Analiza sistemică a prostiei omenești

 

Vă propunem în acest articol o abordare originală a prostiei din perspectivă sistemică, prin identificarea mecanismelor psihologice care conduc în final la exprimarea unor atitudini prostești, pe termen relativ scurt, dar și la forme avansate de imbecilitate umană vinovată.

Sunt de asemenea trecute în revistă analize ale unor autori preocupați de-a lungul timpului de formele agravate ale prostiei și de paradoxurile pe care aceasta le generează și le poate întreține în societatea umană. Fără a avea pretenția exhaustivității, studiul de față propune o viziune de profunzime în mecanismele psihologice ale prostiei, oferind publicului un minimum de instrumente cognitive cu ajutorul cărora prostia să poată fi interceptată acolo unde s-a înfiripat și persistă, dar și să poată fi îndepărtată din zona deciziilor de importanță socială majoră.

Despre prostie s-au scris și s-au spus multe de-a lungul timpului, uneori sugerând autocenzura extremă: „E mai bine să taci și să fii luat de prost decât să vorbești și să confirmi că ești”, Abraham Lincoln (1809-1865), alteori debordând de franchețe ironică: „Doar două lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, însă despre primul mai am îndoieli”, Albert Einstein (1879-1955).

Alte câteva exemple de exprimări aforismatice în legătură cu prostia, fără a urmări o cronologie anume, găsim la autorul celebrelor fabule, La Fontaine (1611-1695) – „Nimeni nu este atât de inteligent încât să poată convinge un prost că e prost”, la Anatole France (1844-1924) – „Chiar și atunci când e susținută de cincizeci de oameni, o prostie tot prostie rămâne” sau la Albert Camus (1913-1960) – „Prostia are talentul de a fi insistentă”.

Inconfundabilului Grigore Moisil (1906-1973) i se atribuie remarca – „Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil”, iar lui Petre Țuțea (1902-1991) aceea că „Proștii au o sculă care le ține loc de inteligență – șiretenia”.

În fine, dar nu în ultimul rând, de la Mark Twain (1835-1910) ne rămâne remarca genială pe care o putem verifica pe exemple nenumărate, mai ales astăzi: „Dreptul la prostie este protejat de constituție. Aceasta este garanția desfășurării libere a personalității”.

O definiție spontană și plină de substanță dată prostiei vom găsi la marele duhovnic al Sâmbetei de Sus, Arhim. Teofil Părăian (1929-2009) care, fiind întrebat de un tânăr dacă prostia este un păcat, îi răspunde: „Ba, dragul meu, prostia îi un mare năcaz!”.

„Nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este!”

În limba engleză prostia (stupidity) este asociată latinescului „stupere” care înseamnă stupefiere (ex. mirare, uimire, uluire etc.), toate „într-o lentoare până la încremenire”, cum ar spune Andrei Pleșu.

Tot de la Andrei Pleșu, care ținea în 2015 chiar o conferință despre prostie în Aula Magna a Universității „Ovidius” din Constanța, putem înțelege că prostia poate fi înțeleasă prin mai multe sensuri, anume pauper – referitor la persoană: precar, nenorocit, ticăloșit, sărac, plebeu, rândaș etc., sau sensul de degradare – nătâng, netot, tont, nerod, neghiob, nătărău, tăntălău, tâmpit, obtuz, zăpăcit etc. În mod izolat: idiot, imbecil (tratate ca aspecte clinice).

Un dialog despre prostie întreținut într-o emisiune televizată, între Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, pare să pornească de la paradoxul lui Socrate (469 -399 î.Hr.): „Știu că nu știu nimic și nici măcar asta nu știu!”, metaforă a relativizării oricărui înțeles, manieră specifică, de altfel filosofilor, de a se sustrage din eventuala bănuială că ar fi candidați la o formă de înțelegere prostească.

Cei care își propun o astfel de problematizare pot formula chiar un corolar la paradoxul lui Socrate, anume: Când îți arogi o știință, poți luneca pe panta prostiei. Probabil chiar protagoniștii amintiți și-au asumat acest posibil corolar, fapt care-l va determina pe G. Liiceanu să afirme: „Când vorbești despre prostie se presupune că te situezi în afara ei – tocmai aceasta este o formă de mare prostie!”, loc și rol asumat în acel dialog în care A. Pleșu ne asigură că: „Prostia este o condiție obișnuită a umanității, toți suntem proști din când în când – spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prostește, votăm prostește…”, recunoscând că „exhibarea inteligenței este o formă de prostie”, iar interlocutorul său va avansa sintagma: „Prostia ca încremenire în proiect: asumarea unei opțiuni fără a o mai supune vreodată unei critici” (G. Liiceanu), referindu-se, probabil, la doctrinele, prejudecățile și ideologiile totalitariste.

Ca arc peste timp, cu valoare anticipativă indiscutabilă a oricărei abordări televizate sau nu în tema legată de prostie, rămâne remarca: „Prostul cel mai prost este prostul alterat de filosofie” Lucian Blaga (1895-1961).

Întrebarea legitimă, atunci când vine vorba despre prostie, ar fi însă aceasta: este prostia absența inteligenței? Răspunsuri clare în acest sens vom găsi în cele mai diverse forme de enunț: „Oamenii inteligenți ating cote de prostie pe măsura inteligenței lor” (Alexandru Paleologu); „Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței” (Emil Cioran); „Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu” (Umberto Eco).

Cel care va da însă un verdict îngrijorător asupra relației dintre inteligență și prostie va fi Matthijs van Boxsel, autor al Enciclopediei prostiei (The Encyclopedia of Stupidity). Verdictul său arată că: „Nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este!”, verdict ce ar naște chiar un implacabil paradox al prostiei: „Cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai deștept!”.

Abordarea militară a lui Von Moltke: gradul de inteligență și atitudinea față de muncă. Leneșii inteligenți – cei mai buni comandanți

O ingenioasă clasificare a subordonaților săi, în funcție de prostie și lene, va face Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke (1800-1891, şeful Statului Major General al armatei prusace), care va evalua fiecare militar din subordine în funcție de două criterii: atitudinea față de muncă pe axa hărnicie-lene, respectiv gradul de inteligență pe axa inteligență-prostie.

Experimentul lui Von Moltke va trage următoarele concluzii în analiza celor patru cadrane rezultate:
Categoria A – Prost și leneș: nu creează probleme. Proștii leneși erau inofensivi, pe seama lor nu existau așteptări prea mari, erau deci, asimilabili;
Categoria B – Inteligent și harnic: Inteligenții harnici erau obsedați de micromanagement, pierzându-se în mărunțișuri, epuizându-se în inițiative fără importanță, dovedindu-se a fi lideri de slabă calitate;
Categoria C – Prost și harnic: Cea mai periculoasă categorie s-a dovedit a fi cea a proștilor harnici. Aceștia puteau avea inițiative prostești pe care tindeau să le ducă la bun sfârșit cu foarte mult zel, motiv pentru care era necesar să fie supravegheați. Necesitând astfel, resurse umane suplimentare, această categorie a fost îndepărtată;
Categoria D – Inteligent și leneș: Inteligenții leneși s-au dovedit a fi cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Aceștia erau suficient de inteligenți ca să știe ce este necesar să fie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut.

Abordarea psihologică. Proștii, deștepții și proștii deștepți

O încercare de a trata prostia din perspectivă psihologică o face Daniel David, profesor la UBB, Cluj-Napoca. Acesta consideră că prostia se referă la capacitatea scăzută de a realiza concordanţa între scopurile pe care ni le propunem şi mijloacele (intelectuale) de atingere a lor; aşadar, ea apare la interacţiunea dintre scopuri şi mijloacele de atingere a lor. În acest sens acesta propune chiar o formulă a prostiei și a inteligenței: P(prostia) = S(scopuri) ∩ M(mijloace).

În perspectiva elucidării caracterizării prostiei, Daniel David propune analiza tipologiilor umane după categoriile stabilite în baza acumulării de cunoștințe: prost, inteligent, novice, deștept.

Prostia/inteligența sunt evaluabile prin capacitatea de: a ne organiza mintal pentru a rezolva probleme şi/sau a descoperi probleme; a învăţa rapid şi eficient cunoştinţe noi. Categoria deștept/ novice se referă la cunoștințele acumulate.

Din analiză rezultă:
– inteligenți nu foarte deștepți (fără un volum mare de cunoștințe);
– „proşti deştepţi/experţi”, adică oameni cărora nu le prea funcţionează judecata rapid şi eficient, dar au un volum mare de cunoştinţe, obţinute prin muncă şi efort, care, punctual şi contextual, pot fi utilizate cu succes, ca expertiză, adesea rigidă, inflexibilă! (A nu se înțelege că orice expert e prost. Moliere spunea cu referire la această categorie că un prost învăţat este mai prost ca unul neînvăţat.)

Concluzia lui D. David este aceea că „Fiecare e necesar să fie încurajat să facă ceea ce poate face, fără să i se dea iluzii dincolo de zona proximei lui dezvoltări”.

Cine are însă abilitarea să facă asemenea încurajări și cine are judecata ultimă în ceea ce privește dezvoltarea potențialului unei persoane, în condițiile în care, așa cum spunea Matthijs van Boxsel (The Encyclopedia of Stupidity), „nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este”? Situație în care este posibil ca, pe măsură ce devii tot mai prost, să te crezi tot mai deștept!

Abordarea Cipolla: legile imbecilității umane

Deosebit de convins de pericolul pe care îl reprezintă prostia pentru umanitate, Carlo M. Cipolla (1922-2000) elaborează un studiu în care tratează cu multă aplecare și enunță legile fundamentale ale imbecilității umane.

Cipolla consideră proștii ca fiind „un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici reguli, dar care reușește să opereze în deplină armonie, fiind mai influent decât Mafia, complexul militar-industrial sau comunismul… una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii…”.

Prima lege fundamentală a imbecilității umane: „Numărul persoanelor imbecile în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea”.

A doua lege fundamentală a imbecilității umane: „Probabilitatea ca un anumit om să fie imbecil este independentă de orice altă însușire a respectivei persoane”.
Datorită acestei legi, afirmă mai departe Cipolla, „Natura reușește să mențină constant procentul de imbecili, indiferent de mărimea grupului în cauză!”. În sensul acestei legități, o consecință dusă in extremis conchide că: „Un procent dintre laureații Premiului Nobel sunt imbecili!”.

În perspectiva enunțării celei de-a treia legi a imbecilității umane, Cipolla categorisește întreaga populație după două axe, respectiv cea a individului și cea a grupului, pe criteriul pierdere/câștig. Astfel vor putea fi urmărite patru cadrane asociate neajutoraților – cei care pierd, dar aduc avantaje celorlalți, inteligenților – cei care câștigă dar aduc și celorlalți câștig, răufăcătorilor – cei care câștigă provocând celorlalți pierderi, și imbecililor – cei care pierd, provocând și celorlalți pierderi.

A treia lege fundamentală a imbecilității umane – Regula de Aur: „Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi altora, fără a câștiga nimic în schimb, uneori suferind chiar el pierderi de pe urma acțiunilor sale”.

O analiză de profunzime a imbecililor, dar și a răufăcătorilor va naște alte categorii deosebit de importante în deductibilitatea raționamentului lui Cipolla asupra celor patru categorii. Astfel, în funcție de pierderea sau câștigul personal sau de grup pe care le determină prin acțiunile lor, există răufăcători inteligenți, răufăcători imbecili, neajutorații imbecili și neajutorații inteligenți. Mai există și categoria super-imbecililor, a acelora care provoacă pierderi relativ mici grupului, însă inregistrează în plan personal pierderi enorme.

În perspectiva enunțării ultimelor două legi ale imbecilității, Cipolla ne avertizează: „Într-un sistem democratic, votul universal este principalul instrument de menținere a imbecililor printre cei influenți”.

A patra lege fundamentală a imbecilității umane: „Non-imbecilii vor uita mereu că, indiferent de moment, loc sau circumstanțe, a avea de-a face cu imbecilii se va dovedi o mare greșeală”.

A cincea lege fundamentală a imbecilității umane: „Imbecilul este cea mai periculoasă tipologie de persoană”.

Concluzia asupra tendințelor determinate în plan social de imbecilitatea umană este aceea că toate aceste comportamente se vor grupa în sensul alcătuirii celor două tendințe: bunăstare socială, sub acțiunea ponderată corespunzător a inteligenților, a răufăcătorilor inteligenți (răul asimilabil) și a neajutoraților inteligenți, și degradarea socială sub acțiunea ponderată corespunzător a răufăcătorilor imbecili, a imbecililor și a super-imbecililor.

Abordarea sistemică. Prostia scuzabilă și prostia vinovată

Viziunea sistemică asupra prostiei aduce în dezbatere:
• poziționarea persoanei în raport cu realitatea;
• identificarea prostiei prin feedback social.

Poziționarea persoanei în raport cu realitatea

Abordarea sistemică a prostiei din perspectiva poziționării persoanei în raport cu realitatea necesită extinderea studiului asupra aspectelor care țin de nivelul de conștiință, respectiv de conștiința morală, iar persoana este necesar să fie privită prin prisma calităților sale profund umane: înțelepciunea, smerenia, demnitatea, ascultarea, simțul ridicolului, respectul, simțul rușinii, recunoștința, blândețea, sinceritatea, înfrânarea, generozitatea, bunătatea, iertarea, compasiunea, loialitatea, conștiinciozitatea, mărinimia, încrederea, onestitatea, discernământul, răbdarea etc.

Toate aceste calități vor avea o directă legătură cu prostia, prin opusul lor putându-se identifica formele diverse manifeste ale acesteia: mărginirea spirituală, aroganța, înjosirea, încăpățânarea, căderea în ridicol, disprețul, nerușinarea, nerecunoștința, mânia, ipocrizia, extravaganța, zgârcenia, răutatea, respingerea, indiferența, infidelitatea, inconsecvența, egoismul, suspiciunea, înșelătoria, obtuzitatea, nervozitatea etc.

Întrucât conștiința de sine atinge un nivel înalt constituind un spațiu de conștiință, sunt necesare procese cognitive și de analiză valorică; comportamentul manifestat poartă amprenta educației și culturii spirituale, fiind guvernat de către o conștiință de nivel înalt. Atunci când oferta educațională este inadecvată iar sistemul de valori este îndoielnic, analiza valorică este alterată prin false modele, mimetism social și experimentarea unor emoții gregare. Lipsind cu desăvârșire educația spiritual-morală, conștiința de sine rămâne la un prag limitat, iar prostia se manifestă vizibil în aspectele comportamentale.

Considerația 1: Limitarea conștiinței duce la afectarea severă a capacităților spirituale, deci la patologie spirituală.
Considerația 2: Prostia este o extensie a patologiei spirituale.
Considerația 3: În această extensie, prostia se manifestă ca imposibilitate de a constitui un spațiu de conștiință.
Considerația 4: Prostia, ca extensie a patologiei spirituale, nu este încadrată în patologia clinică.
Considerația 5: Prostia, ca extensie a patologiei spirituale, poate fi identificată cu precădere la persoane sănătoase clinic cu preocupări intelectuale declarate sau fără asemenea preocupări.
Considerația 6: Relația prostiei cu sacrul – Acolo unde prostia proliferează, sacrul se retrage; prostia desacralizează (de aceea prostul nu are nimic sfânt pe lume).

Prostia desacralizează spațiul spiritual ontic prin:
– alterarea simțului estetic;
– agresarea bunului simț prin creații subculturale;
– promovarea la nivel de artă a kitsch-ului;
– pervertirea emoționalității estetice;
– impostură, asumarea unei false erudiții etc.

Identificarea prin feedback social

Abordarea sistemică a prostiei necesită feedback-ul social, ca răspuns la întrebarea: când știm că avem sau nu avem de-a face cu un prost? Indiciile unei asemenea stări de conștiință precară pot fi intuite în baza realității că, din perspectiva gravității și corijării ei, prostia este de două feluri:
• prostia scuzabilă;
• prostia vinovată.

Prostia scuzabilă:

– se manifestă preponderent pe germeni de inadecvare conjuncturală a aspectelor de viață; din acest motiv, toți putem avea uneori atitudini și comportamente prostești;
– este categoria de prostie care poate fi declanșată de către ispitele amintite mai sus în abordarea psihologică;
– presupune adeseori pierderea simțului ridicolului, înjosirea, suspiciunea, obtuzitatea, nervozitatea etc.;
– poate fi corijată prin metacogniție (atenție asupra propriului nivel intelectual);
– este graduală – dacă ar putea fi scalată, ar prezenta o porțiune de scală în care prostia doar se anunță că se va instala, cealaltă porțiune reprezentând prostia instalată („lucrătoare”) – de aici și speranța că ne putem reveni.

Prostia vinovată (prostia răutății umane):

– este prostia vanității, ipocriziei și vicleniei, prostia nerușinării și nerecunoștinței, prostia înșelătoriei, trădării și imposturii;
– în toate cazurile este caracterizată de mărginire spirituală;
– este cu precădere prostia omului inteligent lipsit de înțelepciune;
– nu se poate corija;
– în fiecare caz exhibă, este stridentă, zgomotoasă, insinuantă, insistentă, demonstrativă, se etalează, ține cu tot dinadinsul să nu treacă neobservată; din acest motiv poate fi identificată ușor și supusă oprobriului public, pentru a i se îngrădi accesul la deciziile sociale majore.

Concluzii: cum putem spera ca lumea să scape de proști

Deși în abordările filosofice ale prostiei prezentate aici se poate remarca doar modul ironic (care se vrea inteligent) de a vorbi despre prostie, al persoanelor citate, o abordare filosofică a prostiei necesită:
– înțelegerea sensurilor, adecvărilor și inadecvărilor existențiale;
– o viziune generală asupra condiției umane;
– stabilirea de categorii, semioze și semnificanți, conotații, denotații, implicații și subtilități etc.

Pe de altă parte, abordarea psihologică a prostiei necesită:
– înțelegerea mecanismelor gândirii;
– înțelegerea aspectelor caracteriale umane;
– înțelegerea pattern-urilor cognitive, emoționale și comportamentale și a modului lor de integrare axiologică.

Este de asemenea de așteptat ca o abordare psihologică să includă aspecte inferențiale ale sistemului de valori în identificarea și caracterizarea prostiei.

În ceea ce privește abordarea sistemică, aceasta poate releva aspectele profunde ale mecanismelor și proceselor ce au loc la nivelul conștiinței, locul și rolul educației, modelelor de viață, a sistemului de valori asumat la nivel de comportament, împotriva prostiei putându-se lupta numai prin educație și cultură, prin creșterea nivelului de conștiință.

În acest sens, oferind copiilor și tinerilor educație și modele moral-spirituale autentice am putea spera că vom putea scăpa lumea de proști.

Citiţi şi:

Crasa şi adeseori nebănuita boală a prostiei are întotdeauna leac (I)

Aforisme şi cugetări despre prostie şi despre alte defecte umane ce pot fi eliminate şi transcense prin practica yoga

 

yogaesoteric
25 aprilie 2020