de Michael Nicholas Blaga
Motto:
„Winston s-a înroşit şi s-a încruntat şi, cu cât făcea asta mai mult, cu atât mai larg zâmbea Stalin. În final, Stalin a izbucnit într-un râs zgomotos şi, pentru prima oară în trei zile, am văzut lumină. Am ţinut-o aşa până când Stalin ajunsese să râdă cu mine şi atunci l-am numit «Unchiul Joe». M-ar fi catalogat drept obraznic cu o zi înainte, dar, în ziua aceea, el a râs şi a venit la mine şi mi-a strâns mîna. Din acel moment, relaţiile noastre au devenit personale… Am discutat ca bărbaţi, şi ca fraţi.”
(Franklin Delano Roosevelt)
„Acolo am stat cu marele urs RUS de o parte – el, cu labele întinse – şi, de cealaltă parte, marele zimbru AMERICAN şi, între ei doi, şedea sărmanul măgăruş ENGLEZ.”
(Winston Churchill)
„Rusia a fost, este şi va continua să fie o mare putere în Europa. Calităţile deosebite ale poporului rus au rămas aceleaşi, independent de ideologia guvernului comunist, dar, în prezent, ideologia comunistă a acţionat ca un liant care a ţinut unită această vastă federaţie multinaţională. Totuşi, nu ideologia, ci raţiunile de stat sunt cele care au jucat rolul principal.”
(Charles de Gaulle)
Am ales drept motto la acest articol impresii de culise ale liderilor Naţiunilor Unite la întâlnirea lor la nivel înalt de la Teheran, din 1943. Cititorul din România nu va găsi aceste impresii în niciunul din documentele oficiale ale acelei conferinţe tripartite dintre Roosevelt, Stalin şi Churchill. Dar acestea aruncă o lumină nebănuită asupra atmosferei de la masa verde a tratativelor.
Tot acolo, la Teheran, spre consternarea lui Churchill, preşedintele Roosevelt a acceptat invitaţia lui Stalin de a fi găzduit în clădirea ambasadei URSS – vezi, Doamne, din considerente de siguranţă şi pază personală. De parcă americanii şi englezii ar fi stat mai slab la acest capitol!
În acele zile fatidice cât a stat la Teheran, Roosevelt a avut convorbiri private cu Stalin în absenţa lui Churchill, numai cu participarea translatorului sovietic, Berejkov. Acesta din urmă şi-a petrecut ultimii ani de viaţă în America unde a relatat gazdelor sale ce anume a tradus lui Stalin la întrevederile sale private cu Roosevelt de la ambasada sovietică din Iran. Berejkov a fost stupefiat când l-a auzit pe Roosevelt spunându-i lui Stalin exact acelaşi lucru pe care el, Berejkov, îl auzise de la Hitler şi îl tradusese lui Molotov la Berlin, cu trei ani în urmă: că el, Roosevelt, îl va ajuta pe Stalin să dezmembreze Imperiul Britanic, pentru că asta corespunde intereselor Statelor Unite.
Cartea THE SWORD AND THE SHIELD – The Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB, de Christopher Andrew şi Vasili Mitrohin, a apărut la Editura Basic Books din New York.
Christopher Maurice Andrew este un istoric britanic născut la 23 iulie 1941, care s-a specializat în istoria serviciilor de informaţii şi lucrează la Universitatea Cambridge din Anglia. Aceasta este a 15-a carte apărută sub semnătura sa şi cea care i-a adus o faimă mondială.
Co-autor al cărţii e Vasili Nikitici Mitrohin (1922-2004), un maior din cadrele active ale KGB, la Direcţia I de spionaj extern. Între anii 1952-1957, a avut mai multe misiuni de spionaj în afara URSS. În urma unor greşeli comise, în 1957, este scos din rândul agenţilor secreţi şi mutat la Arhiva KGB unde va rămâne până la pensionarea sa, în 1985. În 1992, deci după căderea regimului sovietic, Mitrohin se duce cu un tren de noapte până în capitala Letoniei, Riga. Acolo se prezintă la Ambasada SUA unde le arată ofiţerilor CIA câteva copii aduse cu el din arhiva KGB. Nu este considerat credibil de americani care suspectau că documentele puteau fi contrafăcute. După acest afront, Mitrohin se duce la Ambasada Marii Britanii din Riga, unde un tânăr diplomat englez evaluează corect potenţialul exploziv reprezentat de Mitrohin şi cere telegrafic la Londra ajutorul specialiştilor de la Serviciul secret de Informaţii Externe (MI-6).
Câteva zile mai târziu, la o nouă întâlnire avută acolo de Mitrohin cu o echipă de ofiţeri ai MI-6 veniţi special de la Londra se stabileşte în detaliu operaţiunea de scoatere din Rusia a celor 25 000 de documente strict secrete sustrase timp de 12 ani de Mitrohin din arhiva KGB şi îngropate sub podeaua vilei sale dintr-o suburbie a Moscovei.
După succesul acestei operaţiuni conduse de Richard Tomlinson de la MI-6, Mitrohin şi familia sa sunt exfiltraţi din Rusia şi duşi la Londra unde primesc o nouă identitate, precum şi cetăţenia britanică.
În acest context trebuie înţelese cuvintele lui Stalin spuse după război, potrivit cărora, dacă Roosevelt nu murea la 12 aprilie 1945, Armata Roşie ar fi ajuns până la Oceanul Atlantic! SUA s-ar fi mulţumit cu toate coloniile britanice şi n-ar fi mişcat un deget împotriva celor 400 de divizii sovietice care avansau în centrul Europei. Marele Stat Major al armatei sovietice pregătise planurile de ocupare militară a Parisului!
Arhiva lui Mitrohin a provocat la Londra o adevărată comoţie cerebrală specialiştilor însărcinaţi cu evaluarea documentelor sovietice care acopereau perioada dintre 1918-1985 a spionajului extern al URSS. Mitrohin a ales cu predilecţie din imensa arhivă a KGB numai acele documente de importanţă deosebită la care aveau acces doar generalii din vârful piramidei KGB.
MI-6 a informat prompt conducerea ţării. Prim-ministrul Marii Britanii a considerat prudent să alerteze doar doi lideri mondiali despre această lovitură de teatru din istoria spionajului: pe preşedintele SUA şi pe premierul Canadei – ţări cu care Anglia are relaţii privilegiate.
Când revista berlineză Focus a informat publicul german că un fost ofiţer KGB a dezertat în Anglia cu numele a sute de spioni ruşi, purtătorul de cuvânt al Serviciului de Spionaj Extern (SVR) al Rusiei, a ridiculizat prompt întreaga poveste, ca un „nonsens absolut”. „Orice dezertor poate avea numele unuia, a doi sau poate a trei agenţi – dar nu a sute!”. Corect, numai că asta nu se aplică atunci când dezertorul este arhivarul-şef al KGB care, timp de 12 ani, a scos zilnic în cizmele sale documente strict secrete de importanţă deosebită. Zilnic!
A fost nevoie de şase lăzi pentru transportarea în Anglia a celor 25 000 de documente şi numai agenţii de la MI-6 ştiu exact cum le-au scos peste graniţa Rusiei.
Faptele concrete sunt mult mai senzaţionale decât articolul din revista germană. Dezertorul Mitrohin a adus cu el în Anglia detalii nu despre câteva sute, ci despre mii de agenţi sovietici şi ofiţeri de informaţii din toate părţile globului, unii dintre ei fiind aşa-numiţii „ilegali”, trăind clandestin în străinătate, deghizaţi drept cetăţeni străini. Niciunul dintre cei care au spionat pentru URSS în orice perioadă, de la Revoluţia Rusă până la Gorbaciov nu mai poate fi sigur că secretele sale sunt încă în siguranţă.
Conţinutul celor şase lăzi cu documente aduse de Mitrohin în Anglia a fost descris de FBI drept „cel mai complet şi mai vast spionaj primit vreodată din orice sursă” (pag. 1).
Aşadar, se pare că Mitrohin l-a întrecut pe Rudolf Roessler, spionul Orchestrei Roşii, şi chiar pe Richard Sorge, în cursa pentru locul întâi al marilor super-spioni din toate timpurile…
Despre România
În cursul anului 1971, KGB a trimis 13 „ilegali” în România. Aşa cum am menţionat mai sus, „ilegalii” erau agenţi secreţi trimişi de KGB în străinătate, în totală clandestinitate, deghizaţi drept cetăţeni străini. Deşi, în general, ei aveau toţi obiective similare, existau de asemenea cauze precise de preocupare a KGB în fiecare ţară. Prioritatea dată României în 1971 reflecta neplăcerea crescândă a sovieticilor faţă de politica externă a liderului ei, Nicolae Ceauşescu, politică care combina o versiune de nepotism neo-stalinist, în interiorul României, cu o independenţă crescândă faţă de Pactul de la Varşovia, în afara României.
După condamnarea publică a invaziei Cehoslovaciei, Ceauşescu a fost răsplătit în anul următor cu o vizită de stat din partea lui Richard Nixon – prima a unui preşedinte american într-o ţară comunistă!
În 1970, Ceauşescu a efectuat prima din cele trei vizite oficiale în SUA. Moscova şi-a manifestat neplăcerea faţă de vizita lui Ceauşescu la Pekin, în 1971, prin organizarea de manevre ale Pactului de la Varşovia la graniţele României. Rapoartele KGB privind România erau scrise pe un ton care combina indignarea cu suspiciunile cele mai grave: „Exploatând linia antisovietică a Partidului Comunist Chinez şi a guvernului Chinei, conducerea României a luat-o pe calea unei aşa-numite autonomii şi independenţe faţă de URSS. Naţionalismul este în floare în România. Autorii şi avocaţii lui sunt exact aceiaşi lideri de partid şi din guvern. Conducerea PCR nu-şi expune deschis pretenţiile ei teritoriale; dar face orice pentru a demonstra că istoric, etnic şi în alte privinţe, Moldova şi Regiunea Cernăuţi aparţin României.
Declaraţia lui Mao în conversaţiile cu socialiştii japonezi despre achiziţia ilegală de către URSS a Basarabiei (Moldova) a fost dezvoltată în România. Ziarul francez Le Monde a publicat de două ori articole exprimând îndoiala asupra legalităţii includerii Basarabiei în URSS. Nu este imposibil ca iniţiativa de publicare a articolelor să fi venit din România.” (pag. 270)
„Ilegalii” trimişi în România, deghizaţi în occidentali, erau instruiţi să culeagă informaţii despre: relaţiile României cu SUA şi cu China; despre pretenţiile României asupra teritoriului sovietic din Basarabia şi nordul Bucovinei; despre baza politică şi economică a opoziţiei faţă de URSS; atitudinea minorităţii maghiare şi germane; despre cultul lui Ceauşescu; despre starea PCR. Principalele surse ale „ilegalilor” aşa-zis „occidentali” includea salariaţi ai ziarului Scânteia şi ai ziarului destinat saşilor Volk und Kultur.
România apare ca o ţintă prioritară pentru spionajul sovietic încă din data de 30 ianuarie 1930, când Biroul Politic ordonă mărirea numărului de „ilegali” infiltraţi în România pentru culegerea de informaţii, dar, surprinzător, SUA sunt total absente ca interes pentru sovietici. Aceştia aveau să stabilească relaţii diplomatice cu americanii abia trei ani mai târziu, în 1933. (pag. 42)
Din rândurile de mai sus rezultă clar că politica externă a României ceauşiste a călcat pe nervi atât Kremlinul, cât şi ţările frăţeşti din Tratatul de la Varşovia. Fără intervenţia directă a preşedintelui Lyndon Johnson şi a premierului de stat Ciu En-lai, în vara anului 1968, este posibil ca odată cu Cehoslovacia, să fi fost invadată şi România de către trupele sovietice.
Citiți a doua parte a acestui articol.
Articol preluat din revista Lumea.
Citiți și:
Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele
SUA-Rusia: Dar dacă războiul rece nu a încetat niciodată?
yogaesoteric
17 aprilie 2014