Andrei Marga: Realitatea internațională

Viața internațională își continuă cursul amenințător. După ce pandemia din 2020 a încetat brusc să intereseze, pe scenă a intrat conflictul din Ucraina. În 2023, acestuia i s-au adăugat relansarea terorismului și a conflictului din Orientul Mijlociu. Nu demult, au început acțiuni militare dinspre Yemen și Liban și bombardamente în Siria și Irak. Noi conflicte se conturează la orizont. Realitatea devine una a încăierării, înarmările cresc, iar războiul intră în obișnuință.

Ceea ce se petrece acum este consecința multor evoluții. Pe fondul scindării lumii, un „nou feudalism” ocupă sferele vieții publice. Tot mai mulți inși de format minor și precar pregătiți ajung la decizii și agită deviza „războiului civilizațional”. Ei se reclamă din tradiții de libertate, dar cer zgomotos sancționarea celor de altă părere. „Corectitudinea politică” a leninismului este reluată uimitor tocmai de adversarii ei de odinioară. Se relativizează orice, iar noțiuni ca „stat de drept”, „democrație”, „globalizare”, „autoritarism”, „extremism”, „suveranitate”, „drept internațional” se aplică de-a valma. Se cultivă din nou clișee demult clasate, iar informațiile publice sunt tot mai vizibil controlate. Nu se caută explicații raționale ale evenimentelor, ci se perorează pe supoziții privind motivarea rivalilor. Europa pierde teren, iar criza europeană, ce părea depășită prin tratatele de aderare, revine și cere o abordare inovativă, cu totul alta decât cea împotmolită de azi. Propaganda noilor politruci este socotită cugetare, iar viitorul este colonizat de nesiguranță și teamă.

O percepere cu acuratețe a realității internaționale a devenit condiția ieșirii din conflicte. Ea presupune pliere lucidă la fapte. Care este de fapt realitatea?

Să aruncăm o privire în istoria recentă. Epoca postbelică a început prin considerarea în continuare a războiului ideologic ca substanță a istoriei contemporane. Doar că aceasta a fost echivalată cu „confruntarea dintre socialismul răsăritean și capitalismul occidental”. Apoi, din jurul lui 1990, a prevalat iluzia „sfârșitului istoriei” în democrația liberală și globalizarea de atunci. Din jurul anului 2010, s-a acceptat că trăim într-o lume a „pluralizării supraputerilor” – cu consecințe politice, sociale, culturale de rigoare. După 2021 s-a îmbrățișat vederea sumară a popperismului și s-a postulat că ne-am afla în mediul „confruntării dintre democrație și autoritarism”.

Se poate discuta pe cât sunt aceste diagnoze alimentate de realitate și cât rămân doar ideologii. Nimeni nu spune că ideologiile nu continuă să aibă pondere în istorie – în definitiv, oamenii se conduc și în funcție de idealuri și interese. Dar luarea precisă în seamă a faptelor, un realism al acestora, este mai indispensabil ca oricând.

În constelația de azi, „realismul politic”, reprezentat de John Mearsheimer (Chicago), Stephen Walt (Harvard) și de emulii lor germani, francezi, israelieni, se opune interpretărilor sufocate de ideologie și propune o abordare alternativă. Teza ei fecundă este luarea „preocupării de maximizare a puterii și a securității statelor” ca miez explicativ al evenimentelor de azi.

Sunt de părere că apelul de venire la fapte este binevenit. Consider însă că la realism în abordarea vieții internaționale mai este de lucrat, miezul său fiind mai complex decât ne spune teza. Argumentez aici ideea prin reconstrucția succintă a opticilor majore din viața internațională și din referințe specializate și prin articularea propriei explicații.

La o examinare dusă până la capăt, se poate constata că problematica actuală a relațiilor internaționale are în punctul ei de început comunicatul de la Shanghai (1972), care a modificat evoluția lumii. Mao Zedong a lansat atunci teza urcării Chinei – în virtutea mărimii populației, vastității teritoriale, vechimii istorice și a capacității unei societăți bazate pe egalitate de a-și mobiliza cetățenii – pe primul loc între țări (Selected Works (Opere selectate), Foreign Languages Press, Beijing, 1977). Și a modificării, desigur, în consecință a lumii. Richard Nixon era de părere că ordinea bipolară a lumii de după al Doilea Război Mondial colapsează, că se trece la o lume multipolară (1999: Victory without War (1999: Victorie fără război), Simon & Schuster, New York, 1988). Președintele american anticipa că se intră în lumea cu trei supraputeri – SUA, Rusia, China.

De la aceste vederi asupra evoluției lumii au plecat cei mai mulți. Helmut Schmidt considera că vom asista la democratizare și la triumful drepturilor fundamentale. Vor fi însă cu amestec, favorizat de noile tehnologii, în treburile interne ale statelor, cu reacții ale celor săraci, cu tensiuni religioase și cu opunerea unor țări față de supraputeri (Die Mächte der Zukunft (Puterile viitorului), Goldmann, München, 2006). Fostul cancelar federal era de părere că nu este cazul interferenței în relația rușilor și ucrainenilor, fiind vorba de o cultură străveche, comună celor două popoare.

Nemulțumit de ceea ce se petrecea în Ucraina, președintele Rusiei a anunțat la München, în 2007, cotitura în relațiile internaționale ale Rusiei. Vladimir Putin a acuzat că „în urma Războiului Rece au rămas stereotipuri ideologice, o morală dublă și alte indicii tipice ale gândirii de bloc din Războiul Rece”. Prăbușirea Uniunii Sovietice a dus la „o lume unipolară, cu amenințări noi”, cu „acțiuni unilaterale și ilegitime care au cauzat mai multe războaie și morți decât lumea divizată”. S-a intrat într-o lume cu „o aplicare aproape nelimitată, hipertrofiată a forței (Gewalt) – a forței militare, forță care prăbușește lumea într-un abis al conflictelor permanente”. Se trăiesc „efectele unei autoevaluări de sine exagerate, necontrolate”, se încalcă „principiile drepturilor popoarelor”, iar organizațiile internaționale și media au devenit „instrumente” (Steven Lee Myers, Putin. Der neue Tsar. Seine Politik – Sein Russland (Putin. Noul țar. Politica sa – Rusia sa), Orell Füssli, Zürich, 2016. Munchen 2007, p.412). În replică, ministrul american al Apărării și fostul șef al CIA, Robert Gates, a spus atunci că „un război rece a fost destul”. În același an, la Davos, Dmitri Medvedev declara: „Nu urmărim să constrângem pe cineva să iubească Rusia, dar nu vom admite ca cineva să-i provoace daune. Ne vom strădui ca respectul față de noi să merite, atât pentru cetățenii Rusiei, cât și pentru țară ca întreg”.

Ceea ce se petrecea în Ucraina a fost evident punctul de cotitură prin care Rusia a renunțat la alianța anilor nouăzeci cu Occidentul și s-a întors la concepția elaborată odinioară de Ivan Iljin. Aceasta a propus „renașterea Rusiei” pe patru piloni: proprietate, drepturi, stat robust, Biserică. Președintele Vladimir Putin a și adus un omagiu cunoscutului cugetător (Robert Nalbandov, Not by Bread Alone. Russian Foreign Policy under Putin (Nu numai cu pâine. Politica externă a Rusiei sub Putin), University of Nebraska Press, 2016, p.453), în contextul răcirii relației Rusiei cu SUA și Vestul.

În același timp, China a urcat continuu, condusă de convingerea că „era ce vine este una a atingerii țintelor mai puțin prin competiție și mai mult prin cooperare; puterile lumii sunt tot mai integrate ca urmare a globalizării și tot mai interesate să ia sub control împreună sursele de conflict”. Ea își propune să fie un „nou tip de supraputere (a new type of superpower)”, „avocat al multilateralismului și toleranței, în loc de unilateralism și excluziune”, „avocat al unității naționalismului și globalismului”, care „cooperează cu SUA pentru a face față provocărilor în economie, politică, energie și mediu în lume” în vederea „conducerii cooperative” a lumii. În interior, „China promovează un management modern caracterizat de transparență și good governance, care se deosebește de managementul democratic al Statelor Unite sau de sistemele tradițional centralizate autocratic. China nu este înclinată să admită lideri aleși direct de popor care să guverneze țara. În locul acestora, ea pune accent pe participarea publică și transparența guvernamentală crescândă”. În conceperea propriului progres, China pune accent pe „dezvoltare umană și reducerea decalajului dintre bogat și sărac” (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower (China în 2020. Un nou tip de superputere), Brookings Institution Press, Washington DC, 2011, p. 15-17). Pe acestea le ia drept cheie a dezvoltării cuprinzătoare.

În al doilea deceniu al secolului actual, a devenit tot mai limpede că în configurația lumii s-a trecut un prag. Teoreticieni francezi au lansat vorbirea despre „schimbarea echilibrului geopolitic”, odată cu „dependența lui de China”, despre „relativul declin al ordinii liberale” și despre „sfârșitul hegemoniei Occidentului” (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde (Către o nouă ordine mondială), Seuil, Paris, 2013). În acest context, Europa nu are cum să rămână în afara schimbărilor.

Fapt caracteristic este că, în noul context, relațiile internaționale, bazate pe respectul reglementărilor stabilite (rule-based system), sunt „confruntate cu provocări”. „Avem a face față unei perioade în care forțe aflate dincolo de restricționările oricărei ordini determină viitorul” (Henry Kissinger, World Order (Ordinea mondială), Penguin, New York, 2014). Dacă ordinea lumii constă din reguli stabilite prin acorduri și apărate de forțele cele mai mari, atunci „principiile păcii westfalice” revin în actualitate. Este evidență însă că, „spre a fi sustenabil, orice sistem al ordinii lumii este necesar să fie acceptat ca just – nu doar de lideri, ci și de către cetățeni.” (p. 8). Nici ordinea fără libertăți nu rezistă, dar nici libertățile fără ordine nu se pot menține. Reperul au a-l da, de fiecare dată, nu criteriile și conceptele venite dintr-o ideologie sau alta, ci situația și opțiunile cetățenilor țărilor respective.

Mai recent, consilieri ai Casei Albe, care s-au opus în 2008 invitării Ucrainei în NATO, consideră că „ordinea liberală este în declin” (Richard Haass, The World. A Brief Introduction (Lumea. O scurtă introducere), Penguin, New York, 2021), că va avea loc nu doar „asertarea identităților naționale”, ci și „reemergența naționalismului etnocentric”. Astfel că, din multe direcții, sporește nevoia reorganizării relațiilor internaționale și a cooperării statelor.

Pe urmele lui Paul M. Kennedy (The Rise and Fall of the Great Power (Ascensiunea și decăderea unei mari puteri), 1987), teoreticieni americani propun tot mai mult înțelegerea a ceea ce se petrece astăzi prin analogie cu trecutul – cu, de exemplu, perioada 1930-1945, cu istoria imperiilor olandez și a celui britanic, a dinastiilor chineze. Istoria s-ar desfășura în „cicluri ale ascensiunii și prăbușirii”, încât „niciun sistem de guvernare, niciun sistem economic, nicio monedă și niciun imperiu nu durează veșnic” (Ray Dalio, Principles for Dealing with the Changing World Order (Principii pentru a face față schimbării ordinii mondiale), Simon & Schuster, New York, 2021, p.16). Ca urmare, ar fi indispensabile lărgirea perspectivei, căci, ca oameni, trăim inevitabil în fragmente ale realității, și asumarea faptului că alții trăiesc diferit de noi. „Am ajuns la convingerea că în istorie există numai un număr limitat de tipuri de personalitate. Acestea propun un efectiv limitat de căi, care duc într-un număr limitat de situații, încât rezultă un efectiv limitat de evoluții ce se repetă în cursul istoriei. Actorii sunt doar altfel costumați, vorbesc alte limbi și se servesc de alte tehnologii” (p. 20). În orice caz, toleranța la diferențele dintre oameni a devenit imperativă.

Pe bună dreptate, teoreticieni italieni argumentează că este timpul unei aduceri la zi a vederilor. Este nevoie să se ia în seamă nu doar „maeștrii” direcției actuale a evenimentelor, care reduc democrația la o „tehnologie a puterii” și o strivesc practic, ci și opiniile celor care au conceput democrația și au talonat-o în cultura lumii (Renzo Giorgetti, Il Nuovissimo Ordine Mondiale (Noua Ordine Mondială), Passagio al Bosco, 2022). A venit timpul culturii largi în democrație, conștientizând condițiile în care a câștigat terenul și restabilind-o în sensul genuin, propriu.

Cunoașterea trecutului, dar și perceperea faptelor noi ale istoriei, sunt astăzi condiții ale civilizației. Pe cursul vieții internaționale suntem, neîndoielnic, într-o lume a „maximizării puterii și a securității”, cum ne spune „realismul politic” de azi. Dar este și o lume a culturilor de istorie lungă, a apărării identității, a promovării suveranității, în care pretenția unei singure forme de democrație nu are cum să fie democratică.

Astăzi este de distins, în orice caz, între descrieri ale situației în care s-a ajuns în relațiile internaționale, soluții la dificultățile existente și explicații (vezi Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017, ediția a doua 2023). Ca descriere, socotesc adecvată diagnoza „geometriei variabile a supraputerilor” – lumea este sub conducerea supraputerilor economice (SUA, China), politice (SUA, China, Rusia), militare (SUA, Rusia, China) și culturale (SUA, China, Europa), din interacțiunile cărora, precum și din interacțiunile puterilor și națiunilor, rezultă faptele istoriei de azi. Ca soluție, susțin că suveranitatea națională nu este un formalism retoric, ci include aspecte eminamente economice, juridice și culturale care se cer puse în relief și precizate. Suveranitatea națională cuprinde azi, de asemenea, suveranitatea asupra teritoriilor înstrăinate prin încălcarea ei. În definitiv, nici încheierea prin tratate asiguratoare a celui de al Doilea Război Mondial și a „războiului rece” nu va putea fi amânată la nesfârșit, fără noi conflicte.

În conceperea relațiilor internaționale, apar, în orice caz, optica interacționismului reflexiv, care își ia ca punct de plecare nevoia afirmării de sine a națiunilor, fără a deveni autarhice, și de deschidere spre lume, fără ca acestea să-și piardă rădăcinile. Maxima viziunii pe care o promovez este: „Să interacționăm în lumea timpului nostru, luând decizii informate și competente, în care să ne exprimăm noi înșine, luând în seamă și considerând consecințele”.

Miezul istoriei contemporane nu se reduce astfel la „maximizarea puterii și securității”, oricât de realistă este această explicație. Adâncind-o, față de inteligenta și stimulativa pentru reflecție formulă a lui John Mearsheimer, apăr formula: „Miezul istoriei contemporane este preocuparea pentru suveranitate, maximizare a puterii și securității proprii”. Iată, rezumate, și câteva argumente.

Identitatea culturală joacă un rol incomparabil mai mare decât admit „tehnologiile puterii” și propaganda din zilele noastre. Nu poți, de pildă, separa Statele Unite de cultura libertății, nici China de moștenirea confucianismului, nici Rusia de patriotism, nici Europa de moștenirea ei iudeo-creștină.

Multe țări și popoare luptă azi pentru suveranitatea proprie. Această luptă creează evenimente care formează istoria anilor noștri. A o recunoaște ține de normalitate.

Istoria de sub privirile noastre nu se reduce, desigur, la confruntări de ideologii. Cine nu a observat că președintele chinez a fost cel care a pledat la San Francisco pentru liberalizarea relațiilor internaționale? Cine își închipuia că președintele american va negocia, cum a făcut-o nu demult, sub portretul lui Ho Chi Minh? Această istorie nu se reduce nici la suveranitate luată doar ca lozincă, fără elaborare, într-o lume a interacțiunilor mai dense ca oricând.

Dar tradițiile ce conferă identitate popoarelor și țărilor, proiecțiile acestora ale viitorului propriu, valorile pe care le îmbrățișează și voința lor rămân, vrem-nu vrem, parte a istoriei. Și, firește, a explicației de care este nevoie, dacă se vrea să fim la nivelul a ceea ce se petrece.

Autor: Andrei Marga

Citiți și:
Suveranitatea națională ca reper
Suveranitatea națională în Europa de azi

 

yogaesoteric
19 februarie 2024