Atunci când închidem ochii la Lumea Fizică, materială, se deschid ochii cei tainici ai sufletului, care apoi sunt impresionați într-un mod extraordinar, mirific de Lumina Dumnezeiască (II)

– Termen de glosar: Lumină –

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Citiți prima parte a articolului

Într-un sens tainic, figurat, Lumina ocultă Dumnezeiască este aceea care, atunci când este atrasă în universul nostru lăuntric, ne clarifică şi ne iluminează conştiinţa. Îngerii sunt considerați, pe bună dreptate, ca fiind Spirite ale Luminii Dumnezeieşti. Atunci când facem să apară lumina, care este apoi proiectată asupra a ceva anume, se poate spune că primim în acest fel revelațiile şi lămuririle ce ne sunt necesare. În felul acesta, elucidăm ceea ce este greu de înţeles sau dificil de priceput.

Lumina simbolizează, de asemenea, necontenit, Viața Dumnezeiască, mântuirea, fericirea perfectă ce sunt dăruite de Dumnezeu, care este El însuşi Lumină Dumnezeiască. Legile Dumnezeieşti constituie totodată o sui generis lumină ce orientează într-o manieră înţeleaptă calea oamenilor care cred în Dumnezeu.

Lumina cea tainică, magică a lui Dumnezeu, care se află în permanenţă la dispoziția noastră, dacă o căutăm, dacă o chemăm, risipeşte repede întunericul atunci când se revarsă în universul nostru lăuntric. Această Lumină Dumnezeiască înalţă fiinţele umane către Dumnezeu şi le ajută să scape de tot ceea ce este rău şi chinuitor.

Unii psihologi, dar şi anumiți psihanalişti au observat că starea de ascensiune spirituală tainică este legată de felurite imagini luminoase ce sunt însoțite spontan de un sentiment de euforie, în vreme ce starea de coborâre este legată de felurite imagini sumbre, stranii, ce sunt însoțite adeseori de un sentiment de frică. Aceste remarci pertinente confirmă că, de fapt, lumina simbolizează dezvoltarea, ascensiunea unei fiinţe prin înălţarea sa.

Aceia în care s-a aprins deja o Scânteie mirifică, formidabilă a Luminii Dumnezeieşti, este necesar să întreprindă neîntârziat tot ceea ce este adecvat pentru a respinge şi chiar pentru a anihila puterea răului. Se cuvine ca cei aleşi, care şi-au conştientizat menirea, care îşi dau seama de rostul vieţii lor în această lume, să realizeze eforturi eminamente benefice pentru a-şi regăsi adevărata natură Dumnezeiască ce este prezentă în esența lor, şi care este Sinele Dumnezeiesc Nemuritor, Atman.

Lumina simbolizează, de asemenea, forţa ascunsă care dă, şi, la momentul potrivit, ia viaţa. Aşa cum este lumina pe care o captăm în ființa noastră, aşa este şi viaţa noastră. Natura noastră lăuntrică şi nivelul vieţii noastre depind, dincolo de aparente, de Lumina Dumnezeiască pe care o primim şi apoi o acumulăm prin intermediul gândurilor noastre predominante, prin intermediul aspirațiilor noastre, prin intermediul faptelor noastre bune ce îi sunt plăcute lui Dumnezeu. Lumina este un simbol aproape universal al Dumnezeirii, al realității spirituale care, după Haosul primordial al întunericului, a străbătut tot Universul şi apoi a izgonit întunericul dintre hotarele sale.

Lumina şi întunericul reprezintă cel mai important sistem dual de forţe polare, tainice, sistem în cadrul căruia lumina este simbolizată şi prin impunătoarea sursă care o generează. Această sursă este Soarele. Lumina solară simbolizează cunoaşterea directă, nemijlocită, iar lumina Lunii simbolizează cunoaşterea parţială, care de multe ori este dobândită printr-o gândire speculativă. Întunericul nu a fost însă întotdeauna conceput ca ceva ostil, căci uneori întunericul a fost perceput şi ca un principiu primordial ce este complementar luminii. Acest aspect este valabil atunci când se vorbeşte despre principiile polare complementare masculin-feminin, solar-lunar, Yang-Yin.

În toate civilizaţiile, culturile şi religiile, lumina a fost întotdeauna asociată cu bucuria indescriptibilă a inimii şi a sufletului, cu o îmbătătoare stare de plenitudine, cu fericirea, cu Perfecțiunea Dumnezeiască, cu trezirea dorului de Dumnezeu, cu credința de nezdruncinat în Dumnezeu, cu pura manifestare a Dumnezeirii Însăşi.

În felul acesta, lumina ne apare ca fiind simbolul Vieţii Dumnezeieşti prin excelenţă şi, mai mult decât atât, lumina ne apare ca fiind expresia vieții eterne la care fiinţele umane au aspirat întotdeauna şi încă aspiră, chiar şi în zilele noastre. Lumina Dumnezeiască este de asemenea reprezentarea simbolică a energiei subtile, sublime a Binelui Dumnezeiesc ce alungă sau anihilează puterile malefice ale tenebrelor. În felul acesta, tainica Lumină Dumnezeiască este şi rămâne expresia Salvării (a Izbăvirii Dumnezeieşti), dar şi a Fericirii Dumnezeieşti pentru ființa umană.

Pentru a simți, pentru a „vedea” lăuntric această Lumină Dumnezeiască nu avem nevoie de un instrument optic şi nici măcar nu mai avem nevoie de ochiul fizic uman. Puţine fiinţe umane sunt capabile să-şi dea seama imediat că atunci când închidem ochii la Lumea Fizică, materială, aşa cum de altfel mărturisesc marii mistici, se deschid astfel ochii cei tainici ai sufletului, care apoi sunt impresionați într-un mod extraordinar, mirific de Lumina Dumnezeiască.

Lumina este şi rămâne o valoare Dumnezeiască ultimă, care depăşeşte percepția organului senzorial pe care îl constituie ochii şi depăşeşte totodată astrele, conducându-ne dincolo de Lumea manifestată. Lumina Dumnezeiască este împlinire, este înfăptuire, dar este de asemenea şi fericire şi extaz.

Deloc întâmplător, ființele umane care cred cu o tărie deplină, de nezdruncinat în Dumnezeu sunt considerate, pe bună dreptate, ca fiind lumina umanității.

Simbolismul plurivalent al luminii, inclusiv al Luminii tainice Dumnezeieşti

În multe situații, aşa-zisele hotare dintre lumina considerată drept simbol şi lumina considerată drept metaforă rămân imprecise. De pildă, se poate pune întrebarea cu miez dacă lumina, aspect final al materiei deplasându-se cu o viteză limitată, şi Lumina Dumnezeiască, despre care vorbesc adeseori misticii, au ceva comun între ele în afara faptului de a fi doar o limită ideală şi un capăt. Este însă evident că ne orientăm în direcţia simbolului atunci când considerăm lumina ca fiind un prim aspect al lumii informale. Mergând sau chiar înălţându-ne spre lumină, o luăm pe un drum tainic care poate să ducă dincolo de lumină, adică dincolo de orice formă dar şi dincolo de orice senzaţie şi dincolo de orice noțiune. În felul acesta experimentăm într-un mod elevat, inefabil, lumina.

Pentru a simboliza valorile complementare sau alternative ale unei evoluții veritabile, lumina este pusă în relaţie cu întunericul. Această lege ocultă se adevereşte inclusiv în reprezentările Chinei arhaice, precum şi în imaginile a numeroase alte civilizații. Semnificaţia acestora este aceea că întocmai precum în viaţa umană, la toate nivelele acesteia, o epocă întunecată este urmată, inclusiv în Lumile ce există în Macrocosmos, de o epocă luminoasă, pură, regenerantă şi regenerată.

Simbolismul ieşirii din beznă se regăseşte în toate ritualurile tradiţionale de iniţiere, reflectate, de pildă, în miturile morţii, în miturile ce se referă la neofiţii ce au îmbrăţişat de curând o cale spirituală şi care, analogic vorbind, sunt comparați cu sămânța ce este îngropată în pământ, în întunericul tainic în care ea va încolţi şi din care va răsări o plantă nouă. Acest simbolism este prezent şi în concepţia referitoare la ciclurile istorice. Epoca cea întunecată, Kali Yuga, va fi în mod ineluctabil urmată de apariţia unei ere noi, pure, elevate, regenerate şi regenerante. În felul acesta pot fi valorizate chiar şi epocile întunecate, afirmă într-un mod profund Mircea Eliade.

Epocile întunecate sunt epoci de mare decadență, sunt epoci de dezintegrare spirituală. Astfel de epoci dobândesc o semnificație supraistorică, deşi tocmai în astfel de momente istoria se realizează mai deplin, deoarece echilibrele sunt atunci precare. Condițiile umane vădesc o varietate nesfârşită, iar libertăţile sunt puternic încurajate de încălcarea tuturor legilor și a tuturor principiilor străvechi. Expresii de felul acestora: „Lumină Dumnezeiască” sau „lumină spirituală” fac să transpară conţinutul unui simbolism ce este foarte bogat mai ales în Extremul Orient.

Lumina Dumnezeiască înseamnă cunoaştere, iar această Lumină Dumnezeiască acumulată în universul nostru lăuntric face întotdeauna, fără nicio excepție, să apară o cunoaştere net superioară. O dublă accepție există şi în China în ceea ce priveşte caracterul numit în limba chineză ming, caracter ce simbolizează lumina Soarelui şi a Lunii.

În lumea islamică, termenul arab en-nur, care în traducere înseamnă „lumină”, este esenţialmente identic cu termenul islamic er-ruh, care corespunde, în traducere, „spiritului Dumnezeiesc”.

În conformitate cu învăţăturile ce există în Cabala, radiația tainică a luminii, ce este definită prin intermediul termenului aor, radiație ce porneşte din punctul focar primordial, dă naştere spaţiului. Aceasta este interpretarea simbolică a formulei bine cunoscute Fiat lux, în limba latină, care înseamnă, în traducere, „Să fie lumină”, şi care este consemnată în Geneză şi care totodată înseamnă şi Iluminare Dumnezeiască; desemnează, de asemenea, ordonarea haosului prin vibrație enigmatică Dumnezeiască. În felul acesta însăşi teoria fizică a luminii ne poate apărea ca fiind simbolică.

În conformitate cu perspectiva apostolului Ioan, Lumina Dumnezeiască primordială se identifică de fapt cu Rostirea Dumnezeiască creatoare, sau altfel spus, se identifică cu Logosul Dumnezeiesc creator. Acesta este, în realitatea sa enigmatică, Cuvântarea Dumnezeiască. Astfel, se exprimă într-un fel tainic strălucirea razelor Soarelui spiritual Dumnezeiesc ce este şi rămâne în eternitate adevărata Inimă a lumii. Aceasta este Lumina Dumnezeiască ce luminează pe tot omul ce vine în lume, aşa cum precizează apostolul Ioan. Această lumină se alătură simbolismului luminii tainice dătătoare de cunoaştere ce este percepută fără refracţie, adică fără mijlocirea deformatoare, prin intuiție spirituală directă. Respectiva intuiţie spirituală directă apare în universul ființei umane atunci când este dinamizat optim în Microcosmosul fiinţei umane respective învelişul supramental, în limba sanscrită vijnanamaya kosha. O astfel de intuiţie face de asemenea să apară genialitatea. O astfel de intuiție spirituală directă conferă un sens extraordinar Iluminării Dumnezeieşti inițiatice. O astfel de iluminare iniţiatică se revarsă în ființa umană iniţiată atunci când aceasta participă la o importantă inițiere tradițională. Tocmai de aceea ecourile tainice, covârşitoare ale unei astfel de iniţieri persistă multe zile în şir după aceea. Ceea ce se petrece nu este niciodată o întâmplare, ci evidenţiază o inefabilă necesitate.

Foarte multe ființe umane care au avut parte de astfel de iniţieri în cadrul Şcolii Ezoterice de Yoga Integrală MISA au experimentat apoi aceasta chiar şi atunci când nu cunoşteau foarte clar şi la modul fundamental ce anume se petrece. În felul acesta, chiar şi ulterior, rememorând ceea ce au trăit atunci, ei se pot edifica ulterior cu privire la aceste tainice fenomene spirituale.

Această cunoaştere imediată, ce este lumina solară, este opusă luminii lunare care lumină, fiind reflectată, reprezintă, s-ar putea spune, cunoaşterea cea discursivă şi rațională. Lumina Dumnezeiască urmează întunericului. Există chiar expresia latină Post tenebras lux. Acest aspect este valabil atât în ordinea manifestării macrocosmice, cât şi în ordinea cea tainică a Illuminării Dumnezeieşti lăuntrice. Această succesiune inevitabilă se regăseşte evocată atât de către apostolul Pavel, este evocată de asemenea în Coran, este evocată în Rig Veda, este evocată în textele taoiste.

Lumina şi întunericul constituie la modul general vorbind o dualitate universală, care o exprimă cu acurateţe pe aceea a solarului, Yang, şi a lunarului, Yin; sau pe cea a masculinului şi a femininului. Este vorba de altfel despre nişte corelative inseparabile care sunt figurate prin reprezentarea lunar-Yin, solar-Yang; în care lunarul Yin conţine în el urma lui Yang, şi în care solarul Yang conține în el urma lui Yin. Acest aspect poate fi constatat cu uşurinţă în universul nostru lăuntric unde, aşa cum ştim, bărbatul conţine în universul său lăuntric o femeie lăuntrică, iar femeia conţine în universul ei lăuntric, bărbatul lăuntric. Descoperirea plenară şi aprofundarea acestei descoperiri facilitează trezirea şi dinamizarea gradată în universul fiinţei umane respective a stării androginale glorioase.

Opoziția lumină întuneric este în Occident opoziția dintre îngeri şi demoni. În India este opoziţia dintre zei, deva-şi, şi entitățile satanice puternice, în limba sanscrită asura-şi. În China opoziția lumină-întuneric este aceea dintre influențele tainice cereşti şi influenţele tainice pământene. Maestrul Eckhart, care era un mistic creştin, spune că Pământul indică întunecimile, iar cerul indică lumina.

În tradiția chineză, opoziția ce este desemnată prin termenii Qing-Ming, ce face parte din deviza societăţilor secrete ezoterice, indică pentru cei inițiați că a-l doborî pe Qing şi a-l restaura pe Ming nu înseamnă doar antagonismul a două principii dinastice, ci implică în realitate restaurarea Luminii iniţiatice Dumnezeieşti. Această dualitate reprezintă şi în Gnoza ismaelită, dualitatea spiritului şi a trupului. Acestea sunt simboluri ale principiilor lumină şi întuneric ce coexistă în aceeaşi fiinţă.

Prin amplificarea puterii tainice a spiritului, trupul poate fi stăpânit, poate fi controlat şi în felul acesta apare o transformare spirituală rodnică extraordinară. Atât în textul Genezei, cât şi în tradiția înţelepciunii ce există în India, dar şi în tradiția înţelepciunii ce există în China, operațiunea cosmogonică implică o despărţire a întunericului de lumină, care la origine erau amestecate. Întoarcerea la origini poate fi, prin urmare, exprimată prin desfiinţarea dualităţii şi prin redescoperirea Unității Dumnezeieşti primare.

Iată ce spune înţeleptul chinez Chuang Tzu (369-286 î.Hr.): „Urmaţi-mă dincolo de cele două principii! Urmaţi-mă dincolo de principiul luminii şi dincolo de principiul întunericului, până la Dumnezeiasca unitate. Din punctul de vedere al oamenilor de rând, Iluminarea Dumnezeiască şi ignoranța, care pot fi definite prin lumină şi întuneric, sunt două aspecte diferite. Oamenii cei înţelepţi care ajung să îşi cunoască profund propria natură ştiu că aceste două aspecte pot fi transcense pe deplin în anumite condiţii.”

Aici este vorba despre un simbolism ce este propriu anumitor experiențe mistice iluminatoare, profund transformatoare. Lumea cea de dincolo, a luminii, este întuneric. Esenţa cea Dumnezeiască nu poate fi cunoscută cu ajutorul gândirii comune, raţionale, omeneşti.

Această noţiune enigmatică, ce poate fi descoperită doar prin experiență lăuntrică directă, este exprimată şi de unii înțelepți musulmani, precum şi de Sfântul Clement din Alexandria (150-215), este descrisă şi de Sfântul Grigorie din Nisa (circa 330-394), iar Moise afirmă că atunci când se afla pe muntele Sinai, în prezenţa lui Dumnezeu, a pătruns într-un mod extatic inefabila întunecime Dumnezeiască, care este iluminatoare.

Tocmai pentru a spori intensitatea luminii tainice, lăuntrice, aspiranții taoişti avansați au recurs la diferite metode, cum ar fi aceea a integrării atente, sistematice în aura lor a luminii solare, sau au optat să utilizeze ca țel spiritual contemplarea şi identificarea cu energiile subtile sublime profund transformatoare ale luminii mirifice a zorilor. Prin această modalitate, inițiații taoişti urmăreau să atragă şi să acumuleze în aura lor din abundență energiile subtile elevate, spirituale, care se revărsau din abundenţă pe pământ, cu ocazia zorilor.

Atunci când avem ocazia, fiecare dintre noi putem să realizăm aceasta, mai ales atunci când ne aflăm într-o zonă minunată, undeva în natură, şi alegem cu înţelepciune să atragem din abundență în aura noastră energiile subtile, elevate, tainice ce se revarsă cu siguranţă pe Pământ cu ocazia manifestării zorilor.

În măsura în care vom alege să fim foarte atenți la ceea ce se petrece şi dacă vom invoca în simultaneitate în Microcosmosul fiinţei noastre energia subtilă sublimă Dumnezeiască a Aspiraţiei Dumnezeieşti, ne va fi uşor să acumulăm în universul nostru lăuntric energiile subtile, elevate, eminamente benefice care se revarsă pe pământ în zori şi va fi binevenit ca după aceea să simțim din plin în fiinţa noastră efectele complexe, pregnant transformatoare pe care asimilarea acestor energii constructive le face sa pară în universul nostru lăuntric şi chiar ne ajută să experimentăm o stare inefabilă de înnoire, de regenerare.

Este necesar să precizăm că în cadrul tradiţiei taoiste secrete, starea de nemurire spirituală era considerată ca fiind realizabilă prin structurarea şi apariția gradată, întocmai precum creșterea ce se produce într-un copil, a unui puternic şi viguros înveliş de lumină care în realitate nu este altceva decât învelişul nostru astral, care deja există în universul nostru lăuntric, şi cu acest înveliş, aşa-zis înveliş de lumină, părăsim definitiv această lume pământească atunci când abandonăm trupul şi pornim într-o tainică şi inevitabilă călătorie în Lumea Astrală.

În cadrul tradiţiei celtice, lumina, sub diversele ei forme, este adeseori obiectul sau punctul de pornire al unor comparații, al unor metafore, iar repertoriul în această direcție este surprinzător de bogat. În mod evident, lumina simbolizează intervenția zeilor din cer, iar zeului Lug i se spune „zeul cu chip de Soare”.

Spada lui Nuada a devenit la rândul ei, în epoca creştină, sabia de lumină a credinței creştine. Aproape tot ceea ce este malefic sau de rău augur este zvârlit în întunericul nopții. Pe de altă parte, se dezvăluie o uimitoare echivalenţă simbolică între lumină şi ochi. Soarelui i se spune „ochiul zilei”, de către unii poeți. Chiar şi expresia „lumina ochilor” este o metaforă savantă ce se referă la strălucirea Soarelui. De foarte multe ori Dumnezeu este reprezentat ca fiind lumină. Lumina este expresia unor forţe tainice fecundatoare uraniene, cereşti, după cum apa este adeseori expresia forţelor tainice creatoare htoniene. Considerăm că este necesar să precizăm că termenul htonian face referire la zeități subpământene.

În numeroase mituri din Asia Centrală, lumina este evocată fie drept căldură tainică ce este dătătoare de viaţă, fie drept forță ocultă ce pătrunde pântecele femeii. Se mai ştie că aproape în toată lumea revelaţia cea mai adecvată a Dumnezeirii se efectuează prin intermediul luminii. Aproape orice epifanie, orice apariție a unei figuri sublime sau a unui semn sfânt este înconjurată de un nimb de lumină pură, de lumină astrală, datorită căruia poate fi recunoscută prezenţa mirifică a lumii de dincolo, atât in iconografia islamică, dar şi în iconografia creştină. În conformitate cu mărturia unui iniţiat tibetan, oamenii de la începutul vremurilor se înmulțeau cu ajutorul unei lumini oculte ce emana din trupul bărbatului şi pătrundea, după aceea, în matricea femeii, fecundând-o.

Acest simbol a fost transpus chiar şi în sfera spirituală: lumina cea enigmatică a Harului Dumnezeiesc fecundează într-un mod asemănător inima făpturii care, în prealabil, este aleasă de Dumnezeu spre a primi, după cum merită, acel har. În China, mulți eroi, dar şi unii întemeietori de dinastii apăreau după ce o mirifică lumină miraculoasă umplea locuinţa mamei lor. Chiar şi legendarii lupi albaştri, legendarii lei albaştri sau legendarii cai albaştri ce ilustrează bestiarul miraculos turco-mongol nu sunt de fapt altceva decât nişte epifanii ale luminii tainice cereşti.

Ca de altfel şi spirala de cupru roşu ce este răsucită în jurului matricei solare, la triburile dogonilor din Africa, care, trecând prin nori, fecundează pământul. Aceasta poate fi lumină sau poate fi apă, dar în ambele cazuri ea este sămânța tainică cerească a hierogamiilor elementare. Chiar dacă lumina solară este expresia puterii tainice cereşti şi a speranţei omeneşti, aceasta nu apare ca fiind un dat imuabil. Se consideră, tocmai de aceea, că această lumină ar putea să dispară, iar atunci şi viaţa ar dispărea odată cu ea.

Cultul luminii cereşti a dus la elaborarea unor adevărate civilizații ale adorării luminii ce coincid cu dezvoltarea ciclului agrar. Chiar dacă lumina Soarelui moare în fiecare seară, la apus, apoi această lumină renaşte în fiecare dimineaţă şi omul îşi poate asemui soarta cu această lumină. Astfel, omul îşi recapătă speranţa şi încrederea deplină în perenitatea vieţii şi a puterii enigmatice a acesteia.

Între lumea superioară, Dumnezeiască, şi lumea oamenilor domneşte o tainică înrudire de esenţă. Lumina Soarelui facilitează într-un mod tainic mântuirea omului ce asimilează în prealabil în ființa sa energia subtilă sublimă Dumnezeiască a Focului Dumnezeiesc. Tocmai din această cauză, egiptenii coseau pe lințoliu o amuletă ce simboliza puterea magică Dumnezeiască a Soarelui.

În cadrul tradiţiei creştine, porumbelul care vine la Maria şi care întruchipează Duhul Sfânt, Eternul Feminin, a fost socotit ca fiind o expresie tainică a cratofaniei luminii. Termenul „cratofanie” desemnează proeminenţa şi puterea enigmatică Dumnezeiască.

Uneori, lumina poate să apară nu numai ca o epifanie masculină şi fecundatoare, ci şi ca „strămoașa” arhetipală pe care o fecundează în prealabil Masculinul primordial.

Termenul „epifanie” desemnează revelația unei realităţi sfinte, mistice. Ea desemnează dezvăluirea inefabilă a unei lumi nevăzute. Aceasta este o lumină magică ce este mai strălucitoare decât cea a Soarelui şi a Lunii.

Celebra Tabula Smaragdina, sau astfel spus, „Tabla de Smarald” a marelui înţelept şi iniţiat Hermes Trismegistos şi care timp de secole a fost considerată de alchimişti şi de hermetişti drept o veritabilă revelație fundamentală a Legii Dumnezeieşti, evocă în termenii următori creația lumii: „Mai întâi s-a arătat lumina cea magică a Rostirii atotputernicie a lui Dumnezeu. Aceasta a dat apoi naştere acţiunii adecvate; acţiunea adecvată a dat naştere mişcării, iar mişcarea potrivită a dat naştere căldurii”.

Pentru înţeleptul şi misticul Jakob Böhme (1575-1624), lumina purcede din foc dar, dat fiind faptul că focul este dureros, lumina ne apare ca fiind plăcută, blândă şi roditoare. Toate acestea sunt dezvăluite de Jakob Böhme în lucrarea sa intitulată Mysterium Magnum. Această Lumină Dumnezeiască pe care misticul Jakob Böhme o asociază şi zeiţei Venus face să apară, de asemenea, trezirea și amplificarea aspiraţiei, iar apoi face să apară dragostea împlinită după ce fiinţa umană a fost în prealabil purificată din plin prin foc. Iată ce mai afirmă Jakob Böhme despre aceasta: „Această lumină conține Revelaţia Dumnezeiască, deoarece într-o astfel de lumină se află un Dumnezeu îndurător şi bun, iar în forța ascunsă a luminii El se numeşte, înainte de alte însuşiri, Dumnezeu, dar totuşi, El nu este decât Dumnezeul cel revelat”.

Iată că astfel, această accepție mistică, respectiv glorificarea luminii, este totală pentru că devine ea însăşi epifanie primordială în care calitatea cea sensibilă este atât de puternică încât, fără să fie nevoie să se încarneze într-o formă, Dumnezeu se revelează prin această lumină, o preface în manifestare ce se află în opoziție cu întunericul. Lumina aceasta este și dragoste, deoarece se degajă din foc, precum dragostea adevărată care este alături de voinţa lui Dumnezeu.

Este binevenit să precizăm în acest context că, în primele secole de existență a creştinismului, botezul se numea Iluminare Dumnezeiască, după cum mărturiseşte aceasta opera lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Merită să menționăm că Vechiul Testament se deosebeşte tranşant de alte religii dimprejur deoarece refuză orice speculație despre un Dumnezeu doar solar, doar lunar sau doar stelar ce este opus unei puteri întunecate. Tocmai de aceea, în secțiunea Genezei se vorbeşte despre ziuă și despre lumină ca fiind nişte creații ale lui Dumnezeu şi se menționează foarte puțin despre astrul care este cauza lor evidentă, Soarele.

Citiți a treia parte a articolului

Citiți și:
Urmăriţi înainte de toate să vă revelaţi Sinele Suprem Nemuritor (ATMAN), pentru a trăi după aceea în Lumina sa dumnezeiască!
Sfințenia fără egal a lui Dumnezeu provine din Misterul nesfârşit și insondabil al Ființei Sale

 

yogaesoteric
4 iulie 2024