Arta ca o cale către îngeri

Dialog cu artista Silvia Radu

 
 de Floarea Tiulea
 

O grădină cu serafimi şi heruvimi, cu chipuri blânde şi gingaşe, părând să vestească ceva anume, cu flori în culori paradisiace care bucură ochiul şi sufletul celui care le priveşte, cu icoane în argint şi bronz purtându-ne spre lumea veşniciei, a putut fi admirată în luna iunie la Palatul Mogoşoaia spre descoperirea universului unei puternice personalităţi artistice – Silvia Radu, sculptor şi pictor de mare talent, care prin tot ceea ce face doreşte să arate o cale. O cale pe care, aşa cum spunea Doina Mândru, directorul Centrului cultural Palatele Brâncoveneşti, ce a găzduit expoziţia, artista a descoperit-o în plastică şi în viaţă, o parcurge şi o împlineşte, prin mărturia ei de creştin autentic.

Despre această cale, despre împliniri şi regrete, despre ce înseamnă credinţa adevărată, Silvia Radu a acceptat să ne vorbească în Grădina sa cu îngeri, ce şi-a deschis porţile pentru toţi cei care au dorit să păşească pe aleile sale, întru întâlnirea cu heruvimi şi serafimi și cu bucuria de culoare.

Floarea Tiulea: Doamna Silvia Radu, iată că ne invitaţi din nou în Grădina dumneavoastră cu îngeri, cu care tineţi să ne bucuraţi şi de această dată şi să ne faceţi un dar înaintea zilei dumneavoastră de naştere. Serafimii şi heruvimii pe care îi aduceţi printre noi, mai toți cu expresii puţin grave, par să ne vestească ceva anume. Ne desluşiţi din vestirile lor?

Silvia Radu: Evident că îngerii nu sunt ai mei. E Grădina cu îngeri, dar în sensul că Silvia Radu vi-i arată, ca să zic aşa, deşi nu vreau să par că mă împăunez cumva. Eu vreau să trag, într-un fel, un semnal de alarmă că toţi avem nevoie de îngerii noştri, eu de al meu, dumneavoastră de al dumneavoastră, celălalt de al lui. Fiecare avem un înger de la Botez, pentru că, în general, noi, românii, suntem botezaţi şi avem câte un înger, deci trebuie să stăm cât mai în preajma îngerilor noştri, pentru că ei sunt buni şi ne călăuzesc. Îngerul nostru, când vede că o luăm pe o cale care nu este cea mai bună, ne face semne. De aceea este bine să încercăm să simţim când îngerul nostru ne face semne şi când este bucuros de faptul că noi suntem nişte oameni întregi, normali, cu credinţă în DUMNEZEU şi cu dorinţa de a fi tot timpul în Grădina asta minunată pe care El ne-o oferă, lumea aceasta a Lui, superbă, prin care trecem ca să ajungem dincolo, într-un loc şi mai minunat despre care încă nu ştim multe, dar sperăm să ajungem cu ajutorul acestor călăuzitori ai noştri care sunt îngerii.

F.T.: Cât de importantă este relaţia cu îngerii pentru oamenii de artă?

S.R.: Oamenii de artă ar trebui să-şi dea seama că tot ceea ce fac bun este sub imperiul Duhului Sfânt. Toată creaţia noastră depinde de duhul pe care noi îl primim pentru că, dacă noi ne ocupăm sufletul cu ceva rău, Duhul nu mai vine. Se ştie că, dacă-L ai pe DUMNEZEU în tine, cel rău nu poate să pătrundă, dacă îl ai pe cel rău în tine, DUMNEZEU nu mai are cum să intre pentru că nu are loc. Eu cred că un artist trebuie să aibă un mesaj care să ajute oamenii. Un mesaj care îl duce pe om spre păcat este o greşeală enormă. Noi nu avem voie, ca artişti, să inducem în oameni răul. Menirea artistului este aceea de a-l face pe om mai bun, mai ferit de rău. A arăta omului partea urâtă şi rea este un lucru necuvenit. Artistul trebuie să facă în aşa fel încât să-l facă pe om mai bucuros şi mai alipit de adevărata sa menire în lume şi anume găsirea drumului adevărat spre Împărăţia lui DUMNEZEU. Pentru că dacă nu găsim acest drum înseamnă că suntem pierduţi.

F.T.:
Printre îngeri aveţi şi chipuri de mucenici ai închisorilor comuniste, precum cel al lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Ce a însemnat pentru noi jertfa lor? Profesorul Ion Pătrulescu, devenit călugăr la Mănăstirea Oaşa, spunea că „în afară de zona noastră ortodoxă, nu mai există nicăieri puterea cutremurătoare pe care ne-au dat-o sfinţii închisorilor, care s-au luptat faţă către faţă cu fiara”. Ce am făcut noi, cei de astăzi, cu puterea aceasta?

S.R.: Mi se pare că această putere ne hrăneşte pe foarte mulţi dintre noi. Şi chiar dacă aceşti oameni, care au suferit în închisori şi care ne călăuzesc acum din Împărăţia lui DUMNEZEU, nu sunt recunoscuţi oficial ca sfinţi, într-o bună zi vor fi recunoscuţi. Important este că noi, poporul, am simţit sfinţenia lor. Sunt atâţia sfinţi care au fost recunoscuţi foarte târziu. Nu asta este important. Important este că ei deja lucrează în noi şi ne imprimă duhul bun şi ne ajută să presimţim prăpastia ca să nu cădem drept în ea.

F.T.:
Se pare că, prin tot ceea ce faceți, atât în artă, cât și în viața personală, urmați exemplul lui Horia Bernea care, așa cum mărturiseați într-un alt interviu, v-a spus odată că fiecare gest al lui, chiar dacă nu se observa, era pentru Biserică.

S.R.: Da, pentru că Horia Bernea a fost pentru mine un mare exemplu. Am avut o şansă foarte mare să-l cunosc pe Horia Bernea. Noi ne vedeam foarte des, având atelierul în aceeaşi clădire şi, efectiv, m-am hrănit cu ceea ce Horia Bernea mă învăţa.

F.T.:
Cât de prezent mai este astăzi DUMNEZEU în viaţa oamenilor? Cunoscutul teolog şi etnolog Costion Nicolescu spunea nu demult că în această epocă se tace mult în legatură cu DUMNEZEU.

S.R.: Sunt de acord cu asta. Eu am învăţat de la părintele Teofan, actualul mitropolit al Moldovei, când era episcop vicar al Bucureştiului, care tot timpul ne spunea la sfârşitul slujbei – „Fiţi mărturisitori, fiţi mărturisitori, toţi trebuie să fiţi, când ieşiţi din Biserică, mărturisitori”. Eu am preluat lucrul acesta şi mi se pare că suntem absolut obligaţi să o facem fiecare în felul său. Eu am o fire mai extrovertită, dar poţi și să nu vorbeşti şi totuși să ai putere mai multă decât cel care vorbeşte. Adică, dacă eşti un om plin de har, irumpe harul din tine. Din mine nu irumpe harul, dar eu încerc să-l fac auzit, văzut prin vorbe. Nu ştiu dacă reuşesc, dar mi-aş dori lucrul ăsta.

În orice caz, îi admir mult pe oamenii aceştia, precum un Sorin Dumitrescu, un Dan Puric, care fac enorm. Sau pe Andrei Pleşu. Cred că, prin cărţile lui, Andrei Pleşu a adus foarte mulţi intelectuali în Biserică. Nu mai zic de ce a făcut pe vremuri Ioan Alexandru, de exemplu prin cursul lui despre Vechiul Testament, la baza căruia a fost doamna profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, care ne veghează acum de dincolo. Această mare Maică Benedicta a fost o luptătoare, un cal troian fantastic împotriva comunismului. Am citit undeva că ea s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus: „Ce să fac, părinte, intru în partid?”. Şi duhovnicul i-a spus: „Intri, că de acolo vei putea apăra mai mult Ortodoxia”. Cu fiecare gest al ei, ea s-a expus, a fost într-adevăr o nebună după Hristos. Oamenii au hulit-o că a fost comunistă, dar ea nu a fost comunistă nicio secundă. Tot ceea ce a făcut, a făcut numai pentru credinţă. Ea este o mucenică… Da, o mucenică… Uitaţi, chiar îmi vine să plâng…

A fost o persoană cu totul şi cu totul minunată. Studentele ei spuneau că erau fascinate de cursurile pe care le ţinea, că era atât de puternică… Ştiu că cei de la Comitetul Central îi spuneau: „Tovarăşa, dar nu-i posibil ce se întâmplă la cursurile dumneavoastră”. Dar ea era atât de diplomată, încât a ştiut cu inteligenţa ei să-i stăpânească şi să-i influenţeze. Cred că Maica Benedicta are un loc în rândul mărturisitorilor lui Hristos. Şi exemplul ei şi al altor mucenici ai noştri trebuie să ne fie nouă pildă de urmat.

F.T.:
În ultimii ani aţi luat atitudine publică în spirit creştin faţă de anumite probleme dezbătute în societatea românească. Ce v-a determinat să o faceţi?

Mi se pare că e firesc să luăm atitudine. Nu suntem muţi. Omul dacă are o părere trebuie să o spună. Mie mi-a spus odată părintele Sofian [duhovnicul său de la Mănăstirea Antim, n.n.] că trebuie să mărturisesc lucrurile pe care le-am greşit. Eu am greşit că nu am făcut copii. Asta e păcatul meu cel mai mare. Dar trebuie să mărturiseşti şi atunci când observi că alţii greşesc, că altfel degeaba observi. Trebuie să spui, cu dragoste, cu bunăvoinţă. Mie mi se pare că, şi pe stradă, dacă fiecare om, care are cât de cât darul de a convinge, ar vorbi cu tinerii care, iată, se poartă atât de urât, poate lucrurile s-ar schimba. Eu mă opresc uneori pe drum şi le spun: „Măi, drăguţă, de ce vorbiţi voi aşa de urât? Uite, ce băieţi frumoşi sunteţi. Nu vă e jenă să vorbiţi aşa?”… Şi să ştiţi că am întotdeauna un mic efect asupra lor, adică îi vezi cum se îmblânzesc şi, măcar pentru un moment, îşi dau seama că au greşit.

Dacă oamenii nu ar rămâne indiferenţi, atunci când se vorbeşte urât lângă ei, când se fură, când se dă în cap, când ni se impune ceva ce nu ni se potriveşte nouă, ca popor, lucrurile s-ar schimba. Nu e normal să fim atât de indiferenţi şi obedienţi. Trebuie să luăm atitudine faţă de tot ceea ce nu este bun şi să fim ascultători faţă de sfaturile primite, adică faţă de cele care sunt pentru salvarea noastră. Altfel, va fi rău…

F.T.:
Spuneaţi mai înainte că cel mai mare regret, pe care îl mărturisiţi mereu, aşa cum v-a spus părintele Sofian, este că nu aţi avut copii. Dar care este cea mai mare împlinire, cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

S.R.: Cea mai mare împlinire a mea a fost întâlnirea mea cu părintele Sofian. Asta a  fost şansa vieţii mele şi a lui Vasile Gorduz [soţul artistei, marele sculptor trecut în 2008 la cele veşnice, n.n.], pentru că, altfel, eram nişte nefericiţi.

F.T.:
Cum era părintele Sofian?

S.R.: Părintele era o lumină continuă, de o bunătate, o înţelegere şi de o graţie şi o forţă unică… Lumina… Era nemaipomenit. Adică este. Îl simt şi acum. El ne ajută pe toţi foarte mult.

F.T.:
Cu ce înţelesuri v-ar plăcea să plece vizitatorul expoziţiei dumneavoastră?

S.R.: Ca şi acum 23 de ani, la expoziţia mea din 1989, aş vrea să-i fac pe oameni mai buni, să le aduc bucurie. Atunci, în ’89, era așa o tristețe peste țară, era o tristețe imensă, era ca un lințoliu urât, gri, greu, lipsa de libertate devenise materială. Eu nu mai suportam să văd oameni care zâmbeau. Îmi spuneam că n-avem voie să zâmbim, că toţi trebuie să fim serioşi şi să facem ceva, să rupem lanţul răului. Eram clar într-o stare patologică şi nu eram singura, erau foarte mulţi atunci în starea asta…

Îmi doream atunci ca expoziţia mea să aducă bucurie oamenilor şi mă rugam în fiecare seară pentru asta. Îmi doream ca expoziţia mea să fie un imn închinat lui DUMNEZEU pentru frumuseţea lumii pe care ne-a pus-o la îndemână. Cât de frumoasă este lumea noastră! Pentru mine, a picta la Vama Veche a fost un dar enorm din partea lui DUMNEZEU. Era aşa o revărsare de lumină, de frumuseţe. Lumea lui DUMNEZEU! Douăzeci și cinci şi ceva de ani am pictat la Vama Veche, iar soţul meu a sculptat. A fost un dar enorm. Şi am vrut sa dăm ceva în schimb – am făcut o biserică acolo. Era firesc să o facem pentru că unde duce un drum dacă nu la biserică? Intrai în România şi nu vedeai o biserică. Am făcut acea biserică ca să arate că ţara noastră este o ţară creştină pentru că, dacă românul nostru nu este creştin şi ortodox, nu e român. 

Noi suntem una cu Ortodoxia. Eu simţeam fizic în Dobrogea că pământul acela este plin de oseminte de martiri. Şi s-a văzut câte oseminte de martiri s-au găsit şi câte mai sunt, probabil, în locuri neştiute, dar care lucrează… Dobrogea este un ţinut minunat ca şi toată România. Suntem îndatoraţi acestui pământ care este minunat şi acelor oameni, care au trăit şi care trăiesc printre noi. Românii sunt încărcaţi de putinţa asta de a uimi… Eu sunt foarte fericită că am trăit vremurile acelea grele şi că le trăiesc şi pe cele de astăzi care sunt într-un fel mult mai perfide, ca fel de a ne a ataca, dar toate acestea ne fac să devenim mai ascuţiţi şi mai capabili să învingem răul. De fapt, nu noi învingem răul, ci DUMNEZEU care ne ajută.

***

Silvia Radu s-a născut în satul Pătroaia, în județul Dâmboviţa, la 30 iunie 1935. Este absolventă a Institutului de Arte Plastice N. Grigorescu din Bucureşti, în 1960. A avut numeroase expoziţii atât în ţară, cât şi peste hotare. A expus la Bienala de la Veneţia în 1979,  în 1989 a avut o amplă retrospectivă la Sala Dalles din Bucureşti, iar în 1998 participă la expoziţia de la Muzeul Mucsarnok din Budapesta, organizată de Sorin Dumitrescu. În 2003 a expus la Muzeul de Artă din Cluj, împreună cu soţul său, Vasile Gorduz, iar în 2006 la Muzeul de Artă din Constanţa. În 2010 are expoziţie personală la Academia de Studii Economice din Bucureşti, iar în 2011 expune la Muzeul de Artă din Chișinău.

Printre lucrările monumentale ale artistei Silvia Radu pot fi amintite: „Legenda Meşterului Manole” din Parcul Herăstrău, Bucureşti, Statuia Sfântului Gheorghe din Piaţa Sfântul Gheorghe din Timişoara, Statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul Potlogeni.

Este deţinătoare a numeroase premii şi distincţii. În anul 2003 obţine, împreună cu Vasile Gorduz, Premiul Prometheus, Opera Omnia, oferit de Fundaţia Anonimul.

Silvia Radu este și ctitor de biserici. Împreună cu soțul său, marele sculptor Vasile Gorduz, a ridicat mănăstirea din localitatea în care s-a născut, Pătroaia-Deal din județul Dâmboviţa, biserica din Vama Veche, locul unde ani la rândul cei doi au pictat şi sculptat, a ajutat la repararea Bisericii din Potlogeni-Vale, unde sunt înmormântaţi părinţii şi bunicii din partea mamei.

Prin tot ceea ce face, Silvia Radu dorește să aducă bucurie oamenilor, iar ceea ce spunea criticul de artă Doina Mândru la vernisajul expoziției pare să întregească portretul acestei personalități aritistice. „Ne aflăm în fața unui pictor deplin, iar explicația fervorii este chiar bucuria de a se împărtăși prin culoare din frumusețea deplin spirituală a lumii. A o revela curajos, într-un context tot mai confuz în valori și mai superficial în expresie, rămâne o probă de înaltă conștiință și măiestrie artistică.”

Articol preluat de pe blogul Vremuri vechi și noi 

Citiți și: 
Gitta Mallasz – o fiinţă de o simplitate uimitoare
Unele revelaţii fundamentale ale îngerilor despre puterea cea tainică a surâsului
Yoga şi creaţia artistică

yogaesoteric
22 noiembrie 2013