Adevăruri deranjante

«Trebuia să-l elimin fizic pe Fidel Castro»
 

Felix Rodriguez, o legendă a Războiului Rece, a fost decorat de CIA în 1976, când a părăsit serviciul activ, cu Steaua pentru Eroism. S-a născut în Cuba într-o familie înstărită, care a suferit direct din cauza regimului comunist. Autobiografia sa, intitulată „Războinic din umbră: Eroul CIA a sute de bătălii necunoscuteˮ, a fost publicată în 1989.

Felix Rodriguez este retras astăzi pe poziţia publică de preşedinte al Asociaţiei Veteranilor Brigăzii 2506, dar controversele trecutului îl urmăresc în continuare. Este, cu egală intensitate, admirat de durii exilului cubanez, de anticomuniştii de pretutindeni şi demonizat de cei cu simpatii de stânga, pentru care întruchipează toate păcatele politicii americane din epoca Războiului Rece.

Felix Rodriguez a fost peste tot, din Cuba până-n Argentina şi din Vietnam până-n El Salvador, stafie vie a anticomunismului planetar, destin de fantezie şi personificare a revanşei pentru cei care au gemut sub dictatura socialismului real. Iată mai jos un interviu realizat de RFI (Radio France Internationale):

Felix Rodriguez: Eram în străinătate din 1954, când venisem la studii liceale în SUA. În 1958, părinţii mei îşi petreceau vacanţa de Crăciun în Mexic şi m-am dus să-i vizitez. Am urmărit din Ciudad de Mexico venirea la putere a lui Castro, la o zi după plecarea lui Batista. Era Anul Nou şi imediat au început să apară la televizor imaginile plutoanelor de execuţie ale noului regim. Sute de persoane au fost executate după procese care erau o parodie de justiţie. Am fost afectat şi am decis că trebuie făcut ceva.

Reporter: Acel «ceva» fiind lupta armată.

F.R.: Când îmi vizitam părinţii în Mexic, la 17 ani, se recruta pentru aşa-numita Legiune anticomunistă a Caraibelor, cu baza în Republica Dominicană. M-am înrolat. Apoi, în 1960, am intrat la Universitatea din Miami, dar, aflând ce se petrece în America Centrală şi Cuba, am hotărât să particip la pregătirile pentru invazia din Golful Porcilor. Aveam 19 ani. După instrucţia de bază, în Guatemala, am fost printre cei aproximativ 80 selectaţi pentru aşa-numitele „echipe cenuşiiˮ sau „de infiltrareˮ. În decembrie am fost transferaţi în Panama pentru antrenament special. Acolo, eu şi un prieten am decis că scoaterea din joc a lui Castro ar scurta considerabil războiul şi ar salva vieţi. Ne-am anunţat deci disponibilitatea pentru o misiune de eliminare fizică a lui Fidel Castro. Operaţiunea a fost aprobată. Am primit arma cu o lunetă extrem de puternică şi 20 de cartuşe din care urma să folosim foarte puţine. Ni s-a spus să nu reajustăm luneta: era fixată pentru distanţa de la care trebuia ucis Castro.

Ambarcaţiunea rapidă folosită, despre care am aflat mai târziu că-i aparţinea unei rude a lui Kennedy, Sergent Shriver, avea un căpitan american şi un echipaj românesc şi ucrainean. De trei ori am încercat să debarcăm. Primele două dăţi am ajuns foarte aproape de coastă, dar nu ne-a aşteptat nimeni. A treia oară s-a defectat motorul şi a trebuit să facem cale întoarsă. După care s-au răzgândit, mi-au luat puşca, au adăugat două persoane grupului pe care-l conduceam, şi ne-au infiltrat în Cuba pentru operaţiuni în provincia Las Villas.

R.: Care erau ordinele, ce rol aveau de jucat echipele de infiltrare, ce rol aţi avut dumneavoastră personal în desfăşurarea operaţiunii?

F.R.: Am ajuns în Cuba la o lună şi jumătate-două înaintea invaziei, cu misiunea de a fi forţele speciale ale Brigăzii, activând şi conducând elementele Rezistenţei interne în acţiuni de sabotare a podurilor şi de obstrucţionare a defensivei comuniste. Din păcate, invazia a venit fără ca să fim înştiinţaţi. În Camaguey urma să primim arme pentru o acţiune în Las Villas, provincie situată în centrul insulei, dar armele n-au mai ajuns până la noi.

Mai târziu, m-am dus eu în SUA, pentru a aduce arme până la punctul de primire, dar, din păcate, insurgenţii locali n-au avut suficient timp să aducă o barcă destul de încăpătoare pentru toate armele. Invazia m-a găsit în Havana, fără arme, aşteptând un prilej de a mă întoarce în Las Villas. Am avut noroc. Am reuşit să ajung la ambasada Venezuelei, unde am rămas cinci luni şi jumătate. La 13 septembrie 1961 ne-au acordat salvconduct şi am plecat în Venezuela.

R.: Tentativele de destabilizare a regimului castrist, de neutralizare a liderilor săi, au continuat sub numele Operaţiunea Mangusta, care a fost un complex de acţiuni încredinţate serviciilor clandestine. Aţi fost implicat şi în această perioadă?

F.R.: M-am întors în SUA, de unde am mai executat câteva infiltrări în Cuba, cu misiuni de recunoaştere. În 1962 am decis să părăsesc Agenţia, să mă însor – suntem împreună de peste 50 de ani – şi să mă angajez în sectorul privat. Într-o zi m-a contactat un lucrător al Agenţiei şi ne-am dat întâlnire în parcarea hotelului Howard Johnson, vizavi de Universitatea Miami. Mi-a spus: ,,Felix, infanteriştii marini vor debarca în Cuba, avem nevoie de tineˮ. I-am răspuns: ,,Tom, dacă debarcă ei, de ce mai aveţi nevoie de mine?ˮ. Mi-a vorbit despre planul de a mă paraşuta în apropierea unei baze aeriene sovietice din Santa Clara, ca s-o marchez cu un far de radiolocaţie. Am acceptat. M-au dus într-un loc secret, mi-au dat o paraşută, m-au antrenat, mi-au dat alte două persoane pe care le cerusem să mă însoţească. În ziua în care trebuia să fim paraşutaţi în Cuba, Hruşciov a cedat în criza rachetelor. Am rămas în Agenţie.

Membrii Brigăzii au fost scoşi din Cuba graţie eforturilor preşedintelui Kennedy care, la ceremonia de primire, în decembrie 1962, le-a promis că drapelul Brigăzii va flutura foarte curând într-o Havana liberă. Am crezut atunci că şi-a semnat condamnarea la moarte. Era serios şi Castro nu-l va ierta. Ne-a deschis porţile armatei. 209 membri ai Brigăzii au devenit ofiţeri. Eu am primit grad de locotenent de infanterie în martie 1963. După asasinat însă, preşedintele Johnson ne-a spus că promisiunea lui Kennedy de a elibera Cuba a murit odată cu el.

R.: Castro v-a scăpat, nu însă şi Che Guevara, argentinianul care, într-o măsură poate mai mare decât Castro, a fost simbolul revoluţiei în America Latină. În octombrie 1967, Guevara, care ocupase poziţii la vârful ierarhiei comuniste în Cuba, se afla în Bolivia ca lider al insurgenţei şi era în vizorul CIA, care a instruit o forţă de şoc pentru a-l prinde şi v-a încredinţat misiunea de a coordona efortul pe teren. Aţi acţionat sub acoperire, în uniforma de căpitan al armatei boliviene.

F.R.: Motivul pentru care noi, cubanezii, am mers acolo era că ambasadorul Henderson interzisese prezenţa cetăţenilor americani în zone de conflict sau pericol. Războiul din Vietnam era în desfăşurare şi nu voia alţi americani repatriaţi în saci de plastic. Am devenit consilier al Batalionului 2 de Asalt, sub comanda colonelului Zenteno şi la sediul Diviziei a 8-a. Eu am fost cel care a recomandat desfăşurarea cu anticipaţie a batalionului, pentru că cu puţin timp înainte avusese loc un incident în care o unitate a armatei boliviene ucisese trei membri ai avangărzii lui Che. Ştiam deci că Guevara se afla în zonă.

Colonelul a întrerupt antrenamentul şi, la 1 octombrie, batalionul era pe poziţii. Am avut un noroc enorm să-l putem captura la scurt timp după desfăşurare. În dispozitiv se afla o companie sub comanda căpitanului Lopez Leyton, având în flanc compania condusă de un alt căpitan, Celso Torrelio, care avea să devină preşedintele Boliviei. Ambele unităţi acţionau în sprijinul grupului comandat de Gary Prade, care îl vâna pe Guevara. Contrainformaţiile, pe care le antrenasem tot noi, aflaseră de la fermieri din zonă că au fost auzite voci într-un loc numit Quebrada del Yuro, care a fost înconjurat.

În zorii zilei de 8 octombrie a avut loc un schimb de focuri în care Che a fost rănit la piciorul drept. Patul carabinei îi fusese atins de gloanţe, dar rămăsese cu un încărcător plin la pistol. A încercat să scape, ajutat de un insurgent bolivian, Simon Cuba Sarabia, nume de război „Willyˮ, dar a fost urmărit şi a sfârşit faţă în faţă cu soldaţii noştri, cărora le-a spus: „Nu trageţi, sunt Che şi valorez mai mult viu decât mortˮ. Era o zi de duminică, 8 octombrie. Se verifică identitatea „străinuluiˮ, se consultă documentele găsite asupra lui Che.

A doua zi, preşedintele Barrientos îi încredinţează misiunea de a continua ancheta comandantului divizionar, colonelul Joaquin Zenteno, cel care avea să fie asasinat în mai 1976, la Paris, probabil ca răzbunare pentru eliminarea lui Guevara. Alături de Zenteno se afla Felix Rodriguez. Este una dintre întâlnirile emblematice ale Războiului Rece şi ea se petrece într-o sală a şcolii de ţară din La Higuera.

Guevara era în stânga încăperii, legat. În spatele lui erau cadavrele a doi ofiţeri cubanezi. Zenteno a încercat să-i pună întrebări, dar Che se uita la el fără să răspundă. Tăcere totală. Zenteno, enervat, i-a spus: „Tu eşti veneticul în ţara mea, ar trebui să ai bunul simţ de a-mi răspundeˮ. Guevara a continuat să tacă. Am părăsit amândoi încăperea şi l-am rugat pe colonel să-mi dea acces la documentele găsite asupra prizonierului, ca să le fotografiez pentru guvernul meu. Mi-a dat o raniţă în care se găsea un jurnal ţinut bineînţeles în spaniolă, o mască împotriva astmului cu nişte medicamente şi o mapă cu mesaje dactilografiate primite din Cuba.

R.:
Ţinea legătura cu «Centrala»?

F.R.: Cred că Guevara a fost trimis în Bolivia ca să fie ucis. Era pro-China, în vreme ce Cuba depindea de Uniunea Sovietică. I-au dat un transmiţător defect, deci n-a putut să comunice cu Havana. Mario Monje, şeful comuniştilor bolivieni, cu care se văzuse la 31 decembrie 1966 şi care două luni mai devreme îl întâlnise pe Castro, îi retrăsese complet sprijinul, iar diplomatul cubanez care avea misiunea să-l asiste în La Paz, un ofiţer de informaţii care primise contingentul cubanez şi-l transportase din capitală către zona de operaţiuni, a fost rechemat sub pretext că-i expirase viza. S-a aflat ulterior că devenise cetăţean bolivian. Guevara era deci complet singur.

R.: Să revenim la momentul în care, după fotografierea documentelor, vă întoarceţi, singur, în camera în care se afla Guevara.

F.R.: M-am apropiat şi i-am spus: „Comandante, am venit să vorbimˮ. M-a privit arogant. ,,Nimeni nu mă interoghează pe mineˮ. ,,Nu vreau să vă interoghezˮ, i-am răspuns, „vreau doar să stăm de vorbă. Aţi fost şef de stat şi aţi ajuns aici, deoarece credeţi în nişte idealuri, deşi ele sunt, după părerea mea, greşiteˮ. M-a întrebat dacă-l pot dezlega. Am chemat un soldat, căruia a trebuit să-i dau ordinul de trei ori. L-a dezlegat şi l-am ajutat să se aşeze pe o bancă. Am început să vorbim. Când îl întrebam ceva tactic, de interes pentru noi, refuza să răspundă. Am vorbit însă de altele.

De exemplu, a pus, cum făceau toţi, starea economiei cubaneze pe seama embargoului american. I-am spus că mi se pare ironic, pentru că el însuşi a condus economia şi Banca Naţională fără să fie un specialist. M-a întrebat dacă ştiu cum a devenit preşedintele Băncii Naţionale. I-am spus că n-am nicio idee. „Într-o zi, la o şedinţă, Fidel a spus că are nevoie de un economist devotat. Mi s-a părut că spune «comunist devotat» şi am ridicat mâna.ˮ

O lună mai târziu, îl făceau preşedinte al Băncii Naţionale şi şef al economiei, despre care nu ştia nimic. La un moment dat, s-a întors către mine şi mi-a spus: ,,Nu eşti bolivianˮ. ,,Ce credeţi că sunt?ˮ, l-am întrebat. ,,Portorican sau cubanez, dar după întrebările pe care mi le-ai pus cred că lucrezi pentru serviciile secrete americaneˮ. Am recunoscut că sunt cubanez şi că am făcut parte din echipele de infiltrare dinaintea invaziei din Golful Porcilor. Asta i-a stârnit interesul şi m-a întrebat cum mă cheamă. Printre infiltratori s-a aflat un agent al lui Castro care ne putea recunoaşte, dar nu ne putea identifica după nume, pentru că toţi aveam pseudonime. Neştiind ce-o să se întâmple, i-am răspuns: „Felixˮ. Un prenume care pentru el nu însemna nimic. 

R.: Se spune că păstraţi, până-n ziua de astăzi, pipa şi Rolex-ul lui Che. Adevărat?

F.R.: Erau vreo 6-7 GMT-Rolex-uri în zonă. Fiecare cubanez primea unul înaintea plecării spre Bolivia. Era un soldat care se lăuda că poartă ceasul lui Che. I-am ordonat să mi-l dea, ca să verific dacă nu conţine documente sau vreun micro transmiţător. Guevara avea asupra lui, când l-au prins şi l-au predat lui Gary Prado, două Rolex-uri, al lui, pe care-l marcase, şi al unui cubanez căzut în luptă. Se pare că i-a dat ceasul lui Prado, care prin urmare se afla în posesia ceasului lui Che.

În legătură cu pipa: Guevara mi-a dat-o câteva minute înainte de a fi executat. Fiind ofiţerul cu gradul cel mai mare din zonă, primisem telefonic de la Înaltul Comandament bolivian ordinul să lichidăm prizonierul. Ordinele mele de la CIA erau să-l ţinem în viaţă şi aveam un elicopter şi un avion pregătite să-l transporte în Panama pentru a fi interogat.

Motivul – mi-am dat seama ulterior – era că Guevara se rupsese de Havana şi de sovietici. Am încercat să-l conving pe colonelul Zenteno să anuleze ordinul. Mi-a spus că nu poate face nimic. Era decizia preşedintelui Boliviei şi a şefilor săi direcţi.

Am revenit în încăpere şi i-am spus lui Che: ,,Comandante, îmi pare rău, m-am străduit… ˮ. A înţeles perfect. S-a făcut alb ca hârtia. În viaţa mea nu mai văzusem aşa ceva. Şi-a revenit şi mi-a spus: „E mai bine aşa, n-ar fi trebuit să fiu prins viuˮ. După care a scos pipa din buzunarul stâng şi mi-a întins-o, spunând: ,,Vreau să ofer această pipă unui «soldadico» care s-a purtat frumos cu mineˮ. Am pus pipa în buzunar şi l-am întrebat dacă pot să transmit ceva familiei. Mi-a spus, sarcastic cred, să-i transmit lui Fidel că va vedea în curând o altă revoluţie triumfând în America. Schimbându-şi expresia feţei, i-a lăsat vorbă soţiei să se recăsătorească şi să încerce să fie fericită. Asta a fost tot. S-a apropiat, ne-am dat mâna, ne-am îmbrăţişat, după care a luat poziţia de drepţi, crezând că eu sunt cel care-l va împuşca. Am părăsit încăperea.

R.: Restul este, cum se spune, istorie… Rămăşiţele pământeşti ale lui Guevara au fost exhumate abia în iulie 1997 dintr-o groapă comună de la marginea aerodromului din Vallegrande, transferate în Cuba şi îngropate trei luni mai târziu, cu onoruri militare, în mausoleul ridicat în memoria sa la Santa Clara. Lupta dumneavoastră a continuat în Ecuador, Peru, Vietnam, Argentina, El Salvador şi aţi declarat că se va încheia doar când Cuba va fi liberă. Se apropie acest moment?

F.R.: Din păcate, nu. M-am întâlnit recent cu un grup de lideri ai opoziţiei interne veniţi în vizită aici. Părerea lor, pe care o împărtăşesc, este că acum, când regimul are o nevoie disperată de bani, vine preşedintele Obama şi permite să se transfere mai mulţi bani în Cuba, permite turiştilor să viziteze insula. Şi ce primeşte în schimb? Din 17 decembrie anul trecut, când a anunţat reorientarea, membrii opoziţiei au constatat o înăsprire considerabilă a represiunii, schimbări în rău în situaţia drepturilor omului. Autorităţile au devenit mult mai agresive. Râd de Obama.

Vor ridicarea embargoului, pentru că nu pot împrumuta bani de la băncile internaţionale. Cuba nu şi-a achitat niciodată datoriile. Eram în Argentina, în 1973, când preşedintele Campora, îndată după intrarea în atribuţiuni, a restabilit relaţiile diplomatice cu Havana şi i-a acordat un împrumut de aproape un miliard de dolari pentru achiziţionarea de vehicule. Suntem în 2016 şi argentinienii n-au primit un ban de la cubanezi. E de necrezut ce se petrece. Opoziţia este de acord, în unanimitate, că preşedintele Obama nu face decât să arunce un colac de salvare regimului comunist. Rezultatul va fi intensificarea represiunii şi, din nefericire, prelungirea agoniei poporului cubanez.

Citiţi şi:

Francmasoneria a susţinut instalarea regimurilor comuniste în întreaga lume

Operaţiunea Northwood: dovada cutremurătoare că SUA a pus la cale acţiuni teroriste împotriva cetăţenilor americani

Un cartel mexican al drogurilor sub protecţia americană a CIA
 

 

yogaesoteric
13 ianuarie 2016