Andrei Marga: Revolta din 2024 și reconstrucția statului

În România, protestele continuă. După cei din sectoare publice, al educației și al sănătății, funcționari publici și polițiști, oameni din domenii vitale, fermieri și transportatori se unesc într-o revoltă care infirmă decizii și decidenți și ridică întrebări privind statul. Faptul că cei care decid improvizează explicații și nu discută cu protestatarii, sau au început să confecționeze „exponenți” ai acestora, ridică alte întrebări.

România și-a asigurat, în mod îmbucurător, încă la sfârșitul secolului anterior, o constituție bazată pe drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului, pluralism politic, alegerea reprezentanților și intrarea în alianțe asiguratoare. Dar chiar în aceste condiții, se comit abuzuri și erori, iar originea lor devine clară pentru tot mai mulți cetățeni.

Nu ai cum să nu observi că libertățile au fost înțelese sumar, ca însușire a orice cu orice mijloc, privatizarea s-a aplicat ca devalizare a avuției publice, cooperarea internațională ca afacere între inși, iar securitatea națională ca vânzare a orice cade sub mână. Pe acest fundal, cu președinte și guverne depășite de rol și cu partide convertite adesea în alaiuri, România a fost adusă în ultimele două decenii într-o situație singulară în Europa: traiul cotidian pe împrumut, cea mai mare îndatorare din istorie, sărăcie record pe continent, mortalitatea cea mai ridicată în pandemie, apelul la cultură redus, educație mai slabă. Destul să examinezi indicatorii și-ți dai seama de gravitatea situației.

Democrația restabilită salutar în 1989 a slăbit continuu, încât soarta cetățeanului simplu contează tot mai puțin. Revoltații acestor zile au și acuzat nenumărate aberații la care s-a ajuns. De pildă, fermierul indigen vinde producția de floarea soarelui cu 1,5 lei kg, în vreme ce cumpără sămânța cu 100 lei kg. Ecuația „3 litri lapte = 1 litru de apă” este emblematică. Fiscalitatea sugrumă în fașă întreprinderile. Creditarea și subvențiile agriculturii sunt slabe, astfel că agricultorii sunt aruncați fără sprijin în competiții care-i înghit. Deversarea de produse ucrainene fără taxare afectează piața internă. O țară cu țiței vinde combustibilul mai scump cetățenilor săi. Ocolirea realităților, spusul situației pe sfert, dacă nu chiar falsificări „între amici”, decidenții le iau ca rezolvări. Un fapt istoric tulburător încoronează declinul: pentru prima oară în istorie, România nu-și mai produce hrana de zi cu zi și importă masiv cereale, legume, carne, ouă, lapte pentru consum curent.

Rareori protestatarii au făcut declarații mai la obiect. Dintre adevăruri nu au ocolit diletantismul decidenților, înflorirea ciocoismului, trădarea reprezentanților. Tot mai mulți concetățeni semnalează că în țară mai nimic nu funcționează normal. Economia înoată în amatorism, comerțul în pierderi, educația, cercetarea și creația în vorbe, sănătatea în promisiuni. Abordările „oficiale” sunt paralele cu nevoile.

Ar fi de bun simț să se ia acum de pe umerii fermierilor și transportatorilor poverile și aberațiile care i-au făcut să se revolte. Dar, în loc să rezolve probleme, autoritățile recurg, mai strident ca oricând, la analogii și argumente ce cad la o examinare simplă.

Bunăoară, că și în alte țări sunt nemulțumiri. Sunt, desigur, numai că restanțele și pierderile la care a dus gestiunea coruptă a bunurilor publice sunt mai mari azi la Carpați, neajunsurile mai adânci, abuzurile oricâte.

Țara trăiește cotidian pe împrumuturi, dar, se replică de către decidenți, și alții au datorii mari. Numai că alții au și premise mai pregătite de a-și lichida datoriile.

România dă emigrația cea mai mare dintr-o țară a lumii în condiții de pace, iar oamenii și-au găsit mulțumirea în alte țări. Numai că, în orice țară din care se emigrează, poverile devin mai mari pentru cei care rămân. Acea țară pierde oricum durabil, căci emigrează oameni cu pregătire și inițiativă. Forța care a emigrat nu s-a putut înlocui nici la noi, iar economia nu s-a echilibrat.

La graniță este război și am avea nevoie, se spune, de paciență. Faptul că inși săraci în competență, dar ajunși la decizii, invocă războiul ca justificare a situației în care au adus România, le atestă și mai mult precaritatea. În definitiv, nimeni nu i-a forțat la decizii adoptate fără dezbatere, care sacrifică interesul public.

Țara ar avea creștere economică remarcabilă. Ea există, firește, dar ar fi de văzut ce atinge. Fructele creșterii sunt puțin perceptibile câtă vreme o treime din populație trăiește la limita sărăciei.

Nu ne-ar lăsa Comisia Europeană să facem ce este mai bine, spun decidenții. Desigur, mai nimeni nu vede clarviziune la actuala Comisie Europeană și nu poate contesta ceea ce juriștii din diferite țări observă ‒ că hotărârile Consiliului European nu au legitimitate. Se și văd roadele deciziilor în recesiunile, irosirea de resurse și nemulțumirile de pe continent. Dar nimeni nu a împiedicat o țară să-și ia deciziile adecvate.

Un alt argument fals este acela că actualii guvernanți ar avea soluții, doar să fie lăsați în pace. Este ceea ce se pretinde de două decenii, iar eșecul este mereu după colț. Din tot ce au promis „guvernele” instalate de autoritarismul incult al Cotrocenilor nu s-a rezolvat nimic ‒ nici investiții, nici valorificarea produselor proprii, nici fiscalizarea, nici stabilizarea financiară, nici legile justiției, nici legea salarizării, nici legea pensiilor, nici legea educației, nici legislația sănătății, nici legea securității naționale. Măsurile adoptate nu țin de statul de drept democratic și cooperativ și sacrifică viața cetățeanului.

Un refren frecvent este acela că în proteste intervin opinii politice. Acestea intervin, firește. Dar așa puțin se înțelege că oricare cetățean are voie să exprime astfel de opinii? Și că o opinie se combate, la rigoare, cu probe, nu cu imprecația că cel care se exprimă este partizanul cuiva?

Și mai ridicolă este perorația că prin proteste se servesc puteri străine. În anii cincizeci, se atacau oameni devotați țării pentru că ar fi ai „imperialismului”. Acum, se atacă oameni care își spun cuvântul despre nefericirile produse de diletanți ajunși la decizii, cum că ar fi ai unor țări din Răsărit. Absurd, acum, ca și atunci! Nu se înțelege că, în orice țară, de situație răspund, înaintea oricui, cei care decid. Nu se înțelege nici că sunt libertăți și drepturi și că a discuta stările de fapt este o responsabilitate cetățenească. Nu se înțelege că „extremismul” ce se acuză emfatic din amvoane compromise de ignoranță și rea credință este rezultatul decidenților actuali.

Am analizat de câte ori a fost nevoie rădăcinile crizelor (mai recent în volumul Emanciparea României, 2023), în mod sistematic, plecând de la fapte, luând în seamă schimbarea lumii și folosind științele sociale de astăzi. Am argumentat public, deja cu ani în urmă, că în România s-a instalat un regim în care decid soarta celorlalți inși slab pregătiți și lipsiți de valoare ‒ un regim prostocratic; că „statul este avariat” de cei care l-au controlat în ultimele decenii; că s-a ajuns, în practica constituțională, la o „președinție africană” de acum vreo patru decenii, obtuză și ruptă de viața cetățenilor; că România are alte nevoi și interese și nu are ce căuta în conflictul din Ucraina; că ar fi cazul ca legislația să ia o cu totul altă direcție. Din nefericire, niciuna dintre evaluări nu s-a învechit.

Am spus și în guvernele din care am făcut parte ‒ România are nevoie de „reconstrucție”, începând cu statul propriu. Orice altceva este prea puțin. Mai concret, legile au lacune ținând de viziune și de calitatea elaborării juridice și au nevoie de transformare în lumina unor legi ale reconstruirii. Ar fi de început, cum am mai arătat, cu legea abordării bunurilor naționale, care să pună capăt jafului și să restaureze controlul public asupra resurselor în condițiile respectului proprietății private și democrației. Ar fi de continuat cu legea interesului public, care să împiedice abuzurile. Ar fi de mers mai departe cu legea meritocrației și a concursurilor, în care să conteze capacitatea celui care întreprinde și muncește. Ar fi de înaintat cu legea protecției naturii de care se bucură țara. Ar fi de încheiat acest prim pachet cu legea valorificării, în interesul cetățenilor, a poziției României ca parte a Uniunii Europene, a alianței Nord-Atlantice și a parteneriatelor.

Ce este de făcut, însă, imediat, în fața revoltei?

Nu există soluție cu o singură variabilă în crizele în care a fost adusă România. Dar dacă este să sintetizez, atunci spun că se cer abolite de îndată blocajele. Ele nu sunt oarecari.

România a ajuns o societate cu un aparat de supraveghetori și de băgători de seamă mult supradimensionat. El nu se poate susține și menține producerea de bunuri sub nevoi. Nu mai amintesc continua umflare a acestui aparat printr-o pilăraie fără seamăn. Securismul controlează societatea prin firme și funcții, dar și prin protocoale fără analog în vreo democrație și prin trepăduși plasați să creeze confuzii, la orice mijire de speranță. Instituțiile de forță urmăresc persoane, în loc să apere ordinea democratică. Ard oameni, au loc accidente și crime oribile, se încalcă legi și nimeni nu răspunde sau o fac acari la nimereală.

Veniturile sunt disproporționate în raport cu prestația unora, iar indemnizațiile speciale spun totul. Lupta pentru performanțe a fost înlocuită cu lupta pentru aranjarea în funcții deloc productive. Justiția este lăsată în mâna unui ins, care o și instrumentează, numind procurori și judecători, în loc ca aceasta să depindă doar de decizii ale instituțiilor publice. Cetățeanul merituos este disprețuit, ciocoii noi și șmecherașii care duc cu vorba fac regula. Ce a ieșit din acestea a arătat, într-o metaforă grăitoare, fie și disgrațioasă, cel mai profilat prozator al acestor decenii, D.R. Popescu: reușite chinuite, o „pârțăgărie”, în care minciuna și răsturnata ierarhie a valorilor se lăfăie.

Competițiile firești au fost înlocuite cu feude chiar în instituțiile publice. Nu se mai discută legi și nici decizii cruciale ‒ ele se rezervă unor inși. Funcțiile publice sunt exercitate ca proprietăți. Politica a devenit ritualul majorităților mecanice. Administrațiile, băncile, universitățile, instituțiile funcționează ca feude. Prin concursuri trucate, se reproduc coterii, rude, familii pe scară fără egal în istorie.

„Aranjamentul bate copios regulamentul”, spune exact un ierarh. Falsificarea a devenit premisă de viață într-o neofeudalizare ce contrastează cu europenitatea invocată ca paravan.

Decidenții caută să se justifice nu prin rezolvarea de probleme ale cetățenilor, ci în capitale, la ambasade, la firme multinaționale. Știind pesemne ce au oblăduit, președinții recenți au spus, unul, că statul român a devenit „stat mafiot”, celălalt, „stat eșuat”. Sub bagheta lor s-a ajuns de fapt la un „stat avariat” (A. Marga, Statul actual, 2021). Și în cazul României așteptarea ca rezolvările să vină de la alții, din afară, duce vizibil la cleptocrație și la dominația din exterior ‒ cu toate implicațiile.

Nu este dezvoltare astăzi fără ca statul național să se asume pe sine competent și în cadrul unei democrații curate. Statul român se cere reconstruit prin debirocratizare, defeudalizare, democratizare. În spațiul aflat la dispoziție, enumăr, doar, câțiva pași de primă instanță.

Bunăoară, în condițiile presiunii asupra întreprinderilor mici și mijlocii, este stringentă apărarea acestora prin legislație și politici adecvate. România le datorează lor principalele resurse și are viitor doar împreună cu ele. Un partid nou, al întreprinzătorilor mici și mijlocii, se dovedește mai necesar ca oricând.

Este stringentă revenirea la dezbaterea publică a ceea ce este de interes public ‒ buget al țării și proiecte de legi, înainte de toate ‒ și la alegeri pe bază de proiecte în interes public. Într-o lume intrată în transformări, nu este securitate națională fără ca cetățenii să-și spună răspicat părerea și fără decidenți calificați și responsabili.

Niciunul dintre cei care cochetează azi cu candidatura la conducere nu are nici cunoașterea, nici pregătirea, nici cultura organizării și nici viziunea care să rezolve problemele României. În statele care s-au reconstruit cu succes, capacitățile de a examina lucid prezentul, de a reconstitui cu acuratețe istoria și de a proiecta responsabil viitorul au mers mână în mână. Aceste capacități nu sunt la vreun candidat.

Pentru scăzuta exigență profesională și civică față de cei care decid și acomodarea cu neajunsurile generate de aceștia, cetățenii României plătesc deja prea mult. Este ora proiectelor eliberate de presiunea la reproducerea inșilor mimetici, în stare doar să citească ce li se scrie pe foi anoste. Rămâne acută nevoia identificării printre cetățeni a personalităților efective, care au fost capabile să se construiască pe sine și să construiască în realitate. Este acum ora asociațiilor profesionale, a revenirii organizațiilor în rolul lor democratic și a angajării transformărilor.

Șansa României este să aparțină lumii libere, care pune în valoare calitatea de cetățean. Dar această șansă se irosește dacă se mai lasă în mâna decidenților care au adus țara în situația de azi. Iar cu avariile deja produse în arhitectura statului și cu tectonica ce se anunță în viața lumii, noi valuri de nemulțumire și revolte vor jalona anii ce vin.

Autor: Andrei Marga

Citiți și:
Andrei Marga: Proiect de pace durabilă
Andrei Marga: Către predemocrație?
Andrei Marga: Forțarea noțiunilor

 

yogaesoteric
10 aprilie 2024