«Al doilea tsunami»

Ce se ascunde în spatele unor „paradisuri” tropicale precum Sri Lanka şi Maldive

de George Preda

Căutaţi o vacanţă de vis într-un „paradis tropical”? Dacă destinaţia aleasă este în zona Oceanului Indian, veţi fi cu siguranţă încântaţi de ofertele turistice: plaje largi, cu nisip alb şi fin, sporturi nautice şi scufundări pentru a fotografia uluitoarea vegetaţie şi faună subacvatică. Sri Lanka, alături de minunatele sale plaje, are o consistentă ofertă de „eco-turism” sau altfel spus, turism în zone sălbatice, „neatinse de om”. Maldivele, pe lângă ofertele low-cost pentru fanii surfingului, sunt celebre şi pentru hotelurile de lux izolate, unde vedetele sau alţi bogătaşi pot să închirieze chiar şi o insulă întreagă numai pentru ei.

Majoritatea celor care şi-au petrecut vacanţa în astfel de „destinaţii de vis” (vorbind în termenii reclamelor turistice) sunt extrem de plăcut impresionaţi de experienţă. Nici nu le vine să creadă că zonele respective au fost devastate nu demult de o catastrofă naturală. Tsunami-ul, valul uriaş generat de cutremurul subacvatic din Oceanul Indian care a afectat mai multe ţări (printre care India, Thailanda, Indonezia, Sri Lanka, Maldive, Somalia) în decembrie 2004 a omorât peste 250.000 de oameni şi a lăsat fără locuinţă alte 2,5 milioane. Unii dintre noi îşi mai amintesc imaginile difuzate de mass-media cu toate acele ţinuturi devastate – cu atât mai frapant este contrastul cu frumuseţea din reclamele turistice de acum. Cea mai firească ipoteză care ne vine în minte este că ajutoarele oferite de comunitatea internaţională i-au ajutat pe localnici să îşi reclădească viaţa. Aşa să fie, oare?

În decembrie 2004, zonele cele mai grav afectate de tsunami au fost cele din apropierea oceanului, adică plajele şi satele de pescari. Tragedia a provocat la nivel mondial un val de simpatie şi compasiune care a fost iniţiat mai întâi de persoane private şi mici asociaţii şi de-abia apoi a fost preluat şi de organizaţii şi guverne. Văzând la televizor drama trăită de milioanele de oameni care au fost afectaţi, pierderile de vieţi omeneşti, dar şi pagubele materiale, diferite persoane au acţionat prompt: grupuri de şcolari care donau haine copiilor sinistraţi, asociaţii bisericeşti care strângeau ajutoare, cântăreţi care se reuneau în concerte de binefacere pentru strângerea de fonduri. Mai lent şi mai târziu s-au alăturat şi marile asociaţii umanitare şi guvernele diferitelor state, trimiţând misiuni de ajutor, mâncare, medicamente, echipe de salvare. Toate acestea au dus la un record mondial al generozităţii, strângând 13 miliarde de dolari în şase luni.

Faţa nevăzută a acestor evenimente a fost dezvăluită de un raport al organizaţiei Action Aid, care monitorizează cheltuirea ajutoarelor străine. Investigaţia acestei asociaţii s-a oprit asupra a 50.000 de supraveghetori ai tsunami-ului din cinci ţări. Concluziile publicate de Action Aid în decembrie 2005, la un an de la tsunami, au arătat că în majoritatea cazurilor, localnicii (pescarii care îşi pierduseră casele şi ambarcaţiunile) nu au beneficiat de ajutoare. Ei nu au primit permisiunea să îşi reconstruiască locuinţele afectate deoarece o nouă legislaţie interzicea construirea pe ţărm, chipurile din motive de siguranţă. Pe de altă parte, oamenii nu au primit teren în zone din interiorul ţării aşa cum li s-a promis, fiind astfel obligaţi să trăiască în mizerie în taberele de sinistraţi instalate după tsunami şi pierzându-şi mijloacele de subzistenţă. În schimb, industria hotelieră a fost stimulată să construiască pe ţărm (fără a se aplica pretinsele reguli de securitate), iar cea mai mare parte din fondurile de întrajutorare a fost deviată de la oamenii cărora le erau destinate către corporaţiile care au elaborat planuri de reconstrucţie, transformând zonele de plajă în „paradisuri turistice” în care localnicii nu-şi găsesc locul.

Rezultatele monitorizării Action Aid sunt şocante dar, din păcate, ele nu au produs nicio consecinţă efectivă: nimeni nu a fost sancţionat, fondurile nu au fost redistribuite către oamenii afectaţi de tsunami. Lucrurile au continuat să meargă pe acelaşi făgaş. O anchetă amănunţită a jurnalistei Naomi Klein în cartea Doctrina şocului dezvăluie şi alte faţete ascunse ale acestor afaceri. De exemplu, în Sri Lanka şi Maldive, două dintre ţările afectate grav de tsunami, exista de câţiva ani un conflict evident între localnicii care deţineau proprietăţi la malul mării (inclusiv micile sate pescăreşti) şi industria hotelieră. În repetate rânduri, s-a urmărit „curăţarea plajelor” de pescari (cu bărcile, barăcile, plasele şi năvoadele lor), fie prin presiuni financiare, fie uneori prin mijloace brutale (de exemplu, incendiindu-le casele) şi toate acestea nu neapărat pentru a construi hoteluri pe locurile respective, ci şi pentru ca bărcile şi locuinţele pescarilor să nu „strice peisajul” sau mirosul de peşte să nu displacă turiştilor şi să facă plajele mai puţin plăcute. Pentru hotelieri, principalul efect al tsunami-ului a fost extrem de avantajos: „curăţarea plajei” de localnici.

După tsunami, reprezentanţii corporaţiilor hoteliere au presat (mituit) autorităţile să interzică ridicarea de locuinţe mai aproape de 200m de ţărm (chipurile pentru protejarea oamenilor), interdicţie care nu se aplică şi hotelurilor. În Sri Lanka, de exemplu, pescarii rămaşi fără locuinţe şi mijloace de subzistenţă nu au primit teren în interior pentru păstrarea zonelor sălbatice destinate „ecoturismului”. Datorită războaielor civile care au existat în această ţară până de curând, jungla a rămas practic neatinsă de civilizaţie şi s-a transformat şi ea într-un „paradis turistic”. Alături de taberele de refugiaţi, localnicilor nu le mai rămâne decât alternativa de a se muta în Colombo sau în altă localitate, ceea ce nu le oferă niciun mijloc de trai.

Dar autorităţilor locale nu le prea pasă de oameni. Banii primiţi de la comunitatea internaţională au fost cheltuiţi pe proiecte de amenajare a plajelor şi staţiunilor turistice. Toate acestea arată modul plin de cruzime în care profită cei bogaţi şi puternici de orice eveniment, inclusiv de cataclisme, pentru a-şi urma propriile interese.

În majoritatea zonelor afectate de tsunami, existau sate pescăreşti şi mici localităţi care acum au dispărut complet, fiind înlocuite de hoteluri şi staţiuni. „Curăţarea plajelor” prin măsurile abuzive care i-au împiedicat pe localnici să îşi reclădească locuinţele şi să îşi reia ocupaţiile tradiţionale, în majoritate bazate pe pescuit şi navigaţie, a fost denumită sugestiv „al doilea tsunami”. Ce ştie publicul occidental despre asta? Doar reclamele la eco-turism care îi îndeamnă să îşi petreacă vacanţele pe minunatele plaje „curate”.

Citiţi şi:

În spatele scandalului piraţilor din Somalia se află deşeuri toxice radioactive

Peste 7 milioane de morţi în Congo, pentru profitul corporaţiilor de telefonie mobilă

yogaesoteric
2 decembrie 2013