Bărbatul fatal

Eram în primii ani de preoție. Frecventam de câteva ori pe săptămână biblioteca județeană din Severin. Seara pe la opt se termina programul. Plecam pe centru spre protoierie, ca să-mi iau bicicleta și să mă duc acasă. Era multă lume. Totuși, de fiecare dată îmi atrăgea atenția un bărbat înalt, frumos și bine îmbrăcat. Pentru prima dată vedeam pe cineva cu adevărat elegant, care știa să se îmbrace cu gust.

Cred că în fiecare zi venea în centru cu un alt costum. Se vedea de la o poștă că sunt costume confecționate pe comandă, fiindcă parcă erau turnate pe trup. De culoarea costumelor erau pantofii, pălăria și cravata. Doar cămașa era de o altă culoare, dar bine asortată. Câteodată mai purta câte o umbrelă sau câte o borsetă. Saluta frumos, elegant, respectuos, ridicând pălăria și înclinând ușor capul. Părea a fi un intelectual fin sau un demnitar din înalta protipendadă a județului. Îl asemănam în sinea mea cu Domnul Trandafir din nuvela lui Sadoveanu.

L-am văzut într-o zi la gară. Frumos îmbrăcat, elegant, purta în mână un buchet mare de trandafiri roșii. Din vagonul de clasa întâia a coborât o doamnă la fel de elegantă, pe care a primit-o foarte delicat, înmânându-i buchetul de flori și rostind multe cuvinte pe care nu le auzeam. Doamna era foarte încântată de ceea ce-i spunea bărbatul.

Altădată, l-am văzut la fosta cafenea „Ada-Kaleh” comandând

– O cafeluuță!

Când chelnerița i-a servit ceașca, dânsul i-a oferit un trandafir alb.

Totuși, omul acela pentru mine era o enigmă. Parcă era din altă lume cu manierele lui așa elegante, neobișnuite pentru vremea noastră. Mă întrebam ce pregătire intelectuală are. Am întrebat despre el ba pe unul, ba pe altul dintre cunoscuții mei, dar toți spuneau doar atât:

– Bărbatul fatal! Nu, nu știu cine este!

Misterul acesta îmi mărea curiozitatea.

Într-o zi eram la o întreprindere de transporturi auto. Era nevoie să taxez o mașină să-mi ducă la biserică niște nisip. La un moment dat am văzut un bărbat pe care parcă-l cunoșteam.

Era în salopetă, negru de ulei pe față și pe mâini. Ducea un cărucior cu scule și piese. Am tresărit și am întrebat pe un cunoscut care mă însoțea:

– Bonciule, eu parcă l-aș cunoaște de undeva pe omul acesta!

– A, sigur că da! E nea Mitică, „Bărbatul fatal”! Îl vedeți pe centru seara, îmbrăcat la ultimul răcnet al modei!

– Cine este?

– E colegul nostru, mecanic! Știm că nu are familie și că tot ce câștigă cheltuiește pe haine și pe mâncare!

Enigma devenea mai apăsătoare pentru mine.

Într-o zi, discutam cu un unchi al meu, profesor în Severin. I-am spus de „Bărbatul fatal”. Unchiu-meu mi-a destăinuit ceea ce știa și el:

– Omul acela, nană, a avut familie. Și-a construit o casă ca un bibelou, pe strada… Eu o știu! Era o frumusețe. Când casa a fost gata, a venit ordin să se demoleze toate casele de pe strada aceea și să se construiască blocuri. Le-au dat oamenilor despăgubiri, maximum optzeci de mii de lei pentru o casă, adică prețul unei Dacii.

Oamenii n-au avut încotro și au cedat. Nea Mitică n-a primit banii și n-a semnat. Au ajuns cu demolările până la casa lui. Când au venit cu buldozerele la poarta lui, s-a baricadat în curte și le-a spus:

– Care va intra primul în curtea mea, acela va muri! După aceea puteți să faceți cu mine ce vreți!

Au venit miliția și oficialități de la județ. Au forțat poarta și primul care a intrat a fost un milițian. Nea Mitică i-a dat în cap cu o unealtă pe care o avea la el și milițianul a murit acolo, în curtea lui. A fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare. Când s-a întors, a aflat că unicul copil îi murise între timp, iar soția se măritase. Nu s-a mai recăsătorit, dar seară de seară se plimbă pe centru. Cred că vrea să sfideze autoritățile. Vrea să le arate că nu l-au învins, chiar dacă la un moment dat l-au „îngenuncheat”.

După decembrie 1989 l-am mai văzut vreo doi-trei ani pe domn’ Mitică. Nu mai avea nimic din eleganța cunoscută. Era îmbrăcat în haine modeste, ca un bătrânel oarecare. Ședea pe câte un trotuar de pe lângă piață. Își întindea în față o bucată de pânză și pe ea își expunea marfa: pantofi, cravate, pălării, scule, piese de tot felul.

Războiul lui se terminase. De acum nu mai avea cu cine să lupte și de aceea redevenise el însuși, omul obișnuit, modest, simplu, ducându-și crucea vieții.

Autor: Pr. prof. dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda

Citiți și:
Unde au dispărut bărbații adevărați?
Umbrele comunismului trăiesc printre noi
Bărbatul ideal – necesitatea redescoperirii urgente, de către cât mai mulţi bărbaţi ai zilelor noastre, a virtuţilor masculinităţii arhetipale (I)

 

yogaesoteric
23 octombrie 2022