirea Iranului pentru câțiva ani sub pretextul programului său nuclear. Iranul a reușit să se sustragă invaziei cu ajutorul europenilor, care i-a oferit masa de negocieri. Orice administrație americană are ca prim punct al programului de lucru pe durata mandatului satisfacerea corporațiilor, cele care au făcut posibil mandatul de președinte.

Legal, sau dacă nu ilegal

Saddam Hussein nu putea fi înlăturat din interior, având sprijin popular și adversari izolați, nu putea fi înlăturat nici printr-un conflict regional, ocazia războiului cu Kuweitul fiind ratată. Așa s-au inventat „armele de distrugere în masă”.

Înainte de război, în calea corporațiilor se aflau persoana lui Saddam Hussein și sistemul legal al țării. Prima și cea mai mare problemă era întruchipată de un om, care se dorea nu doar să fie eliminat, ci și lichidat, pentru că personifica posibilitatea revenirii la situația anterioară, ca și Nicolae Ceaușescu. Pentru a doua mare problemă s-au făcut după război presiuni imense asupra guvernului irakian nou ales, spre a modifica legislația în privința petrolului. Însă chiar și lacheii nu au putut-o face sub ochii irakienilor și ai celor câțiva reprezentanți onorabili pe care îi au în Parlament, precum în mai toate legislativele în zilele noastre.

Așa se face că transnaționale au început să treacă peste legislație, mai ales începând din 2008, când au semnat contracte care le ofereau acces la tot ce și-au dorit. Aceste contracte nu sunt legale, dar sunt de ajuns pentru a putea exploata și vinde petrolul irakian. Din 2008 și până în 2013, producția din Irak a crescut cu peste 40%, la 3 milioane de barili de petrol pe zi, însă circa 80% era exportat, în timp ce irakienii nu reușeau să acopere cererea internă. Pentru irakieni, serviciile de bază, ca apa curentă și electricitatea, sunt un lux, iar 25% din populație trăiește sub limita sărăciei. În vreme ce au pus stăpânire pe principalul domeniu de activitate al economiei, marile corporații sunt responsabile direct pentru 2% din rata de ocupare a forței de muncă, bazându-se mai mult pe muncitori aduși din afara Irakului.

Citiți și:

Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (II)

SUA este, de fapt, țara unui singur partid, acela al afacerilor de tot felul și al marilor corporații

 

yogaesoteric
24 mai 2020