Antisemitism și controversa privind antidoturile sale

Vechea Europă a descoperit recent că e bolnavă rău. Iar boala se numeşte antisemitism. Ura faţă de evrei a luat în vest proporţii alarmante chiar şi pentru observatori placizi. Iar antidotul perfect nu se întrevede. Iar cel propus în disperare de cauză în Germania e controversat, constată Petre M. Iancu pe Deutsche Welle.

Un incendiu devastator a pustiit într-una din ultimele nopţi ale anului trecut magazinul parizian Hyper Casher. Provocând pagube considerabile, flăcările, deloc întâmplător, de bună seamă, au cuprins clădirea chiar în ziua comemorării atacului care a avut loc exact acum trei ani asupra aceleaşi alimentare evreieşti. În cursul agresiunii, teroristul islamist Amedy Coulibaly luase ostateci şi omorâse cu sânge rece nu mai puţin de cinci oameni nevinovaţi. Baia de sânge de la magazin, stopată într-un târziu de forţele de ordine franceze prin împuşcarea teroristului, s-a produs aproape concomitent cu măcelul şi mai amplu, săvârşit de alţi terorişti islamişti, la revista satirică pariziană Charlie Hebdo. Înainte de incendiul recent au apărut, la trei ianuarie 2017, zvastici pictate pe pereţii magazinului.

Nu este, desigur, singura mostră şocantă de antisemitism manifestată în ultima vreme în Franţa. Oficialităţile le-au condamnat fără echivoc, pe toate, regretând emigrările miilor de evrei francezi care şi-au luat lumea în cap din pricina asasinatelor antisemite ale ultimilor ani şi a tăcerii unei ample părţi a presei în reacţie la ele. De pildă la aruncarea de la fereastra propriului apartament a unei femei atacate de un musulman scandând lozinci iudeofobe în timp ce o tortura şi o azvârlea de la etaj.

Autorităţile par însă neputincioase în încercările de a le zăgăzui. Dacă ura teroriştilor pe caricaturi şi caricaturişti ridiculizându-l pe profet pare multora lesne de înţeles, deşi de nejustificat, alte aspecte ale vieţii interioare a extremiştilor sunt mai greu de lămurit. În fapt, mulţi europeni şi mai cu seamă stânga europeană, se raportează la vrăjmăşia radicală manifestată nu doar de islamişti, ci şi de musulmani de rând imigraţi în Europa, împotriva evreilor ca şi cum ar fi incomprehensibilă. Or, nu e.

Iniţiativa CDU, prin care se solicită guvernului de stânga al landului Berlin să ceară în camera superioară a Parlamentului modificarea legislaţiei într-o ţară ca Germania, în care fie şi doar trecutul nazist face absolut inacceptabil antisemitismul, este, indiscutabil, salutară. S-a spus şi se susţine frecvent, că evreii europeni ar fi victime (involuntare) ale urii iscate în apreciabile segmente ale populaţiilor musulmane imigrate în Occident de situaţia din Orientul Apropiat şi de litigiul israeliano-palestinian. La Berlin, clasa politică s-a arătat, recent, puternic şocată de incendierea de steaguri şi distrugerea de simboluri evreieşti, în semn de protest împotriva deciziei preşedintelui american de a transpune o rezoluţie a Congresului, de recunoaştere a Ierusalimului drept capitală a Israelului.

În reacţie, creştin-democraţii din Parlamentul regional berlinez au revendicat modificarea codului penal şi pedepsirea incendierii de simboluri străine sau religioase, inclusiv evreieşti, precum „steaua lui David“, stema drapelului israelian, numită, în originalul ebraic, „scutul lui David“. Iniţiativa CDU, prin care se solicită guvernului de stânga al landului Berlin să ceară în camera superioară a Parlamentului modificarea legislaţiei într-o ţară ca Germania, în care fie şi doar trecutul nazist face absolut inacceptabil antisemitismul, este, indiscutabil, salutară.

În fond, ea semnalizează că la Berlin începe, încetul cu încetul, să se înţeleagă şi amploarea antisemitismului şi acuta nevoie a trecerii la combaterea şi îngrădirea acestui fenomen. Unul sporit şi intensificat în ultimii ani nu doar de masiva imigrare din ţări în care antisemitismul e politică de stat, ci şi de joncţiunea unor părţi ale acestei imigraţii cu apreciabile segmente ale extremismului de stânga şi de dreapta.

Dar cât de eficiente sunt oare modificările legislative şi măsurile de coerciţie? Şi cât de bine s-a înţeles oare natura antisemitismului, a cărui contracarare, când acest efort n-a stârnit indiferenţă ori ostilitate, s-a expediat iresponsabil, lăsată fiind, adesea, în ultimele decenii, doar pe seama comunităţilor evreieşti?

Explicaţia favorită pentru ceea ce s-a numit „noul antisemitism“, în speţă trimiterea la consecinţele conflictului israeliano-arab, e demonstrabil insuficientă. În fond, antisemitismul n-are nevoie de pretexte.

S-a spus, nu fără îndreptăţire, în epoca în care, alcătuind sâmburele ideologiei hitleriste, ura faţă de evrei risca să dea în clocot şi peste ocean, că antisemitismul e o tulburare psihică, o nevroză sau poate chiar o afecţiune psihotică. Îmi pare cert demult, pe când scriam despre ceea ce am calificat, în anii 90, drept „antisemitism sintetic“, spre a defini tendinţa pronunţată spre joncţiune a urilor, de provenienţă ideologică diversă, faţă de evrei, că e vorba de o boală extrem de insidioasă şi de periculoasă. Una, care dispune de toate ingredientele spre a deveni, dacă rămâne mult timp necombătută eficient, o molimă, ba chiar o pandemie veritabilă.

Exact acest lucru s-a petrecut în anii ʼ30 ai veacului trecut, nu în ultimul rând în România. Acelaşi pericol confruntă vestul. Unde, în curţile şcolilor germane, „Du Jude!” (evreule/ jidane!) a devenit, vai, o înjurătură la modă.

E adevărat că împotriva antisemitismului nu s-au descoperit încă panacee. În ecou la acest fenomen catalizat de înmulţirea fără precedent a numărului de elevi din familii de migranţi provenind dintr-o lume arabă în care, potrivit ONU, 25 la sută din populaţie e analfabetă, iar cealaltă parte e tributară unor manuale şcolare virulent iudeofobe, elita politică germană a propus contramăsuri. De pildă recomandarea lăudabilă a expulzării imigranţilor care instigă la ură antisemită. Şi introducerea obligatorie, în şcoli, a vizitelor educative în fostele lagăre de concentrare şi exterminare naziste. Ambele propuneri au stârnit o vie opoziţie, în ideea că ar trebui respinse orice demersuri calificate drept „populiste”, precum mazilirile, iar constrângerile de tipul vizitelor de îndoctrinare prescrise de regimul comunist românesc la Doftana n-ar avea urmarea scontată, ci, la rigoare, efectul contrar.

E adevărat că împotriva antisemitismului nu s-au descoperit încă panacee. Dar aprigul şi categoricul refuz al celor două măsuri nu e mai puţin problematic decât perpetuarea pasivităţii în faţa unei primejdii mortale pentru democraţiile liberale.

Acest refuz ignoră faptul că nu e democraţia ca un stat totalitar, a cărui îndoctrinare e detestată instinctiv, că măsurile adoptate până acum s-au dovedit ineficiente şi prea puţin sistematice şi că şi coerciţia are justificarea ei. De pildă în a sili părinţii să-şi trimită copiii la şcoală. Dacă, fireşte, constrângerea cu pricina, departe de a fi un instrument izolat, e flancată, educativ, judicios.

Citiți și:

Creând «opinia publică»: «Personalitatea autoritară». Bogeyman şi Biroul pentru Servicii Strategice (OSS)

Evreii nu sunt speciali
 

yogaesoteric
22 mai 2018