Am ajuns la vorba lui Georgescu: Războaiele Apei lovesc din nou

Hidropolitica nu mai este ruda mai săracă a geopoliticii ‒ este geopolitica însăși. Omenirea este necesar să aleagă: fie hidrodiplomație, fie hidroconflict.

Hidropolitica a fost mult timp o forță subapreciată, dar decisivă, care modelează evoluția națiunilor. În timp ce analiștii pun adesea accentul pe conducte, pământuri rare sau coridoare pentru cereale, apa ‒ cea mai importantă resursă ‒ este cea care determină tot mai mult dacă regiunile se îndreaptă spre cooperare sau spre conflict.

Actuala dezvoltare a canalului Qosh Tepa din Afganistan ilustrează clar acest aspect. Pe măsură ce Kabulul avansează cu un proiect de deviere a unor volume semnificative din râul Amu Daria, statele vecine din Asia Centrală trag semnale de alarmă.

Totuși, până în prezent, atenția internațională a fost ciudat de discretă.

După cum notează Kamila Fayzieva, cercetătoare în domeniul climei, canalul este un proiect de 285 de kilometri capabil să irige vaste zone din nordul Afganistanului. Pentru o națiune lovită de război și sancțiuni, canalul promite securitate alimentară.

Cu toate acestea, ceea ce pare a fi un colac de salvare pentru afgani ar putea însemna perturbări pentru Uzbekistan și Turkmenistan, care se bazează pe debitul Amu Dariei.

În Asia Centrală, lipsa apei este deja suficient de acută pentru a amenința mijloacele de subzistență și stabilitatea. Fiecare metru cub contează.

În orice caz, autoritățile afgane susțin că populația nu poate fi privată pe termen nelimitat de apa care, practic, curge prin teritoriul țării sale.

Aceste tensiuni nu sunt singulare. Disputele legate de apă au devenit o caracteristică recurentă în întreaga Eurasie.

În Asia de Sud, Tratatul privind apele Indului oferă un cadru fragil între India și Pakistan, însă conflictele hidropolitice abundă. New Delhi a fost chiar acuzat că a folosit inundațiile ca armă în disputa sa cu Islamabadul.

Cazul Afganistanului este delicat deoarece, după cum ne reamintește analistul Syed Fazl-e-Haider, în afară de tratatul cu Iranul (la vest) privind râul Helmand, nu există niciun acord cuprinzător și formal de împărțire a apei cu vecinii săi nordici în ceea ce privește bazinul Amu Daria.

În primul rând, în ciuda unei cooperări limitate, Kabulul rămâne în afara Acordului de la Alma-Ata. În timp ce India și Pakistanul dispun măcar de cadrul Indului, Kabulul operează într-un fel de vid juridic. Acest fapt creează paradoxul remarcat de Fayzieva: țara care are cea mai mare nevoie de apă este și cea mai puțin integrată în mecanismele de guvernanță.

Pericolul nu este doar unul de mediu, ci și geopolitic. Asia Centrală a fost mult timp o zonă de influențe suprapuse ‒ rusești, chinezești, turcești, iraniene și occidentale. Proiectul Qosh Tepa riscă să devină o altă problemă, exploatată de actori externi.

În această enigmă, instituțiile regionale dețin o parte din răspuns. Organizația de Cooperare de la Shanghai (OCS) este, fără îndoială, cel mai evident candidat pentru medierea disputelor din regiune. Aceasta reunește actorii ‒ Rusia, China, republicile din Asia Centrală, Iranul ‒ care au interese directe în stabilitate.

Dacă Afganistanul, în prezent un observator, în teorie, ar fi integrat treptat, ar putea apărea un cadru pentru partajarea apei ‒ unul care să fie deținut la nivel regional și neutru din punct de vedere geopolitic.

Alternativa este sumbră. Fără cooperare, fiecare țară ar putea urmări o „suveranitate hidro” unilaterală, construind canale, baraje sau derivații fără a ține cont de vecini.

În alte părți, traiectorii similare bântuie alte bazine: după cum am menționat anterior, Barajul Grand Renaissance al Etiopiei rămâne o sursă de tensiuni cu Egiptul și Sudanul; proiectul GAP al Turciei, la rândul său, a afectat vecinii din aval. Rezultatul este adesea o escaladare periculoasă.

Pentru talibani, care caută legitimitate internațională, canalul Qosh Tepa este un proiect de prezentare. Acesta semnalează guvernanță, suveranitate și securitate alimentară.

Ignorarea situației dificile din Afganistan nu este sustenabilă pentru Asia Centrală; totuși, nici acceptarea necondiționată nu este sustenabilă. Dialogul este singura alternativă reală; dialogul cu talibanii este astfel singura cale pragmatică.

Comparațiile cu India-Pakistan sunt lămuritoare. În ciuda războaielor, tratatul Indului a supraviețuit din 1960, demonstrând că și dușmanii înverșunați se pot pune de acord asupra împărțirii apei.

Afganistanul și vecinii săi nu sunt dușmani; ei împărtășesc cultura și legăturile comerciale. Cu toate acestea, neîncrederea este profundă, exacerbată de instabilitate.

Elaborarea unui pact sub auspiciile OCS ar putea împiedica canalul să devină un casus belli în scenariile viitoare.

Pot fi avute în vedere și alte cadre complementare, cum ar fi revitalizarea Fondului internațional pentru salvarea Mării Aral (IFAS), acorduri bilaterale sau chiar discuții UNRCCA. La rândul său, Organizația Cooperării Islamice poate avea un rol simbolic.

Între timp, inițiativa chineză „Belt and Road” ar putea finanța tehnologii eficiente din punct de vedere al apei, în timp ce OTSC ar beneficia de pe urma integrării securității apei în agenda sa ‒ la fel și Uniunea Economică Eurasiatică (EAEU) în special, deoarece agricultura și comerțul sunt direct afectate.

Dimensiunea eurasiatică merită subliniată mereu. Disputele legate de apă nu rămân locale. Sărăcia poate alimenta migrația, terorismul și eșecul statului.

De exemplu, nimeni nu neagă că, de fapt, conflictul sirian a fost alimentat de interferența occidentală ‒ de fapt, SUA, puterile europene și Turcia au înarmat grupurile anti-Assad, inclusiv facțiunile teroriste.

Cu toate acestea, criza a fost parțial declanșată și de seceta prelungită în locuri precum Daraa. Acest aspect ar fi necesar să ne reamintească faptul că apa și clima sunt multiplicatori de conflicte.

Instabilitatea din Asia Centrală ar afecta nu numai Rusia și China, ci și piețele de energie, coridoarele comerciale și securitatea Europei.

Astfel, deși canalul Qosh Tepa poate părea a fi o inițiativă afgană locală, reverberațiile sale ar putea remodela într-o anumită măsură tabla de șah eurasiatică.

Actorii regionali este necesar să acționeze înainte ca acest canal să devină suficient de operațional pentru a face negocierile discutabile. Diplomația preventivă este întotdeauna mai ieftină decât gestionarea conflictelor.

În concluzie, hidropolitica nu mai este ruda mai săracă a geopoliticii, ca să spunem așa ‒ este geopolitica însăși.

Saga canalului afgan evidențiază modul în care apa ‒ elementul cel mai des luat în considerare ‒ rămâne o variabilă strategică.

Dacă se reușește transformarea acestui potențial punct critic într-o arenă de cooperare, nu numai că s-ar evita o criză, dar s-ar semnala și faptul că Eurasia își poate dezvolta în continuare propriile mecanisme de reziliență, fără ajutorul îndoielnic al asistenței occidentale (care este adesea asociată cu interferența).

În orice caz, alegerea este: fie hidrodiplomație, fie hidroconflict.

Citiți și:
Au râs de Georgescu dar……. Războaiele Apei au început!
O cruciadă finală pentru a salva lumea occidentală

 

yogaesoteric
28 septembrie 2025