„Astăzi suntem mai aproape ca niciodată de un război nuclear”
Odată cu venirea lunii octombrie, aici, în New England, începe frumosul sezon al culorilor. Numiți-l petrecerea surpriză din octombrie. Frunzele care se răsucesc cu toate culorile lor vin să vestească gloria pământului, posibilitatea păcii și a fericirii pentru toți.
Cu toate acestea, pe măsură ce luna se scurge și noiembrie se apropie, cred că ne-am putea aștepta la ceea ce pentru mulți va fi neașteptat, așa cum ne amintește Bob Dylan în A Hard Rain’s A Gonna Fall: „Am auzit sunetul unui tunet care a strigat un avertisment / Am auzit vuietul unui val care ar putea îneca întreaga lume”.
Un eveniment de tip „lebădă neagră” sau cel așteptat?
Și dacă ploaia aceea intensă va cădea, nu doar frunzele căzătoare vor muri. Mai întâi vine frumusețea, apoi urmează moartea, este ceea ce decretează fiecare toamnă. Dar, în timp ce natura aduce întotdeauna renașterea primăverii, în aroganța lor, oamenii, crezându-se zei, au conceput o soluție tehnologică care poate pune capăt întregii vieți, definitiv – armele nucleare.
Faptul că guvernul lor provoacă folosirea acestora prin declanșarea unui război împotriva Rusiei prin intermediul Ucrainei și prin susținerea masacrului și genocidului israelian din Orientul Mijlociu nu este un gând pe care majoritatea americanilor aleg să îl aibă în vedere, în timp ce își văd de viețile lor. O astfel de luciditate este considerată prea deprimantă.
Dylan a scris acel cântec acum 62 de ani (un număr simbolic de altfel), în vara lui 1962, cu puțin timp înainte de criza rachetelor cubaneze din octombrie, când anihilarea nucleară a fost evitată în ultimul moment, prin faptul că John Kennedy și Nikita Hrușciov și-au revenit în fire.
Astăzi suntem mai aproape ca niciodată de un război nuclear, după cum ne spun cei care urmăresc îndeaproape astfel de evenimente. Scott Ritter, fostul inspector de armament al ONU și al Marinei SUA, care a urmărit să oprească invazia SUA în Irak în 2003, raportând că nu existau arme de distrugere în masă în Irak, este unul dintre aceștia. Lui i se alătură o mulțime de voci solitare care își strigă avertismentele: profesorul Michel Chossudovsky, fostul analist CIA Ray McGovern, jurnalistul Pepe Escobar, regretatul Daniel Ellsberg și Randy Kelher, autorul James W. Douglass care a scris și a demonstrat (împreună cu soția sa, Shelley) împotriva armelor nucleare timp de aproape o jumătate de secol, activista pentru pace și fost ofițer CIA Elizabeth Murray și colab. (îmi cer scuze pentru lista incompletă).
Multe dintre aceste voci pacificatoare și fatidice care avertizează lumea cu privire la apropierea războiului nuclear au apărut în emisiunea de interviuri iluminatoare Judging Freedom a lui Andrew Napolitano. Vocile lor sunt ușor disponibile, deocamdată.
Ritter, care este urmărit de guvernul SUA, a scris recent un articol intitulat Life Pre-emted (Viața prevenită) care începe cu următoarea frază: „Dacă nu v-ați gândit până acum la sfârșitul lumii, înseamnă că fie ați încetat să mai gândiți, fie sunteți blocat într-un colț îndepărtat al lumii, fără niciun acces la știri”.
Are dreptate, deși contemplarea apropierii noastre de războiul nuclear le provoacă, fără îndoială, celor mai mulți oameni, dureri de cap atât de mari, încât se distanțează. Este de înțeles, dar este necesar să luăm atitudine, dacă vrem să evităm dezastrul. Este necesară o mișcare antinucleară la nivel mondial, care să facă legătura între pericolele războiului agresiv prin procură al SUA împotriva Rusiei, genocidul palestinienilor de către SUA și Israel și războiul extins în Orientul Mijlociu, împreună cu provocările SUA la adresa Chinei.
Chiar și mass-media corporativă începe să recunoască pericolul tot mai mare al războiului nuclear. Desigur, ei dau vina pe Rusia pentru asta, așa cum fac pentru orice, chiar dacă cea mai mare parte a lumii arată corect cu degetul către Statele Unite.
Căci SUA, împreună cu câinii săi din NATO, ne-au adus în acest punct, deoarece au petrecut decenii înconjurând Rusia cu trupe și rachete și duc un război pentru a cuceri Rusia prin Ucraina. Cei care nu cunosc această istorie vor avea o mare surpriză dacă Rusia va răspunde și rachetele nucleare vor zbura, așa cum a scris recent Pepe Escobar pe Twitter despre o declarație a rusului Dmitri Medvedev, fostul președinte al Rusiei și în prezent vicepreședinte al Consiliului său de Securitate:
„ E VREMEA TRĂSNETULUI. Medvedev știe bine latină. Dar e adevărat că standardele educaționale rusești se află la un nivel deosebit, după cum nu încetez niciodată să învăț aici, la Moscova. Referindu-se la actualizarea doctrinei nucleare a Rusiei, Medvedev a precizat: «Această modificare a orientărilor țării noastre privind utilizarea armelor nucleare, în sine, poate răci ardoarea acelor adversari ai noștri care nu și-au pierdut încă simțul autoconservării. În ceea ce-i privește pe cei lipsiți de judecată, rămâne doar maxima romană: Caelo tonantem credidimus Jovem regnare (Jupiter domnește în ceruri, trăsnetul său o arată.) (Odele lui Horațiu)…….». Toți cei care am studiat latina știm că vine direct de la Horațiu și merge direct la subiect: trăsnetul din cer le amintește tuturor că Jupiter domnește. Metafora lui Medvedev este de toată frumusețea: singurul mod în care cei «lipsiți de judecată» – Hegemonul și mlaștina vasală – vor învăța va fi atunci când Jupiterul rus va lansa un trăsnet.”
Să sperăm că nu se va ajunge la așa ceva. Dar pericolul unui război nuclear a crescut dramatic pe măsură ce administrația Biden continuă să ridice miza cu sprijinul său pentru Ucraina și Israel. Dacă va aproba cererea Ucrainei de a utiliza rachete cu rază lungă de acțiune furnizate de SUA, Marea Britanie și Franța pentru lovituri în interiorul Rusiei, orice este posibil. Iar lumea a văzut deja răspunsul Iranului, aliat al Rusiei, la bombardamentul actual al Israelului asupra Libanului și la uciderea lui Sayyed Hassan Nasrallah, liderul de lungă durată al mișcării libaneze de rezistență Hezbollah, o crimă de război a unui alt guvern care crede că nu vor exista repercusiuni pentru acțiunile sale.
Problema publicului american nu este de fapt ignorarea latinei (care este un simptom al unei ignoranțe mult mai mari), ci incapacitatea de a recunoaște adevărul cu privire la agresiunea nebună a liderilor săi și la jocurile nucleare. O cunoaștere a clasicilor romani și greci ne reamintește că răul este real și că tragedia se abate asupra celor care își depășesc limitele. Defectul tragic – hamartia – nu face parte din lexicul american. Disney World însă da.
Președintele rus Vladimir Putin a avertizat recent SUA/NATO că politica nucleară a Rusiei s-a modificat ca urmare a atacurilor SUA/NATO/Ucrainei în interiorul Rusiei. „Agresiunea împotriva Rusiei de către orice stat non-nuclear, cu participarea sau sprijinul unui stat nuclear, se propune să fie considerată un atac comun asupra Federației Ruse”, a spus el. Drept urmare, a adăugat el: „Ne rezervăm dreptul de a folosi arme nucleare în cazul unei agresiuni împotriva Rusiei și Belarusului”.
Dar liderii idioți ai administrației Biden/Harris forțează limitele nucleare, crezând că Rusia blufează. În dorința lor de a cuceri Rusia, ei și-au pierdut orice rațiune și continuă pe o traiectorie care a început cu mult timp în urmă, dar a ajuns acum într-un punct de criză.
Pe cei care cred că acest război împotriva Rusiei va ajunge la o încheiere pașnică, îi trimit la o serie de articole din organul de propagandă al „statului profund” al SUA, care este de fapt foarte superficial și evident – revista Foreign Affairs (ianuarie/ februarie 2023) – purtătoarea de cuvânt a Consiliului pentru Relații Externe. Acolo veți citi articole care promovează distrugerea Rusiei, schimbarea regimului și înlăturarea lui Vladimir Putin etc. Toate justificate de dreptul Americii de a conduce lumea. Un articol al lui Robert Kagan, consilierul neoconservator al administrațiilor republicane și democrate și soțul infamei Victoria Nuland (o figură centrală în lovitura de stat ucraineană din 2014, realizată de SUA), este de râs, dar faptul că este luat în serios este un semn că elitele conducătoare sunt atât de amăgite și de hotărâte să nu se oprească niciodată din încercarea de a distruge Rusia, încât vor susține orice, indiferent cât de contrar faptelor evidente. Pur și simplu inventează ceva care să se potrivească narațiunii lor.
În O lume liberă dacă o poți păstra, Kagan scrie, probabil cu o față serioasă, următoarele: „În mod similar, invaziile în serie ale lui Putin în statele vecine nu au fost conduse de dorința de a maximiza securitatea Rusiei. Rusia nu s-a bucurat niciodată de o securitate mai mare la frontiera sa vestică decât în cele trei decenii de după încheierea Războiului Rece……. Dar, în niciun moment de la căderea Zidului Berlinului, nimeni de la Moscova nu a avut motive să creadă că Rusia se confruntă cu posibilitatea unui atac din partea Occidentului.”
Prostiile astea ar fi de râs dacă nu ar fi atât de periculoase și delirante. Dacă Kagan crede cu adevărat ceea ce spune, ceea ce mă îndoiesc, atunci este mai prost decât o piatră. De la sfârșitul Războiului Rece, SUA/NATO, contrar promisiunilor lor, s-au deplasat continuu spre est, înconjurând Rusia până la granițele sale cu trupe, baze și rachete îndreptate către Rusia. Provocări și amenințări clare de care Rusia se plânge de mult timp.
*******
Iată, a sosit luna octombrie, luna Halloween-ului, a actorilor și a măștilor. Gore Vidal a stârnit râsul când, cu ani în urmă, s-a referit la Ronald Reagan drept „președintele nostru în funcție” (joc de cuvinte intraductibil: acting president înseamnă președinte interimar dar poate fi tradus și ca președinte care joacă). Dar de atunci am avut șase președinți în funcție iar jocul lor a provocat moartea și rănirea a milioane de oameni pe tot globul, inclusiv a mii de soldați americani. Sistemul electoral american este un spectacol de groază, un spectacol în ceea ce Guy DeBord a numit „societatea spectacolului”. Mulți americani au consimțit la această tragedie continuă, jucându-și rolul în șarada mortală. Fantomele tuturor acestor victime se plimbă printre noi și ne vor bântui până când vom reveni la viață, recunoscându-ne propria complicitate la moartea lor. Spectacolul nu e cazul să continue, dar va dura atâta timp cât vom continua să ne jucăm rolurile.
Eruditul clasic Norman O. Brown descrie atât de bine decorul acestui spectacol al nostru: „Voci ancestrale care profețesc războiul; spirite ancestrale în dansul macabru sau dansul războiului; Valhalla, războinici fantomatici care se ucid reciproc și renasc pentru a lupta din nou. Toate războaiele sunt fantomatice, fiecare armată un exercitus feralis (armată de fantome), fiecare soldat un cadavru viu”.
Atât de mulți americani își pun o mască în fața acestui adevăr teribil, oferind un spectacol futil, fals, menit să salveze aparențele. Spectacolul este pe sfârșite. Este timpul să vedem dincolo de iluzia că un război mondial nu este în curs de desfășurare, cu excepția cazului în care un număr mare de oameni se trezesc din somn și se opun acestuia.
Nu doar „liderii” noștri sunt cei care cântă la Balul Mascat al Diavolului, care este șarada pe care o numim „excepționalismul american” sau „modul de viață american”. Mă gândesc la faptul că toate persoanele sunt, prin definiție, mascate, cuvântul „persoană” fiind derivat din latinescul „persona”, care înseamnă „mască”. Un alt cuvânt latin, „larva”, înseamnă și el „mască, fantomă sau spirit rău”.
Măștile vii se aprind pentru mine când mă gândesc la fantome, la morți, la toate sufletele și spiritele care circulă prin zilele noastre. Fantomele celor uciși care cer răzbunare și spiritele celor curajoși și sinceri care ne îndeamnă să ne opunem asasinilor.
Deși etimologia poate părea obscură, cred mai degrabă că ne oferă un portal către viața noastră, nu doar personală, ci și politică și culturală. Shakespeare avea dreptate, desigur, „toată lumea este o scenă”, deși nu aș fi de acord că noi suntem „doar” actori. De multe ori așa pare, dar aparența este esența spectacolului și a povestirii actorului.
Cine suntem noi în spatele măștilor? Cine rostește acele cuvinte care ies prin găurile măștilor (per-sona în latină, „prin care să sune”)?
Vine petrecerea surpriză a lunii octombrie.
„Am auzit zece mii de șoapte și nimeni nu asculta”, cântă Dylan.
Autor: Edward Curtin
(Edward Curtin este un scriitor independent ale cărui lucrări au apărut pe scară largă de-a lungul mai multor decenii. Este autorul recentei colecții de eseuri Seeking Truth in a Country of Lies – Căutând adevărul în Țara Minciunilor, apărută la editura Clarity Press. A fost profesor de sociologie și teologie. Site-ul său este edwardcurtin.com)
Citiți și:
Avertismentul unui profesor de la Harvard: Lumea se apropie periculos de un război nuclear
O invazie NATO a Rusiei nucleare este în prezent în desfășurare, dar lumea nu știe că se află în al Treilea Război Mondial
yogaesoteric
17 octombrie 2024