de profesor yoga Gregorian Bivolaru
Motto: „Nu există justiţie superioară adevărului!”
Citiţi prima parte a acestui articol
Trimiterea cu bună ştiinţă a unui nevinovat în închisoare de către un judecător care acţionează la ordin, pe baza comenzilor care i se dau din culise este, am putea spune, o formă în mod evident extremă a cenzurii.
Calamburul este şi rămâne incompatibil cu o condamnare nedreaptă.
Procentajul de oameni răi este acelaşi în toate comunităţile umane, chiar şi în cazul judecătorilor.
În fiecare judecător care acţionează la ordin şi pune cu slugărnicie în aplicare comenzile care îi vin din culise, există un iresponsabil care moţăie.
Atunci când un judecător ţâfnos, răutăcios şi sadic vă întreabă ceva în instanţă este mult mai bine să îi răspundeţi decât să îi replicaţi.
Judecătorii corupţi care acţionează la ordin supunându-se cu slugărnicie comenzilor secrete care le vin din culise, precum şi procurorii ce pun în aplicare ordinele politice, au ciudatul obicei de a nu abandona niciodată pe sărmanii nevinovaţi ce le-au fost indicaţi ca duşmani de către puterea politică.
Este firesc ca cei nevinovaţi ce sunt constrânşi să suporte toate abuzurile, toate nedreptăţile pe care le suferă datorită braţului nedrept al legii, să le semnaleze. În fond, ei sunt întotdeauna primii care vrând-nevrâd sunt constrânşi să suporte toate aceste nedreptăţi.
În cazul judecătorilor corupţi, care acţionează la ordin, este evident că ei manifestă multă simpatie pentru procurori. Ei consideră că este normal să acţioneze în felul acesta deoarece trebuie să întreţii relaţii excelente cu furnizorii de sărmane fiinţe umane nevinovate.
În ţara în care există judecători corupţi ce acţionează la ordin punând în aplicare comenzile care le vin din culise, astfel de judecători se dedau la tot felul de nedreptăţi şi sunt capabili de orice abuz.
Atunci când un nevinovat îi vorbeşte unui judecător corupt, sadic şi care acţionează la ordin, un astfel de judecător îl suspicionează pe un astfel de nevinovat şi chiar îl acuză că minte.
Un judecător corupt şi despotic i s-a confesat într-o bună zi unui prieten: „Să gândesc… mai ales să gândesc într-un mod inteligent… îţi mărturisesc că mi-a dispărut această obişnuinţă. Nu uita că sunt 23 de ani de când lucrez în magistratură.”
În cazul sărmanilor nevinovaţi pe care judecătorii îi aruncă, datorită abuzurilor pe care le fac, după gratii, mai ales atunci când justiţia acţionează la ordinul celor care dau comenzi din umbră după ce trec ani buni, istoria este aceea care dezvăluie astfel de nedreptăţi atunci când este prea târziu. Ce s-ar mai putea face după ce sărmanul nevinovat a rămas ani în şir după gratii pentru că aşa au vrut judecătorii care au acţionat în conformitate cu comenzile care le-au venit din culise?
În magistratură, megalomania judecătorilor despotici şi sadici se dezvoltă întocmai ca tusea măgărească care se răspândeşte într-o grădiniţă.
Ceea ce observăm că le lipseşte judecătorilor corupţi, sadici şi care acţionează la ordin este bunul-simţ şi omenia.
Există situaţii în care justiţia din România se aseamănă cu un nisip mişcător în care este cu putinţă să te afunzi din ce în ce mai mult chiar şi atunci cand eşti nevinovat. În astfel de cazuri, cu cât urmăreşti să îţi dovedeşti prin toate mijloacele posibile nevinovăţia, în mod paradoxal, datorită tăvălugului aberant al justiţiei, cu atât mai mult te afunzi în această mlaştină de abuzuri, de acuzaţii aberante nefondate şi de nedreptăţi.
Una dintre culmile neatenţiei este să te pierzi într-o bună zi în mulţime şi apoi să mergi la poliţie pentru a-ţi da chiar tu însăţi semnalmentele.
Pe măsură ce unele popoare cresc în ceea ce priveşte starea de civilizaţie, guvernele lunecă din ce în ce mai mult într-o predominantă stare de poliţie.
Oricât de activă ar fi ea, justiţia nu va ajunge niciodată să oprească timpul care i-a scăpat şi pe care nu va reuşi niciodată să pună mâna.
Sfaturile, oricât de cretine sau aberante, sunt întocmai precum găurile în urechi: toată lumea are două.
În cazul celor înţelepţi mulţi sunt aceia care le cer sfatul dar apoi se dovedeşte că sfaturile sunt cerute, uneori cu insistenţă, fără a fi apoi urmate.
Arta unui judecător corupt care acceptă să facă dreptate la comandă implică să se prefacă întotdeauna că nu vede ceea ce este evident şi care, dacă ar fi luat în consideraţie ar proba nevinovăţia celui care urmează să fie condamnat pe nedrept.
Adeseori în România justiţia este întocmai ca Fecioara Maria. Dacă ea nu apare în mod miraculos din când în când, îndoiala în justiţie apare şi apoi se instalează.
Există destule cazuri în România în care justiţia nu oferă sancţiunea nedreptăţilor pe care le observă oamenii ce sunt înzestraţi cu o minimă inteligenţă şi bun-simţ.
În România ne confruntăm adeseori cu o cumplită tiranie pe care o exercită umbra legilor care acţionează în cârdăşie cu o justiţie tiranică, vicleană, ce acţionează în unele situaţii la ordin. În astfel de cazuri, comenzile secrete ce sunt date din culise devin o lege de oţel care va face să fie condamnaţi pe nedrept sărmanii nevinovaţi.
Există destule cazuri în România în care justiţia ce este făptuită la ordin se dovedeşte a fi o nedreptate în mod egal împărţită.
În cazul celor nevinovaţi, falsele mărturii, fie ale unor aşa-zise victime cât şi ale martorilor mincinoşi, servesc unui judecător corupt ce acţionează şi face dreptate la ordin să salveze aparenţele şi îl obligă pe acuzat să creadă că este vinovat de toate acuzaţiile aberante ce se bazează pe mărturiile false, atât ale martorilor mincinoşi, cât şi ale unei aşa-zise victime.
În România nu este niciodată indicat să recurgeţi la ajutorul justiţiei, nici măcar atunci când sunteţi perfect siguri că dreptatea este de partea voastră. Practica arată că aproape întotdeauna, în astfel de confruntări vom ieşi murdăriţi.
În cazul unui judecător corupt şi iresponsabil care acţionează într-un mod tembel şi face justiţie la ordin punând în aplicare comenzile care-i vin din culise, pentru un astfel de judecător nu există nevinovăţie şi nici prezumţia de nevinovăţie.
Specificitatea paradoxală a plaselor justiţiei în România este că, de-a-ndoaselea în comparaţie cu plasa pescarului, lasă cel mai adesea să scape peşti mari aproape fără nicio excepţie şi prinde cel mai adesea peşti mici.
Nu este neapărat necesar să fii judecător sau avocat pentru a-ţi da seama că în România atât legalitatea, cât şi justiţia sunt departe de a fi sinonime. Aceasta explică de ce apar atâtea abuzuri, atâtea nedreptăţi şi atât de multe condamnări abuzive.
Citiţi partea a treia a acestui articol.
Citiţi şi:
Aforisme şi cugetări despre responsabilitate
Injustiţie la ordin, în mod abil mascată
yogaesoteric
22 iunie 2012