Adrian Severin, un interviu adresat prioritar comunității române din Ucraina (III)

În 2023, am acordat un interviu revistei Mesager bucovinean care apare la Cernăuți și are ca public țintă comunitatea română din Ucraina. Nu am refuzat nicio întrebare și nu am solicitat să mi se pună vreo întrebare anume. Sper ca el să lămurească mai multe aspecte și să corecteze mai multe prejudecăți, oferind totodată idei care să inspire pașii de făcut în viitor.

Citiți partea precedentă a articolului

Reporter: La începutul acestui an, ați polemizat cu doi istorici, Armand Goșu (București) și Dorin Dobrincu (Iași), pe care publicistul Gabriel Bejan de la Hotnews îi intervievează într-o postare pe site-ul agenției, datată cu 12 ianuarie curent (2023 – n.r.), pentru a argumenta legitimitatea etnonimului „moldovean” separat de etnonimul „român”. Până acum, astfel de pledoarii am putut să citesc în presa moldovenistă din Odesa (gazeta Luceafărul editată de liderul moldovenist Anatolii Fetescu), din Tiraspol sau Chișinău, iar în anii mai din urmă, în diverse cărți sau reviste editate la Moscova sau Leningrad (St. Petersburg), ca să nu spun că mi-a trecut prin mâini și cărțoiul de nouă sute de pagini Statalitatea sovietică moldovenească și problema basarabeană, al faimosului ideolog al moldovenismului basarabean de origine transnistreană, un adevărat model al moldoveniștilor (nu știu dacă și al celor din București și Iași), Artiom Markovici Lazarev, decorat cu două ordine Lenin. Dar să citesc apologii moldoveniste în presa română, cu urecheri ale guvernului că a îndrăznit să-i spună de la obraz partenerului de tratat că prea sare peste șa în strangularea minorității românești prin divizarea ei artificială în două grupuri distincte (după principiul divide et impera), ba chiar să dau nas în nas cu doctrinari ai moldovenismului la București, la asta chiar nu m-am așteptat. Atunci am avut impresia că cei doi experți români în probleme de moldovenism au ieșit neașteptat de dibaci din mâneca togii (sau poate tunicii) de academician cu ciucure și epoleți a transnistreanului Lazarev, care toată viața a visat (sincer, se cuvine să recunoaștem, nu ca domnii globaliști) la o Moldovă Mare ruptă de România și unită cu Transnistria sub tutela Moscovei, populată cu cetățeni de națiune moldoveană eliberați de sub jugul român.

Cum comentați dumneavoastră acest dibaci articol? Cât de întemeiate vi se par urechelile nemulțumitului autor față de conducerea țării? Și cât de „imbatabile” sunt dovezile celor doi specialiști în susținerea ideii că moldovenii (deocamdată doar cei din Ucraina) sunt altceva decât români, chiar dacă vorbesc românește ca pe timpul lui Miron Costin, moldoveanul cu moșii în nordul țării, prin viitoarea Bucovină, unde viitorii austrieci i-or româniza pe moldoveni (după doctrina Lazarev). Ehe, cât mai au de învățat băieții de la moșu’!

Adrian Severin: Cum pot comenta? Avem de a face cu o coloană a cincea care acționează în România la comanda unor entități statale și parastatale străine, interesate în subminarea statului-națiune român. Acest stat s-a format într-o anumită măsură împotriva voinței unora dintre protagoniștii istoriei europene și globale, iar acum se caută căi pentru „remedierea” acestei situații. România este prea mare pentru o Europă atât de mică. În același timp, dacă nimeni nu o vrea, nimeni nu vrea nici să o lase altuia. De aceea se dorește ca ea să fie fragmentată, iar în acest scop, pe de o parte, este necesar să i se conteste identitatea culturală unitară, iar pe de altă parte, este necesar ca diferitelor sale componente culturale să li se conteste compatibilitatea cu marile culturi și civilizații occidentale.

Această abordare nu este neapărat numai rusească. Ea este practicată și de puterile occidentale. Dacă Stalin a inventat moldovenismul pentru a se asigura că Rusia sovietică ajunge la gurile Dunării și, ca stat dunărean, are vocația de a merge până în inima Europei, în prezent, unele puteri occidentale sau unele școli de gândire aparținând tuturor acestor puteri ratifică în fapt teoria stalinistă pentru a demonstra că o națiune română nu există. Iar dacă moldovenii, în majoritate creștin ortodocși, nu sunt români, ci un fel de slavi de apus, înseamnă că nici transilvănenii, mulți greco-catolici, nu sunt români, ci un fel de nemți de răsărit, amestecați cu maghiarii. Și tot așa…….

Nu cred că dl. Dobrincu servește conștient interese geopolitice rusești. Poate că este exploatat în orb, mai degrabă de agenții Occidentului colectiv decât de Rusia, și nici nu știe că servește interese neromânești. În orice caz, însă, el face parte din categoria globaliștilor revoluționari spălați pe creier, care contestă tot ce este firesc și logic în natură, societate și istorie. Totul îl prezintă ca pe un adept al cancel culture, adică al negației culturale care este menită să distrugă tot ceea ce s-a creat în trecut sau amintește de trecut, așa cum este cazul națiunii române ca națiune organică, pentru a putea lăsa teren liber „noii normalități”. Cât despre Armand Goșu, el este un oportunist care își schimbă stăpânul cum alții schimbă cămeșile. Din această perspectivă, moldovenismul stalinist era modest în comparație cu ambițiile moldovenismului, să îi zicem, soroșist sau neomarxist apărut în spațiul euro-atlantic. Ceea ce mă înspăimântă și pe mine este că au apărut teoreticieni ai moldovenismului și pe teritoriul românesc. Or, dușmanul din interior este mult mai periculos decât cel din afară.

Rep.: În paradigma bolșevico-globalistă, zisă și internaționalistă în frazeologia marxist-leninistă, conceptul de „naționalitate” punea în paranteză conceptul de „națiune”, pe care propaganda sovietică prefera să-l ocolească în politicile sale naționale. Am observat că și cei doi istorici intervievați de jurnalistul de la Hotnews evită să folosească termenul de „națiune”, ca și pe cel de „naționalitate”. Ei se mărginesc la formule de tipul „minoritate națională”, „grup minoritar național”, „minoritate distinctă”, evitând totalmente termeni precum „națiune” (a statului înrudit) sau „naționalitate” (a statului de cetățenie), esențiali în definirea identității minoritarului moldovean. De ce oare?

A.S.: Marxism-leninismul a respins ideea de națiune. Pentru el singurul motor al istoriei era lupta de clasă, clasa constituindu-se pe deasupra granițelor naționale. Națiunea ar fi fost tot o himeră capitalistă, prin care clasa exploatatoare, burghezia, încerca să divizeze clasa exploatată, proletariatul, astfel încât să o domine mai ușor. De aceea, potrivit doctrinei respective, revoluția comunistă nu urmărea să transforme proletariatul în clasă dominantă, plasându-i pe capitaliști în subordinea sa, ci să transforme pe toată lumea în proletari. În scopul de a realiza această transformare forțată, a fost concepută, doar cu caracter provizoriu, dictatura proletariatului. Aceasta fiind situația, „naționalitatea” era termenul generic care desemna anumite comunități cu particularități folclorice și nimic mai mult de atât. Nici religia nu mai contribuia la definirea identității acelor comunități, întrucât ea era „opiumul popoarelor” și era necesar să fie exclusă din viața societății prin acțiunea ateismului militant.

Omul care rezulta din acest proces era omul sovietic – homo sovieticus – lipsit de identitate culturală sau cu o identitate culturală redusă la o anumită ideologie. Celelalte elemente de identitate se topeau în creuzetul ideologic. De aceea, omul sovietic era om universal, fără națiune, în sens cultural, fără Dumnezeu și fără patrie. În marele sat universal marxist, toate subsistemele sociale erau profesionale sau folclorice și, în lipsa unei majorități culturale, toate erau minoritare. De aceea s-a ajuns la paradoxul existenței unor „minorități naționale” lipsite de o majoritate națională cu care să se înrudească. Vorbim de „grupuri minoritare” așa-zis „naționale” care era necesar să fie administrate specific, formate din proletari fără o identitate națională de felul aceleia care să le insufle anumite interese sau aspirații politice, mulate pe sau izvorând din un mod de viață distinct. Toți erau egali, toți trăiau la fel și toți acceptau conducerea unui partid care se identifica cu statul și era forța politică conducătoare unică.

Comunismul a luptat împotriva ideii de „națiune” ca fond cultural al formei politice statale, ca și a celei de „naționalitate” ca bază culturală a raportului juridic de cetățenie. De aceea, „moldovenismul” a fost un concept tactic menit a face trecerea de la românitate la sovietism. Cum bine ați observat, coloana a cincea a antiromânismului, fără să o afirme explicit, vine și încearcă să reînvie și reabiliteze această teorie. Fără ea, românii nu se pot dizolva în supa globală din care se va hrăni noua normalitate.

Rep.: „Națiunea moldoveană” modernă de care se leagă noțiunea de „minoritate națională moldovenească” chiar există în realitate ca fenomen istoric sau e doar un „construct intelectual” inventat și cultivat de imperialismul rusesc pentru a fi pus în slujba scopurilor sale expansioniste în Balcani?

A.S.: Națiunile au apărut pe o anumită treaptă a istoriei. Ele nu au existat dintotdeauna. Ele sunt grupări de adeziune a căror formare a fost orientată și facilitată de geografie și de un anumit tip de organizare familială, din care au izvorât atât ideologiile, cât și religiile, toate circumscrise de nevoi strategice. Un rol important în nașterea națiunilor l-a avut limba ca mijloc de comunicare, dar și ca fel de gândire, în a cărui logică s-a degajat un mod specific de a produce valori universale. Înainte de apariția națiunii române, pe teritoriul pe care ea a crescut în timp au existat alte forme de socializare identificate ca premoderne. Cu timpul, ceea ce a diferențiat aceste forme a devenit mai puțin important decât ceea ce le-a unit. Astfel, la un moment dat s-a coagulat o comunitate umană care s-a transformat dintr-o entitate în sine într-o entitate pentru sine și, pe cale de consecință, s-a organizat politic. Organizarea politică este un proces privind concentrarea puterii, pentru ca aceasta să fie exercitată în interesul grupului cultural care a acumulat-o.

Să mai adaug că secolul afirmării națiunilor a fost în principal secolul al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea. Aceasta este perioada în care s-a născut națiunea română, ca națiune organică. Ca proiect politic ea s-a realizat prin unirea românilor de răsărit, numiți moldoveni, a celor de sud, numiți valahi și olteni, a celor de nord, numiți transilvăneni și maramureșeni, și a celor de vest, numiți bănățeni. Națiunea culturală română a preexistat celei politice. A fost o singură națiune înainte de a fi un singur stat. Integrarea Dobrogei în spațiul național românesc este rezultatul unui proces politic de colonizare reușit. Până la acest moment, respectiv momentul unirii din 1859 și al celei din 1918, după cum ne spun cronicile, cel puțin la nivelul elitelor politice și culturale ale fiecăreia din aceste regiuni cu organizare premodernă, a existat sentimentul unei anumite înrudiri. Probabil că acesta a fost dat de unitatea de limbă datorată faptului că mulți dintre locuitorii spațiului carpato-danubian, care erau și cei mai activi și mai productivi, au fost ciobani. Ei au trecut cu turmele lor dintr-o parte în alta a munților, ducând cu sine sau dezvoltând în întâlnirile lor aceeași limbă – vocabular, morfologie, sintaxă, metaforă și stil. În plus au avut cu toții aceeași religie, izvorâtă din aceeași experiență geografică și din organizarea familială similară – autoritară și egalitară – determinată de aceasta. Așa s-au format și tradițiile comune, din care s-au extras mai târziu miturile fondatoare. Ca să folosesc o expresie eminesciană, națiunea română cu o limbă și o religie unitară s-a format într-un spațiu geografic coerent, „de la Nistru pân la Tisa”.

Dacă vrem să ne întoarcem cu imaginația înaintea acestui moment și să desprindem din procesul de formare a națiunii române un ingredient pentru a găti din el, împotriva faptului istoric, în bucătăria geopoliticii ruse, o altă națiune, se poate. Acesta este însă un produs artificial, fără nicio rădăcină în vreo realitate istorică și de aceea fără durabilitate. El nu este un fenomen istoric, în măsura în care istoria are evoluția ei naturală, legică, ci un produs politic accidental. Sunt și națiuni create astfel, dar dintre ele au supraviețuit doar cele care au fost formate manu militari (prin forță militară – n.r.) înainte de apariția națiunilor organice, nu și cele care au apărut prin amputarea națiunilor organice, așa cum este cazul cu așa-zisa „națiune moldovenească”.

După nașterea națiunii române la capătul unui proces istoric natural, moldovean, muntean, ardelean etc. sunt doar etnonime iar nu națiuni, denumiri regionale date aceleiași națiuni sau componentelor constitutive ale aceleiași națiuni ca tot organic omogen. Eu unul, prin ascendența mea paternă sunt bucovinean (tata s-a născut lângă Cernăuți, de unde erau și străbunicii și unde bunicul meu a făcut facultatea de teologie), iar prin ascendența maternă, moldovean. Când am ocazia îmi place să îmi spun așa. Asta nu înseamnă că apelul la aceste etnonime mă face mai puțin român. Bucovinenii și moldovenii, unde îi includ, desigur, pe basarabeni (mama tatălui meu, născută la Lipnic, era dintr-o familie de preoți care au luptat pentru România Mare) sunt etnonime alternative la cel de român, care le include pe toate, iar nu numele unor națiuni distincte.

Nu știu ce s-ar mai putea spune despre asta. Desigur, nu există o genă de român, în sens biologic. Cel mult o genă culturală. Dacă vreau să mă desprind de națiunea română o pot face. De asemenea, dacă cineva vrea să devină român și să se afirme din punct de vedere cultural ca român, o poate face și el. Cultura nu are ziduri. Sub aspect civic situația este diferită. România s-a autodeterminat ca stat națiune pe principiul naționalității. Ea a devenit organizarea politică statală a celor care, aparținând națiunii culturale române, erau majoritari pe teritoriul care avea să devină România Mare. În granițele acestui stat s-a constituit, însă, o națiune civică. Majoritar românească sub aspect etno-cultural, România nu este numai statul etnicilor români, ci statul tuturor cetățenilor săi, indiferent de etnia lor. Cei care nu sunt români din punct de vedere etno-cultural formează minoritățile naționale care este necesar să se bucure de drepturi egale, de șanse egale, de respect egal și de satisfacții egale cu ale majorității. La noi, ele nu sunt comunități tolerate, ci comunități cofondatoare, întrucât s-au găsit aici în momentul formării statului național român. Nu este, însă, și cazul românilor din Ucraina, care nu au co-fondat statul ucrainean, ci au fost integrați în el, cu tot cu teritoriile lor istorice, prin forță și dictat, împotriva voinței lor sau, în orice caz, fără consultarea lor. Asta nu înseamnă că nu se cuvine să aibă toate drepturile cuvenite minorităților naționale cofondatoare, numai că, în timp ce acestea din urmă au drepturi originare, minoritățile naționale integrate forțat au drepturi derivate din cele ale majorității.

Citiți continuarea articolului

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
Zelenski cere Rusiei să respecte drepturile ucrainenilor, în timp ce românii din Bucovina continuă să fie deznaționalizați sub pretextul „Slavei Ucrainei”
Bucovina – Spicuiri istorice (III)

yogaesoteric
23 februarie 2025